Imprumutul obligatar

Imprumutul obligatar Apelul la economiile publice sau imprumutul obligatar este un contract de credit incheiat intre o masa de creditori si un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung si intr-un cuantum ridicat, necesare asigurarii cresterii economice si respecatrii unor obligatini de plati asumate. Imrpumutul obligatar este accesibil marilor socitati comerciale pe actiuni sau statului.

Imprumut obligatar privat Pentru a emite un imprumut obligatar, socitatile pe actiuni trebuie sa aiba cel putin doi ani de existent si doua bilantui legal aprobate de organelle fiscal, sa ofere garantii obligatarilor, fie direct, prin patrimoniu propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terti precum banci, consortia bancare etc. Decizia de emisiune de obligatiuni revine consiliului de administratie al socitati pe actiuni sau adunarii generale a actionarilor cu o majoritatede cel putin doua treimi. Este cunoscut faptul ca pentru inteprinderi , de multe ori, capitalul propriu este nesatisfacator, iar cresterea acestuia prezinta greutati atat sub aspect conditiilor juridice, cat mai ales ca urmare a reticientei subscriitorilor determinate de existenta riscului de pierdere si chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducatorii inteprinderii sau pentru ai actionarii majoritari. Pe de alta parte, finantarea inteprinderilor prin apelul de credite bancare se dovedeste adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat si a conditiilor restrictive ale contractului de credit, cerute de banci. Acesti factori fac ca inteprinderile sa recurga la imprumuturi obligatare care prezinta avantajul esential ca remuneratia (cuponele) se deduce din profitul impozabil, facandu-l mai accesibil. Imprumurile obligatare se pot emite fie individual, de catre socitati comerciale puternice, fie grupat. Acesta de a doua varianta poate avea loc prin asocierea mai multor agenti economici care sa garanteze solidar imprumutul sau prin intermediul unor institutii sau organism de plasament colectiv, constituie ca societati anonime, care repartizeaza fondurile receptionate sub forma de credite inteprinderilor aderente cu nevoi de finantare. Imprumutul obligatar grupat prezinta avantajul pentru emitent ca suporta costuri administrative mai reduse, intrucat o parte a cheltuielilor este repartizata inteprinderlor imprumutate. Chiar si inteprinderile mari pot folosi imprumuturi obligatare grupate cand au nevoi relative reduse de finantare si nu doresc sa-si consume capitalul de incredere fata de public prin imprumuturi obligatare individuale frecvente, pastrandu-si aceasta alternativa doar pentru imprumuturi mai consistente.

Imprumutul obligatar public Alaturi de indatorare pe termen scurt prin bonuri de tezaur, statul recurge la piata financiara si in scopul imprumuturilor pe termen lung. In ultima instanta, in tarile cu economie de piata statul, sau diverse institutii alea sale, este principalul emitent de obligatiuni, urmarind obtinerea de resurse necesare finantarii unor lucrari publice, pentru acoperirea deficitului bugetar, dar si pentru restrangerea cantitatii de numerar existanta in circulatie prin colectarea lichiditatilor existente pe piata. Apelul la economiile publice paote fi lansat pe piata interna sau pe pietele financiare externe. Durata de viata a unui imprumut obligatar a capatat, in ultimul timp, tendinta de reducere, determinate de marea fluctuatie a ratei dobanzii, dar si de aversiunea subscriitorilor fata de ilichiditate. Obligatiunea Obligatiunea este un tiltlu de credit pe termne lung emis de o socitate pe actiuni, o instituie gurvernamentala sau municipal, a carei rambursare este, in mod obisnuit, garantata prin bunuri patrimoniale sau ipoteci. In timp ce pentru emitent obligatiunile reprezinta datorii care genereaza plati periodice sub forma de dobanzi; pentru subscriitori ele reprezinta drepturi de creanta. Obligatiunile seminifca un imprumut acordat de o masa de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primeste un inscris care se numeste certificat de obligatiune sau mai simplu obligatiune, care are inscrisa valoarea nominal.oligatiunile reprezinta valori mobiliare, emise in diferite sume si pot fi transmise liber de la un detinator la altul, prin negociere pe piata bursiera sau extrabursiera. Spre deosebire de actiuni, care confera dreptul de coproprietate si de participare la repartizarea beneficiilor in conditiile riscului asumat, cumpararea obligatiunilor reprezinta un credit acordat emitentului, care trebuie rambursat in cursul unei perioade de timp conform contractului si care genereaza remuneratii sigure la nivelul pietei, fara asumare de riscuri din partea creditorilor. In caz de faliment al societatii emitente de obligatiuni, obligatarii au dreptul de actiune in justitie pentru recuperarea drepturilor lor (imprumut plus dobanda). Rolul creditului obligatar pentru socitatiile private este relativ minor in comparative cu creditul bancar. In schimb, bancile care credieaza inteprinzatorii private pot apel in mare masura la astfel de imprumuturi obligatare, ceea ce insemna, in ultima instant, ca si inteprinderile beneficiaza de sumele constituite. De regula numai socitatile cotate la bursa pot lansa imprumuturi obligatare. Renumeratia investitorului se materializeaza in dobanzi care se platesc perioadic sau forma de cupoane. Valoarea cuponului =

