„Testament”

Tudor Arghezi

Creatia lirica argheziana patrunde cu egala profunzime si delicatete, atat miracolul „boabei si al
faramei”, cum se intampla in lirica pentru copii, cat si universul framantarilor omului ajuns la maturitate,
asa cum se intampla in lirica sociala si a psalmilor.

Poezia „Testament” deschide volumul de debut al autorului, publicat in anul 1927, intitulat „Cuvinte
potrivite”, reprezentand o arta poetica moderna, pentru ca dezvolta un crez poetic arghezian.

Substantivul nearticulat din titlu poate fi interpretat atat cu sensurile lui proprii, cat si cu
semnificatiile lui figurate.

Prin sensul sau propriu, titlul ar trimite cu gandul la regretul unui scriitor de a nu fi putut oferi urmasilor
lui lumesti , confortul si siguranta unui trai lipsit de griji materiale, niciunde si nicicand in lume, conditia
artistului nefiind una privilegiata : ,,Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-
o carte”. Cu toate acestea, creatorul poate deveni nemuritor prin opera sa, sau care, ca parinte natural ,
poate sa-si puna urmasii intr-o lumina favorabila prin valoarea operei sale.

Tradus insa prin sensurile lui figurate, titlul comunica ideea ca, pentru Arghezi, poetii mari sunt
pastratorii unei limbi nationale, autentice, si interpretii de care au nevoie generatiile diferite ale unui
neam, intermediarii necesari unor momente de predare de stafeta, astfel incat cei tineri sa-si intuiasca
radacinile si sa si le iubeasca neconditionat.

Textul se structureaza pe sase strofe cu numar inegal de versuri, cu rima imperecheata si

masura constanta.

Strofa ultima a poeziei apeleaza la simboluri, alegorie si metafora si exprima ideea ca versul nu
se naste doar din momente de inspiratie scanteietoare, ci si ca urmare a unor eforturi istovitoare de
slefuire a ideii poetice, de „topire” a materiei vii a cuvintelor si de turnare a lor in tiparele rimelor , astfel
incat, Arghezi tinde sa se considere,in mai mare masura, un „poeta faber” decat un „poeta vates”:

” Intinsa lenesa pe canapea,/ Domnita sufera in cartea mea./Slova de foc si slova faurita/Imparecheate-n
carte se marita,/Ca fierul cald imbratisat in cleste”.

Din aceeasi ultima strofa, desprindem ideea ca poezia nu trebuie sa-si lase cititorul in aceeasi stare in
care l-a gasit („Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea.”), trebuie sa-l miste, sa-l
tulbure, sa-i lumineze fiinta („Far-a cunoaste ca-n adancul ei/Zace mania bunilor mei”).

Astfel, substantivul „Domnita”, scris cu majuscula, ar putea desemna, in egala masura, un cititor comod,
placid, spiritul poeziei insesi, sau chiar muza, sursa de inspiratie a poetului, care se impune sa fie
provocata.

In prima strofa a poeziei, autorul se raporteaza la cititor ca la un „fiu” spiritual, pe care are
datoria sa-l ridice in rang uman, sa-i redea demnitatea si verticalitatea spirituala, punandu-i cartea la
picioare ca „treapta”, pe terenul accidentat, abrupt , al existentei istorice si materiale, parcurs de
generatiile anterioare de romani in conditii umilitoare, degradante, abrutizante, epuizante : „Prin rapi si
gropi adanci/Suite de batranii mei pe branci/ Cartea mea-i fiule, o treapta”. Asadar, o poezie reprezinta
si un dar, o forma de a recompensa fiinta umana , pentru o existenta in care este condamnata la moarte,
nedreptate si la suferinta.

Partea cea mai consistenta insa a acestui crez poetic ramane sintetizata insa in strofele 3, 4 , 5
ale textului, care insista asupra ideii ca poezia are o forta magica de a transforma orice categorie
inferioara in contrariul sau : materialul in spiritual („Ca sa schimbam acum, intaia oara, /Sapa-n condei si
brazda-n calimara”), uratul in frumos („Facui din zdente, muguri si coroane”, „Din bube, mucegaiuri si
noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”), ura si revolta in iertare si pace („Veninul strans l-am
preschimbat in miere”; ”Am luat ocara si torcand usure/Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure”).

Devin acum necesare poetului metaforele, simbolurile, enumeratia si „icoanele”, adica imaginile
vizuale.

Prin estetica uratului, aceasta arta poetica dobandeste si un aer de factura simbolista. Concret,
prin estetica uratului se exprima ideea ca aspectele uzate, epuizate de energie, umilitoare sau
degradante ale realitatii trebuie transformate in gratie , speranta si vitalitate („Facui din zdrente, muguri
si coroane”), tot ceea ce este toxic se filtreaza in licoare vindecatoare („veninul strans l-am preschimbat
in miere”).

Versurile „Ca să schimbăm, acum, întâia oară /Sapa-n condei și brazda-n călimară”, spre exemplu,
ascund cititorului și o mică lecție de etimologie. În limba latină, verbul “arare”, ajuns în limba română cu
sensul de “ a ara”, “ a trage o brazdă”, desemna, în limbajul învățăceilor, acțiunea de a scrijeli un rând,
de a scrie cu bețișorul( cu stilusul), pe tăblița de ceară.

Dintr-o alta perspectiva, poezia „Testament” preupune si trasaturi traditonaliste, daca ne

gandim ca cea mai mare parte a versurilor pare un imn inchinat satului, taranului , istoriei romanesti si
limbii romane . Arghezi omagiaza aici eforturile unui neam de plugari si de pastori, al carui spirit l-a
mostenit prin nastere („Ea e hrisovul vostru cel dintai/Al robilor cu saricile pline/De osemintele varsate-n
mine”). Din loc in loc, versurile par inspirate autorului de panze precum „Carul cu boi”, al marelui artist
plastic Nicolae Grigorescu : ”Batranii-au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani/Din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”.

In acest sens, numeroase sintagme poetice argheziene zugravesc un spatiu rural deloc idilic, deloc fericit,
colorat de munca istovitoare, lipsuri, umilinta, anonimat, ori exploatare: „rapi si gropi adanci”, „suite
(…) pe branci”,”sapa”, „brazda”, „indemnuri pentru vite”,”ocara”, „biciul rabdat”, „zdrente”, etc

Personal, crezul poetic pe care tocmai l-am analizat, imi aminteste de o afirmatie a celui mai mare
cronicar moldovean, Miron Costin: „Ca nu este alta mai frumoasa si mai de folos zabava, in toata viata
omului, decat cetitul cartilor”.