Univerşitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Programul de Studii: CIG

AUTOFINANTAREA - Principalul criteriu de autonomie

financiara a intreprinderii

Student:
Lateș Georgiana

CIG An I

1
 Cuprins

I. Autofinantarea – Principalul criteriu de autonomie financiara a intreprinderii ............................ 3

1.1. Politica de autofinantare ........................................................................................................ 3
1.2. Factorii de incidenta asupra autofinantarii ............................................................................ 4
II. Costul beneficiilor reinvestit ......................................................................................................... 5
III. Capacitatea de autofinantare ..................................................................................................... 6
IV. Corelatii dintre autofinantare, imprumut, amortizare si repartizarea profiturilor ..................... 7
4.1. Corelatia dintre autofinantare si imprumut ............................................................................ 7
V. Provizioane si rezerve ................................................................................................................... 10
Bibliografie......................................................................................................................................... 12

2
 I. Autofinantarea – Principalul criteriu de autonomie financiara a
intreprinderii

1.1. Politica de autofinantare

Nevoile de fonduri ale intreprinderilor sunt variate,de la trebuinte de lunga durata si de o

valoare ridicata, cum este cazul activelor imobilizate, materiale, pana la trebuinte de scurta durata, al
caror nivel variaza frecvent in cursul anului in functie de factorii interni sau externi, cum este cazul
activelor circulante.
Finantarea, adica acoperirea financiara a acestor nevoi se face, evident tinind cont de caracterul
permanent sau temporar al trebuintelor.
Finantarea pe termen lung a intrepriderilor presupune nevoi de fonduri, cu caracter permanent sau
pentru perioade mari de timp, operatiune care se poate realiza in diverse forme, functie de conditiile
concrete ale intreprinderii respectiv gestiunea pe termen lung.
Autofinantarea este cel mai raspandit principiu de finantare si presupune ca intreprinderea isi asigura
dezvoltarea cu forte proprii, folosind drept surse de finatare o parte a profitului obtinut in exercitiul
expirat si fondul de amortizare acoperind atat nevoile de inlocuire a activelor imobilizate, cat si
cresterea activului economic.
Din punct de vedere al apartenentei fondurilor, distingem finantari din fonduri proprii si
finantari prin angajamente la termen. Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru
obtinerea lor, sursele de finantare pe termen lung pot fi grupate in doua parti: finantari interne
(autofinantarea) si finantari externe (cresteri de capital si imprumuturi diverse).
Locul insemnat pe care il ocupa autofinantarea printre celelalte cai de finantare decurge din faptul ca
creeaza avantaje atat pentru actionari, cat si pentru societatea comerciala ca persoana juridica.
Actionarii sunt avantajati intrucit, capitalizand o parte a profitului, creste valoarea bursiera a
intreprinderii, creste cursul actiunilor detinute de ei, prin urmare, creste avutia lor. In afara de
aceasta, profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplica reduceri
substantiale de impozit, ceea ce creeaza posibilitati mai mari de reinvestire. Intreprinderea ca
persoana juridica, este avantajata intrucat nu mai este nevoita sa apeleze nici la actionari, nici la
piata financiara pentru a obtine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. Totodata creste
autonomia financiara a intrepriderii fata de banci.
Politica de autofinantare a unei intreprinderi este sinteza cailor de productie, comerciale si
financiare, care orienteza activitatea sa. Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele
economice si financiare, fiind grupate insa in functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor,
amortizarii si de politica de indatorare. Previziunile de finantare joaca rolul principal in politica
financiara a intreprinderii.
Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze in
aceasta directie pentru ca intreprinderea sa nu fie rupta de piata financiara si pentru o mobilitate mai
mare a capitalului. Acoperindu-si integral nevoile de crestere economica din surse interne, se poate
usor scapa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de imprumut,
creandu-se o aparenta inselatoare ca primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economica si financiara
arata insa ca, indiferent de provenienta, costul capitalurilor se egalizeaza, in multe cazuri costul
capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decat celui imprumutat.

