Sunteți pe pagina 1din 2

Testament Tudor Arghezi Modernismul este un curent literar aparut in secolul al XX-lea in care isi face simtita prezenta

expresia artistica a unui spirit cu idei si conceptii noi. Acesta are in centrul preocularilor sale mitul originalitatii, cultiva problematiul, luciditatea si relativismul perspectivei, caracterizandu-se prin libertatea de exprimare, negarea valorilor poetice, predilectia spre stari limita(cosmar, halucinatie, grotesc), estetica uratului, versul alb si tehnica ingambamentului. Poezia moderna se caracterizeaza prin ermetism, elitism, sinceritate, antimimesis, simboluri personale, si nu in ultimul rand imbinarea in imagini a concretului cu abstractul. Poezia Testament deschide volumul de debut al poetului Tudor Arghezi Cuvinte potrivite din 1927 si reprezinta o arta poetica, avand rolul unui manifest literar, concentrand ideile estetice ale autorului, conceptia despre poet, arta, poezie, creatie, si anticipand marile teme ale operei argheziene, preum si formula artistica ce-l va consacra. Poezia Testament se incadreaza curentului modernist prin promovarea esteticii uratului si credinta in puterea de materializare a cuvantului, limbajul ce aduce asocieri lexicale de termeni argotici, religiosi, arhaisme si expresii populare, poetul avand rolul de a potrivi cuvintele si de a crea o esenta de cuvinte, precum si libertatea inspiratiei. Tema poeziei circumscrie rolul poetului si al poeziei in universul spiritual si exprima conceptia despre arta a lui Arghezi, definind programatic intreaga creatie a poetului, in care cuvantul este atotputernic, stapan absolut al universului, iar opera literara este rodul harului divin si al trudei(slova de foc si slova faurita). Titlul poeziei este format din substantivul nearticulat testament, extrapolat din domeniul juridic in cel al artei. Astfel poetul isi incepe profesiunea de credinta prin a marturisi ca lasa mostenire urmasilor sai ( generatiei urmatoare) nu un bun material, ci unul spiritual. De altfel, substanta poetica a acestei creatii se organizeaza in jurul cuvantului-cheie carte, sinonim aici cu treapta sau hrisov. Aceasta idee este sustinuta si de campul lexicalsemantic al termenului carte: condei, calimara, slova, versuri, cuvinte, metaforele slova de foc si slova faurita. Titlul sugereaza astfel ideea ca numai o comoara spirituala poate transcende timpul. Poezia se constituie sub forma unui monolog adresat, in care eul liric ii transmite fiului spiritual un ultim mesaj cuprinzand, in spirit traditional, invataturi si indemnuri. Astfel enuntul initial stabileste o distinctie clara intre valorile materiale si cele spirituale, poetul marturisindusi credinta in superioritatea celor din urma, prin utilizarea adverbului negativ nu si a adverbului restrictiv decat: nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte/ decat un nume adunat pe-o carte. Al doilea enunt contine un vocativ intim, fiule, ce il desemneaza pe cititorul virtual, avand o dubla semnificatie: in primul rand identifica poetul cu un tata, un mentor, si in

al doilea rand structureaza relatia autor-cititor in sfera intimitatii familiei, sfera pe care o proiecteaza inspre sursa creatiei: strabunii mei, batranii mei. In incipitul textului Arghezi exprima doua idei poetice care au stat la baza creatiei sale: ideea legaturii dintre generatii si identitatea dintre carte si sudoarea muncii. Arghezi reitereaza mitul jertfei pentru creatie atunci cand realizeaza paralelismul dintre munca taranului de a smulge pamantului roadele sale si actul demiurgic creat de om(Ca s schimbm, acum, intia oar/ Sapa-n condei i brazda-n calimar/ Btrnii au adunat, printre plavani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani.). In viziunea argheziana, arta trebuie sa reflecte realitatea vietii inaintasilor asupriti, datoria poetului fiind aceea de a le metamorfoza suferinta intr-o valoarea spirituala absoluta, lasata mostenire apoi fiului ca o datorie, dar si o bogatie incomensurabila. Cartea este definitia simbolica a poeziei, amestec de revolta, ura, umilinta, truda, intr-o sublima convertire a concretului in abstract. Ea este o treapta, hristovul vostru cel dintai, actul care sta drept dovada a suferintei inaintasilor, un testament care sacralizeaza memoria trecutului ce va deveni idol: Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am facut-o Dumnezeu de piatra. Hotar inalt cu doua lumi pe poale, cea a trecutului si cea a viitorului, cartea reprezinta un pisc, un moment de maxima victorie a spiritului asupra materiei. In acelasi timp, ea este simbolul razbunarii, al cantecului de vioara ce actioneaza ca un bici ce razbuna durerea si umilinta. De asemenea, estetica uratului este o viziune definitorie a creatiei argheziene. In poezia Testament autorul arata ca frumusetea poeziei este nascuta din suferinta, si de aceea orice poezie trebuie sa aminteaasca radacinile, veninul. El afirma ca poezia inseamna in egala masura efort(sudoarea muncii) dar si placere(leagane urmasilor). Astfel, veninul s-a transformat in miere, poezia s-a stilizat si a devenit cantec pur(facui din zdrente muguri si coroane./ Veninul strans l-am preschimbat in miere,/ Lasand intreaga dulcea lui putere./ Am luat ocara si torcand usure/ Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.). Dualitatea operei este exprimata metaforic prin structurile slova de foc, adica versul spontan, expresia directa a sensibilitatii si slova faurita, adica versul cizelat, lucrat, expresia elaborata, cautata, migalita a versului. Din imbinarea lor fericita reiese lucrul finit, rotunjit, definitiv. In concluzie, putem spune ca poezia argheziana are asadar un puternic caracter revolutionar, protestatar si vindicativ, autorul considerand ca este de datoria artistului sa transforme poezia intr-un instrument al pedepsei si izbavirii sociale, vorbind in numele celor ce nu se pot face auziti. Uratul, grotescul si cotidianul pot deveni obiecte estetice pe care sa se cladeasca valori noi, atata vreme cat frumusetea are deseori radacini urate(Din bube, mucegaiuri i noroi/ Iscat-am frumusei i preuri noi.).