Rata dobanzii la imprumut obligatar =

Restituirea capitalului catre creditori coincide cu expirarea contractului de credit obligatar. Restituirea poate avea loc, fie prin amortizarea obligatiunilor de catre emitent, fie prin rascumpararea obligatiunilor de piata de catre emitent la cursul bursei. Partile care intervin in imprumutul obligatar Fiduciarul. Cand o societate comerciala intentioneaza sa procedeze la emisiunea unui imprumut obligatar, mai intai ea semneaza in favoarea unui fiduciar un act prin care-l autorizeaza sa actioneze numele viitorilor subscriitori de obligatiuni (creditori) in vederea apararii si respactarii drepturilor lor. Fiduciarul inlocuieste, deci, masa creditorilor in relatiile cu societatea emitenta, verifica indeplinirea obliatiilor societatii de a pastra corespunzator bunurile in ipoteca, drept garantie a imprumutului, plata cu regularitate a cupoanelor, precum si amortizarea in timp a obligatiunilor. Prezenta fiduciarului asigura supravegherea sociatetii comerciale emitente, in numele creditorilor care, dispersati fiind in tertoriu, n-ar putea-o face ei insasi. Pe de alta parte insa, prezenta fiduciarului usureaza foarte mult sarcinile sociatatii emitente si a obligatiunilor, scutind-o sa trateze cu fiacre creditor in parte, ceea c ear putea fi costisitor. Curtierul. Vanzarea obligatunilor emise se realizeaza prin intermediul unui curtier sau a mai multor curtieri in valori mobiliare, care cunosc bine piata financiara, fiind cei mai pregatiti pentru a gasi fonduri de imprumut, respective sa plasesze obligatiunile. In mod obisnuit, curtierii subscriu prin forfait intregul imprumut, adica achizitioneaza pe contul lor, inca de la inceput, toate obligatiuniile emise pe care, ulterior, le vand diversilor cumparatori. In felul acesta ei permit societatii emitente sa dobandeasca repede si dintr-o data intreaga suma a imprumutului. Rolul curtierului se face simtit si pe parcursul duratei imprumutului obligatar. El este acela care paote cumpara obligatiunile oferite spre vanzare de diversi detinatori, uramand sa le revanda altor cumparatori, actionand astfel spre mentinerea stabilitatii cursului lor . Circulatia obligatiunilor (vanzare cumparare), dupa emisiune, nu modifica angajamentele societatii comercale luate cu prilejul emiterii, referitor la plata cupoanelor si rambursarea datoriei. Banca. Toate operatiunile de trezorerie aferente imprumutului obligatar se efectueaza prin intermediul ghiseelor bancare: varsarea sumelor de cumparatoriiobligatiunilor, plata periodica a cupoanelor, amortizarea la scadenta a obligatiunilor. Pe langa obligatiunile de trezorerie, proprii oricarui imprumut obligatar, banca mai poate juca un rol important si pe linia operatiunilor de consulting si de garantare a imprumutului. Prin intermediul personalului de specialitate de care disune, banca ofera, la cerere, consultatii calificate privitor la suma toatala a imprumutului (in functie de posibilitatile de absorbtie ale pietei),

pretul de emisiune al obligatiunilor, astfel incat sa se poata vinde intr-un termen rezonabil, durata totala a imprumutului, nivelul dobanzii imprumutului etc. Dar si mai importante se vor dovedi serviciile bancare de garantare a succesului operatiunii de plasare pe piata obligatiunilor, intr-un termen conform prospectului de emisiune. In acest sens, la cererea intreprinderii, banca se poate angaja ca in cazul neplatirii integrale, in termenul legal, a obligatiunilor, sa cumpere ea cantitatea ramasa nevanduta, pentru ca imprumutul sa devina valabil din punct de vedere juridic. Evident ca banca nu-si propune sa pastreze obligatiunile, intrucat in acest mod va deveni ea insasi creditoare, ci va pune in vanzare in continuare obligatiunile, in afara termenului legal de plasare a imprumutului. Banca isi asuma, desigur, niste riscuri acceptand sa garanteze imprumutul obligatar, pentru care in mod indreptatit pretinde un commission de garantare din partea emitentului imprumuului. Comisia valorilor mobiliare. Toti creditorii potentiali trebuie sa dispuna de informatii suficiente cu privire la situatia economica financiara a emitentului pentru a se decide sa-si plaseze disponibilitatile in obligatiuni. Comisia valorilor imobiliare este un organism jurisdictional care supravegheaza operatunile cu valorile mobiliare. Toate emisiunile de obligatiuni trebuie inregistrate la aceasta comisie; prin intermediul ei emitentul difuzeaza un prospect catre toti cei interesati sa achizitioneze obligatiuni, in care se detaliaza scopurile imprumutului, suma totala a acestuia, numarul si valoarea nominal a obligatiunilor, caracteristicile imprumutului, precum si situatia financiara a emitentului in momentul care precede imprumutul.