3
 Nu se poate vorbi depre un optim general al politicii de autofinantare. Pe plan mondial, pana la
deceniul al 6-lea, o buna structura financiara se caracterizeaza printr-un nivel scazut al indatoririi,
punandu-se accentul pe autofinatare si alte surse proprii, respectiv pe autonomia economico-
financiara a intreprinderilor. In deceniul al 8-lea, o buna structura financiara se caracteriza printr-un
nivel "normal" al indatorarii, adica nu exc 18418b117s esiv comparativ cu capitalul propriu, dar
punandu-se accentul pe efectivul pozitiv de indatorare. In anii '80 o buna structura financiara se
caracterizeaza prin diminuarea progresiva a indatorarii, cresterea autonomiei financiare si cresterea
rentabilitatii pe aceasta baza.

1.2. Factorii de incidenta asupra autofinantarii

Autofinantarea, respectiv nivelul sau poate fi apreciata decat in functie de politica financiara
globala a intreprinderii. In acest sens, in anumite imprejurari devine mai avantajos pentru
intreprindere de a proceda la o finantare externa in locul autofinantarii. In acelasi timp trebuie spus
ca daca marja bruta sau marja comerciala este importanta pentru a proceda la autofinantare, intrucat
formeaza baza de plecare a excedentului brut de exploatare, totusi nu se poate spune ca exista o
legatura directa, determinata intre ea si nivelul autofinantarii: o marja comerciala mare poate fi
insotita de o autofinantare mica si invers, o autofinantare slaba nu inseamna totdeauna o marja
comerciala neindestulatoare.
Decizia de autofinatare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi, cum ar fi:
fiscalitatea, diverse constrangeri, privind accesul pe piata financiara sau constrangeri juridice
diverse.

Sub aspectul fiscalitatii se poate vorbii despre o relatie de tipul: fiscalitate mare - autofinantare
ridicata si invers, in sensul ca o politica de impozite apasatoare incita intreprinderea sa procedeze la
capitalizarea unei parti din profit, cat mai mare cu putinta gasind in aceasta destinatie conditii mai
lejere de impunere (facilitati fiscale). In schimb, alte reglementari, cum sunt acelea referitoare la
reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursari de credite, plati de
dobanzi) pot influenta in sensul cresteri distribuirii de dividende mai curand decat al cresteri
resurselor de autofinantare. In alta ordine de idei investitorii (actionarii) care sunt puternic
impozitati pe veniturile obtinute din dividende vor vota in adunarea generala a actionarilor pentru
distribuirea unui dividend mai redus, in favoarea profitului reinvestit, deci a maximizarii valori
intrepriderii, si a patrimonului fiecarui actionar.
- Constrangeri privind pe piata financiara. In cazul societatilor comerciale necotate la bursa,
procurarea fondurilor necesare cresterii economice nu se poate realiza prin apel la piata de capital
ramanand, in consecinta, alternativa creditului bancar, autofinantarii sau a cresterii de capital prin
fonduri proprii externe. Cresterile de capital prin noi aporturi de numerar sau in natura sunt
operatiuni care dureaza in timp, sunt operatiuni dificile si costisitoare ceea ce face in comparatie,
autofinantarea sa apara preferabila.
- Constrangeri juridice diverse. Profitul unei societati comerciale pe actiuni are doua mari
destinatii: distribuirii de dividende si reinvestire (autofinantare).
Decizia adunarii generale de a distribuii dividende reduce suma destinata autofinantarii, dar se
obtin alte rezultate notabile: satisfacerea exigentelor actionarilor, fidelitatea lor fata de societate
manifestata in detinerea durabila a actiunilor, fara intentia de a le vinde pe piata, ceea ce duce la
cresterea cursului lor, deci a valorii de piata a intreprinderii insesi. Dimpotriva, decizia adunarii

4
generale a actionarilor de a reinvestii profitul majoreaza resursele de autofinantare, dar poate
provoca nemultumirea unei parti a actionarilor, care vor avea tendinta de a vinde actiunile detinute,
ceea ce, prin jocul cererii si al ofertei, poate duce la scaderea cusului actiunilor si prin urmare a
capitalizarii bursiere a intreprinderii.
Distribuirea de dividende cu regularitate si in sume consistente reprezinta, desigur, un semn
favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societati, insa dorinta de autonomie
influenteaza catre o autofinantare mai pronuntata. In anumite tari, legile in vigoare impun
intreprinderilor o autofinantare minimala, ceea ce restrange marimea dividendelor.Acelasi lucru se
observa, dar cu caracter generalizat, in domeniul politicii bancilor de creditare a agentilor economici
numai in masura in care prezinta capacitatea de indatorare, adica dispun de fonduri propii intr-un
anumit cuantum.

II. Costul beneficiilor reinvestit

Orice politica de autofinantare trebuie analizata in funtie de rentabilitatea pe care o degaja profitul
reinvestit. Daca rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinantare este egala cu rentabilitatea
reclamata de actionari, politica de autofinantare este neutra pentru intreprindere. Numai atunci cand
rentabilitatea investirilor acoprite prin autofinantare este mai mare decat remuneratia ceruta de
actionari, autofinatarea are un efect pozitiv pentru intrepridere in sensul ca creste valoare financiara
a acesteia. Astfel, autofinantarea contribuie la cresterea mijloacelor financiare ale intreprinderii, dar
nu permite cresterea beneficiilor pentru reinvestire decat daca creste rata rentabilitatii noilor proiecte
peste pretentiile de remuneratie ale actionarilor.
In principiu, costul autofinantarii este egal cu costul fondurilor proprii externe in sensul ca actionarii
asteapta aceeasi rentabilitate de la beneficiile reinvestite, ca si de la aporturile de numerar realizate
de ei cu prilejul cresterilor de capital. Cu alte cuvinte autofinatarea apare, ca si fondurile proprii
externe, un mijloc de finantare costisitor. Faptul ca societatea comerciala dispune liber de sumele
obtinute prin autofinantare, ca nu varsa remuneratia catre actionari (fluxuri financiare negative) nu
inseamna ca sumele respective sunt gratuite.
Pe o piata financiara perfecta, in care toate informatiile sunt disponibile, sumele din profit trecute in
foduri de rezerva (autofinantare) sau distribuite ca dividende fac politica de finantare sa fie neutra:
indatorarea, autofinantarea, distrubuirea profiturilor n-au nicio importanta din punctul de vedere al
bogatiei actionarilor.
Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de societatea comerciala, respectiv
rentabilitatea beneficiilor reinvestite de actionari, trebuie sa tinem seama de incidenta fiscala, adica
de faptul ca societatea este impozitata pentru profitul reinvestit, iar, pe de alta parte, actionarii sunt
impozitati pentru veniturile din dividende.
Prin urmare, in cazul distribuirii de dividende, actionarii vor suporta impozitul pe venituri din
dividende astfel incat lor le ramane un veni net mai mic pentru a-l utiliza, spre exemplu, in vederea
achizitionarii de noi actiuni.
Daca societatea comerciala nu distribuie dividende sau distribuie intr-un volum mai redus, ea va
putea reinvesti intreg profitul sau o parte a acestuia, formand o baza pentru venituri viitoare sporite.
Este necesar insa ca randament net pentru actionari,sa ramana acelasi,fie ca se distribuie dividende,
fie ca profitul se reinvesteste.Cu alte cuvinte, situatia trebuie sa fie aceeasi din punctul de vedere al
patrimonului actionarului.

5
 III. Capacitatea de autofinantare

Sursele destinate autofinantarii se formeaza in cadrul intreprinderii, reprezentand, deci, surse

interne. In principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operatiuni economice si
financiare adica din diferenta dintre fluxurile financiare pozitive si negative, respectiv dintre incasari
si plati. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic,
precum si din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat in
doua feluri: fie ca diferenta dintre totalul incasarilor din activitatea economico-finaciara si totalul
cheltuielor efectuate, tinand cont ca amortizarea este o cheltuiala cuprinsa in costuri, nu ocazioneaza
fluxuri de iesire; fie ca suma a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobanzi platite,
fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.
Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor
operatiunilor de incasari si plati efectuate de intreprindere, intr-o perioada de timp, avand in vedere
si incidenta fiscala.
Pentru determinarea capacitatii de autofinantare, trebuie avute in vedere atat variabile economice,
cat si financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vanzari (cantitati x preturi) si
previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc.), in timp ce
variabilele financiare au in vedere politica de imprumut, promovata de intreprindere, care
ocazioneaza cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate incarca diferit costurile pentru
anumiti ani si politica de repartizare a profiturilor care dimensioneaza volumul dividendelor
distribuite actionarilor, al participatiilor la beneficii sau al majorarii fondurilor de rezerva.
De regula, autofinantarea efectiva este mai mica decat capacitatea de autofinatare. Nu totalitatea
capacitatii de autofinantare ramane la dispozitia intrepriderii pentru necesitati de finantare interna, ci
mai putin beneficiile distribuite actionarilor sub forma de dividende si participatiile la beneficii ale
salariatilor.
Capacitatea de autofinantare este un indicator de mare expresivitate economica, reflectand forta
financiara a unei societati comerciale, garantia securitatii si independenta acesteia. Intreprinderile cu
o buna capacitate de autofinantare isi micsoreaza riscul financiar, fiind in masura sa surmonteze
greutatile in perioadele de criza economica, cand accesul la credite este dificil din cauza dobanzilor
inalte.
Totodata capacitatea de autofinantare este si un indicator de lichiditate financiara si de solvabilitate,
care ridica gradul de bonitate al firmei, mareste increderea partenerilor de afaceri, creand conditii
mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adauga, de asemenea, ca o capacitate de
autofinatare buna exprima si o capacitate de indatorare buna, respectiv posibilitatea de a garanta mai
bine creditele bancare la care face apel intreprinderea.
Aspectele pozitive incontestabile ale autofinantarii nu exclud insa anumite inconveniente ale acestei
metode de finantare, in sensul ca autofinantarea constituie un obstacol in calea mobilitatii capitalului
si ca sursele aferente comporta un cost relativ ridicat.

6
 IV. Corelatii dintre autofinantare, imprumut, amortizare si repartizarea
profiturilor

Procesul de finantare interna (autofinantare) nu tine neaparat de vointa intreprinderii, a

actionarilor ci si de anumite conditii interne si externe: de fiscalitate si de alte reglementari juridice,
de politica adusa de banci fata de creditarea agentilor economici, de costul creditelor si desigur de
gradul de rentabilitate ce se obtine si intentiile de crestere economica ale intreprinderii.

4.1. Corelatia dintre autofinantare si imprumut

Obligatiile societatilor decurgand din politica lor de indatorare se traduc in plati regulate de
dobanzi care, impreuna cu rambusarile anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cat structura
financiara este mai indatorata cu atat cheltuielile financiare anuale sunt mai mari, reducand
beneficiul si, prin urmare, posibilitatile de autofinantare.
Sub aspect financiar legatura intre autofinatare si indatorare este mai complexa.
Autofinantarea este aproape intotdeauna o conditie necesara in vederea obtinerii unui imprumut; ea
constituie, in acelasi timp, o garantie si un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate,
bancile cer intreprinderilor incadrarea in anumite limite de indatorare.
Cu cat creste capacitatea de autofinantare, creste si posibilitatea apelarii la credite.
Intreprinderile care folosesc credite spera sa obtina efecte de indatorare pozitive, astfel incat sa
permita nu numai plati de principal si dobanda , dar sa ramana si un profit care sa poata fi utilizat,
eventual, pentru finantarea unor noi proiecte, deci pentru sporirea posibilitatilor de autofinantare. O
asemenea perspectiva este realizata in cazul in care rata rentabilitatii economice este mai mare decat
rata dobanzii. Sub acest aspect imprumutul apare ca o autofinantare anticipata.

4.2.Corelatia dintre autofinantare si amortizare

Cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor imobilizate maresc costurile, micsoreaza beneficial

si, prin urmare, impozitul pe profit datorat statului. Tinand seama ca cheltuielile cu amortizarea nu
genereaza fluxuri financiare negative, rezulta ca fondurile de amortizare obtinute prin recuperarea
acestor cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire si, alaturi de economia de impozit pe profit ca
urmare a micsorari bazei impozabile, sa mareasca gradul de autofinantare.
In realitate, amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii: marind costurile cu amortizarea,
se micsoreaza profitul si invers, asa incat nu se poate conta pe un alt cuantum al resurselor de
autofinantare decat acela pe care-l poate genera exploatarea.
In schimb, politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinantare, crescator sau
descrescator, in functie de scopurile urmarite de intreprindere. Aplicarea diverselor metode de
amortizare, ca si posibilitatea intreruperii sau incetinirii ritmului de amortizare creeaza posibilitatea
constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic.In cazul cresterii fondului de
amortizare, scad fluxurile negative reprezentand impozit pe profit si, prin urmare, cresc fluxurile de
autofinantare.
Spre exemplu, aplicarea metodei de amortizare regresive conduce la descresterea de la un an la altul
a cheltuielilor cu amortizarea; ca atare, in primii ani fluxurile de autofinantare vor fi mai mari -
7
intemeiat atat de volumul fondului de amortizare, cat si de economia de impozit pe profit - in timp
ce, catre sfarsitul duratei de functionare a activelor imobilizate, fluxurile de autofinantare vor fi mai
mici, ca urmare a scaderii fondului anual de amortizare si, totodata, a cresterilor varsamintelor in
contul impozitului pe profit.

4.3. Corelatia dintre autofinantare si repartizarea profitului

Intre politica de autofinantare si politica de repartizare a profitului exista o stransa legatura.

Acordarea de dividende mai mari sau mai mici influenteaza nemijlocit asupra marimii fondului de
rezerva si, prin urmare, asupra autofinantarii. Acordarea de dividende mari actionarilor are drept
efect pozitiv pastrarea increderii si fidelitatii lor fata de societate, insa micsoreaza posibilitatile de
autofinantare.
Beneficiul unei societati comerciale pe actiuni, fie ca se distribuie sub forma de dividende, fie
ca se constituie fond de rezerva (posibilitati de autofinantare) este proprietatea actionarilor. De
aceea, politica fata de repartizarea profiturilor este, in ultima instanta, o politica de lichiditate: daca
se constituie fond de rezerva, cresc lichiditatile intreprinderii si deci posibilitatile de autofinantare;
repartizari de dividende mai mari conduc la micsorarea lichiditatilor si deci a posibilitatilor de
autofinantare.
Din punct de vedere al repartizarii profiturilor sub forma dividendelor, se contureaza doua
curente: actionari care prefera dividendele sporite pentru consum imediat si care, practic, sunt in
dezacord cu politica conducerii societatii comerciale de autofinantare ca mijloc de crestere
economica; in speranta unor profituri viitoare consistente, fara a pierde, totodata, posibilitatea
obtinerii unor lichiditati imediate, putand vinde la bursa actiunile pe care le detin.
In situatia nerepartizarii de dividende, intr-un an sau altul, pot aparea nemultumiri in masa
actionarilor si care se pot concretiza in tendinta de vanzari la bursa a actionarilor. Daca procesul de
vanzare capata amploare sau se generalizeaza, consecinta este scaderea cursului actiunilor la
bursa. In aceasta situatie se creeaza doua aspecte neplacute:
a) imposibilitatea pentru societatea comerciala de a efectua cresteri de capital prin emisiune de
noi actiuni din cauza cursului bursier scazut. Cum pretul de emisiuni al actiunilor trebuie sa se
situeaze intre valoarea nominala si cursul zilei, un curs scazut ar determina si un pret de emisiune
scazut, ceea ce ar fi neconvenabil pentru societate. Cu cat un curs este mai scazut, cu atat mai multe
actiuni trebuie emise in vederea cifrei propuse de crestere a capitalului social, insa numarul crescut
al actionarilor atrage remuneratie in viitor sub forma dividendelor. Prin urmare, daca admitem ca
nivelul scazut al cursului este o consecinta a politicii de autofinantare, se poate spune ca aceasta face
crestere de capital mai costisitoare;

b) cursul scazut al actiunilor, determinat de politica de autofinantare si de dividende, atrage

atentia investitorilor straini care, prin cumparari masive la bursa in perioade optime, pot prelua
controlul asupra societatii comerciale.

Fiecare dintre modalitati de finantare prezinta avantaje, dezavantaje si limite. Apelarea la finantare
interna (in special prin reinvestirea profitului si prin autofinantare) are ca principal avantaj faptul ca
8
nu exista obligativitatea remunerarii sau rambursarii surselor de finantare. Dezavantajul major
rezida din conflictul care poate interveni intre interesele intreprinderii, de maximizare a valorii
acesteia si interesele actionarilor, care, in masura in care nu doresc obtinerea unui potential castig
ulterior (teoretic mai ridicat, el rezultand din cresterea economica a intreprinderii) ci obtinerea unui
castig cert prezent, care vor solicita acordarea de dividende, ceea ce va duce la o diminuare a
posibilitatii de autofinantare. Limitele autofinantarii sunt date de raportul intre nivelul acesteia si
necesarul de finantat.

Astfel, apelarea doar la autofinantare se poate realiza in masura in care valoarea necesarului de
finantat este inferior cuantumului autofinantarii. De asemenea, pentru a putea vorbi de autofinantare,
este necesar sa se obtina profit sau ca marimea eventualei pierderi obtinute sa nu depaseasca
marimea amortizarii.

Studiind bilantul contabil se constata faptul ca prin insumarea capitalului social cu primele de
capital, rezervele din reevaluare, rezervele, rezultatul reportat si rezultatul exercitiului se formeaza
capitalurile proprii ale firmei, iar in categoria altor surse proprii de capital intalnim fondurile
speciale si provizioanele.

Rezervele sunt influentate de marimea profitului brut si net, deci de impozitul pe profit, si de
politica de distribuire a profitului obtinut de firma.

Diferentele de reevaluare sunt elemente de natura fiscala, deoarece sunt determinate fie de
hotarari ale guvernului, care pot fi aplicate in scopul cresterii surselor de finantare, fie prin
reevaluarea (subiectiva) a elementelor de imobilizari precum terenuri si cladiri la inventariere de
catre membrii comisiei de inventariere.Astfel, firme care realizeaza pierderi cronice, dar care detin
proprietati care in cazul unor investitii pot genera venituri pot proceda la reevaluarea acestora
majorand valoarea capitalurilor proprii in mod semnificativ.

Fondurile proprii sunt afectate de politica de amortizare a firmei, de politica de repartizare a

profiturilor si de politica de investitii. Apeland la politici contabile adecvate ele pot fi influentate
prin cresterea amortismentelor activelor imobilizate.

Rezultatul curent este direct influentat de impozitul pe profit.

Provizioanele pentru riscuri si cheltuieli sunt influentate de politica firmei in materie de

provizioane.

Activele imobilizate in scopul cresterii fondului de rulment ar trebui sa aiba o valoare cat mai
mica. Aceasta se realizeaza prin evaluarea la limita minima a costului de achizitie, de productie sau
valoarea de utilitate a mijlocului fix. Deci se va evita includerea in costul de achizitie al oricarei
cheltuieli accesorii, care ar determina cresterea acestuia. Se va prefera includerea pe cheltuielile
curente a unei sume cat mai mari deoarece aceasta este sigur deductibila, pe cand daca este
incorporata in costul de achizitie a mijlocului fix, deductibilitatea este amanata prin amortizare sau,
in unele cazuri, cand gradul de utilizare a mijlocului fix este inferior lui 100% este anulata.

Amortizarea pentru a sluji obiectivului de crestere a fondului de rulment va trebui sa fie cat
mai mare, deci se recomanda folosirea amortizarii accelerate sau degresive, si considerarea gradului
de utilizare ca fiind 100%, chiar daca aceasta nu este adecvat.
9
Provizioanele pentru depreciere sunt sub impactul politicii de provizioane a firmei - trebuie sa fie cat
mai mari atunci cand se doreste un impozit pe profit cat mai mic si cat mai deduse atunci cand se
doreste un profit cat mai mare.

V. Provizioane si rezerve

Provizionul reprezinta suma afectata de o companie pentru acoperirea unei obligatii sau a unei
pierderii virtuale, viitoare sau eventuale. Se cunosc diverse tipuri de provizioane:

- provizioane pentru deprecierea de active - se constituie atat pentru active circulante (stocuri,
creante-clienti) cat si pentru unele active imobilizate neamortizabile (terenuri, titluri de portofoliu);

- provizioane pentru pierderi si cheltuieli - se constituie pentru anumite cheltuieli previzibile a

caror suma si moment al producerii sunt inca incerte;

- provizioane cu caracter fiscal - reprezinta o parghie a politicii economice si comerciale prin

intermediul careia statul poate favoriza anumite decizii, investitii sau sectoare economice.Acest tip
de provizion reprezinta o plata incetinit a a impozitului, o iesire de trezorerie latenta pentru
impozitele datorate statului;

- provizioane pentru riscuri in litigiu - se constituie pentru propria asigurare, pentru garantii
acordate la vanzarea unor obiecte de mare valoare si de folosinta indelungata.

Provizioanele constituite intr-o intreprindere au o tripla influenta: asupra rentabilitatii, lichiditatii si

fiscalitatii.

Art. 22. - (1) Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor si provizioanelor, numai in
conformitate cu prezentul articol, astfel:
a) rezerva legala este deductibila in limita unei cote de 5% aplicata asupra profitului contabil,
inainte de determinarea impozitului pe profit, din care se scad veniturile neimpozabile si se
adauga cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile, pana ce aceasta va atinge a cincea
parte din capitalul social subscris si varsat sau din patrimoniu, dupa caz, potrivit legilor de
organizare si functionare.
In cazul in care aceasta este utilizata pentru acoperirea pierderilor sau este distribuita sub orice
forma, reconstituirea ulterioara a rezervei nu mai este deductibila la calculul profitului
impozabil. Prin exceptie, rezerva constituita de persoanele juridice care furnizeaza utilitati
societatilor comerciale care se restructureaza, se reorganizeaza sau se privatizeaza poate fi
folosita pentru acoperirea pierderilor de valoare a pachetului de actiuni obtinut in urma
procedurii de conversie a creantelor, iar sumele destinate reconstituirii ulterioare a ace steia sunt
deductibile la calculul profitului impozabil;
b) provizioanele pentru garantii de buna executie acordate clientilor;
c) provizioanele constituite in limita unui procent de 20% incepand cu data de 1 ianuarie 2004, 25%
incepand cu data de 1 ianuarie 2005, 30% incepand cu data de 1 ianuarie 2006, din valoarea
creantelor asupra clientilor, inregistrate de catre contribuabili, altele decat cele prevazute la lit. d), f),
g) si i),care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

10
  sunt inregistrate dupa data de 1 ianuarie 2004;
 sunt neincasate intr-o perioada ce depaseste 270 de zile de la data scadentei;
 nu sunt garantate de alta persoana;
 sunt datorate de o persoana care nu este persoana afiliata contribuabilului ;
 au fost incluse in veniturile impozabile ale contribuabilului;

d) provizioanele specifice, potrivit legilor de organizare si functionare, in cazul societatilor

comerciale bancare sau al unei alte institutii de credit autorizate, precum si pentru societatile de
credit ipotecar si societatile de servicii financiare;
e) rezervele constituite de societatile comerciale bancare sau alte institutii de credit autorizate,
precum si de societatile de credit ipotecar, potrivit legilor de organizare si functionare;
f) provizioanele constituite de fondurile de garantare, potrivit normelor Bancii Nationale a
Romaniei;
g) rezervele legale si provizioanele constituite de Banca Nationala a Romaniei, in conformitate
cu legislatia in vigoare;
h) rezervele tehnice constituite de societatile de asigurare si reasigurare, potrivit prevederilor
legale de organizare si functionare. Pentru contractele de asigurare cedate in reasigurare,
rezervele se diminueaza astfel incat nivelul acestora sa acopere partea de risc care ramane in
sarcina asiguratorului, dupa deducerea reasigurarii;
i) provizioanele de risc pentru operatiunile pe pietele financiare, constituite potrivit
reglementarilor Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare;
j) provizioanele constituite in limita unei procent de 100% din valoarea creantelor asupra
clientilor, inregistrate de catre contribuabili, altele decat cele prevazute la lit. d), f), g) si i), care
indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii:

 sunt inregistrate dupa data de 1 ianuarie 2007;

 creanta este detinuta la o persoana juridica asupra careia este declarata procedura de
deschidere a falimentului, pe baza hotararii judecatoresti prin care se atesta aceasta
situatie;
 nu sunt garantate de alta persoana;
 sunt datorate de o persoana care nu este persoana afiliata contribuabilului;
 au fost incluse in veniturile impozabile ale contribuabilului.

11
 Bibliografie

 https://www.comunicatedepresa.ro/autofinantare/definitie/
 http://ecnl.org/dindocuments/147_2007%20Romania%20Legal%20Guide_Romanian.pdf
 http://antreprenoriat.upm.ro/antreprenoriat-transilvan/echilibrul-financiar-si-capacitatea-de-
autofinantare~31.html
 Cibotariu Irina, Finante – manual universitar, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2010
 Stancu I., Finante, Ed. Economica, Bucuresti, 2004
 Onofrei Mihaela, Finantele intreprinderii, Ed. Economica, Bucuresti, 2004

12