Sunteți pe pagina 1din 76

Prof. dr.

Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI


FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

FINANŢELE FIRMEI

Prof. univ. dr. NICOLETA BĂRBUŢĂ-MIŞU

1
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CUPRINS

PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE FINANŢARE .................................. 4

CAPITOLUL 1. FINANŢELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII ....................4


1.1. Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii ....................................................................................4
1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii ..........................................................................................................5
1.3. Funcţia financiară a întreprinderii .........................................................................................................6
1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii .......................................................................................7
1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii ..................................................................................................11
1.6. Partenerii întreprinderii ........................................................................................................................12

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI COMPONENTELE SALE ...15


2.1. Definiţia, rolul şi importanţa deciziei financiare în activitatea întreprinderii ..............................15
2.2. Decizia de investire ................................................................................................................................16
2.2.1. Surse de finanţare a investiţiilor ................................................................................................16
2.3. Decizia de finanţare ...............................................................................................................................17
2.3.1. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital ...........................................................................18
2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esenţial pentru selecţia surselor de finanţare .....................18
2.4. Decizia de repartizare a profitului .......................................................................................................20
2.4.1. Definirea politicii de dividend ...................................................................................................20

PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII ....................22

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR .................................................................22


3.1. Analiza patrimonială a bilanţului ........................................................................................................22
3.1.1. Construcţia bilanţului financiar .................................................................................................22
3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar ................................................................................................24
3.2. Analiza funcţională a bilanţului ...........................................................................................................26
3.2.1. Construcţia bilanţului funcţional ...............................................................................................26
3.2.2. Indicatorii echilibrului funcţional ..............................................................................................28

CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE PE BAZA CONTULUI DE


PROFIT ŞI PIERDERE ................................................................................................................................29
4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii ......................................................................................................29
4.2. Soldurile intermediare de gestiune .....................................................................................................30

CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII


PRIN METODA RATELOR .......................................................................................................................35
5.1. Ratele structurii financiare ....................................................................................................................35
5.1.1. Ratele de finanţare .......................................................................................................................35
5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate ...........................................................................................36
5.1.3. Ratele de îndatorare .....................................................................................................................37
5.1.4. Ratele privind viteza de rotaţie ..................................................................................................38
5.2. Ratele de performanţă ...........................................................................................................................40
5.2.1. Ratele de rentabilitate ..................................................................................................................40
5.2.1.1. Ratele de rentabilitate comercială .................................................................................40
5.2.1.2. Ratele de rentabilitate economică .................................................................................41
5.2.1.3. Ratele de rentabilitate financiară ..................................................................................42

2
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 6. DECIZIA DE INVESTIŢII ...........................................................................................43


6.1. Investiţiile întreprinderii .......................................................................................................................43
6.1.1. Conceptul de investiţie ................................................................................................................43
6.1.2. Clasificarea investiţiilor ...............................................................................................................44
6.1.3. Elementele financiare ale investiţiei ..........................................................................................46
6.1.4. Fundamentarea deciziei de investiţii pe tehnica actualizării .................................................47
6.1.5. Criterii în luarea deciziei de investiţii şi selectarea proiectelor .............................................49
6.2. Amortizarea investiţiilor .......................................................................................................................51
6.2.1. Mijloacele fixe şi uzura lor ..........................................................................................................52
6.2.2. Conţinutul, destinaţia şi rolul amortizării ................................................................................53
6.2.3. Evaluarea şi reevaluarea activelor fixe ......................................................................................55
6.2.4. Metode de amortizare ..................................................................................................................57

CAPITOLUL 7. MĂSURAREA ŞI INTERPRETAREA FLUXURILOR DE TREZORERIE ...........59


7.1. Conţinutul şi delimitarea conceptelor de trezorerie. Scopul analizei fluxurilor de
trezorerie .........................................................................................................................................................59
7.2. Tabloul fluxurilor de trezorerie ............................................................................................................60
7.3. Consideraţii privind fluxurile de trezorerie şi metode de calcul ....................................................61

CAPITOLUL 8. PREVIZIUNEA NECESARULUI DE FINANŢARE CICLULUI DE


EXPLOATARE .............................................................................................................................................64
8.1. Ciclul de exploatare. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare ...........................................64
8.2. Fondul de rulment normat ..................................................................................................................65
8.2.1. Metoda sintetică de determinare a fondului de rulment normat (metoda globală) ..........65
8.2.2. Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat (evaluarea
componentă cu componentă) ......................................................................................................................65

CAPITOLUL 9. POLITICA DE DIVIDEND ...........................................................................................69


9.1. Conţinutul politicii de dividend ..........................................................................................................69
9.2. Caracteristicile politicii de dividend ...................................................................................................70
9.3. Tipologia politicilor de dividend .........................................................................................................71
9.4. Formele dividendelor ............................................................................................................................72

BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................................................74

3
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

PARTEA I. ASPECTE GENERALE PRIVIND


POLITICA DE FINANŢARE

Politica financiară este o componentă a managementului întreprinderii, fiind decisivă în


opţiunile strategice, dar şi în deciziile de gestiune curentă. Astfel, politica financiară trebuie să
asigure răspunsuri asupra rezolvării aspectelor legate de procurarea fondurilor, stabilirii
destinaţiilor şi folosirii raţionale a fondurilor, asigurării echilibrului financiar, fixării preţurilor,
reducerii continue a costurilor, alegerii variantelor optime ale investiţiilor etc.
În politica financiară sunt esenţiale deciziile cu caracter financiar, acestea sprijinindu-se pe
structura financiară adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele sale prioritare legate de:
rentabilitate, ca expresie a raţiunii de a fi a întreprinderii; creştere economică, prin dezvoltare şi
amplificarea locului ce-l ocupă pe piaţă şi risc, respectiv evitarea sau atenuarea acestuia pe seama
dezvoltării, asigurării cu rezerve, provizioane şi alte strategii de piaţă specifice.
Politica financiară reprezintă ansamblul de decizii, de opţiuni fundamentate pentru cea mai
eficientă alocare a capitalurilor. În domeniul finanţelor, prima şi cea mai importantă prin
implicaţiile ei este decizia de investiţii. Întrucât piaţa financiară nu este perfectă, aceasta trebuie
fundamentată împreună cu decizia de finanţare. Alegerea între sursele proprii şi/sau împrumutate
de capital, este dependentă la rândul ei de politica de dividend.

CAPITOLUL 1. FINANŢELE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE AL


ÎNTREPRINDERII
Orice întreprindere, indiferent de profilul şi forma de proprietate, abordează probleme de
natură financiară atunci când efectuează operaţiuni care solicită achiziţionarea, deţinerea sau
cedarea de monedă şi titluri. Astfel, toate întreprinderile din mediul de afaceri specific economiei
de piaţă se confruntă cu oportunităţile şi constrângerile finanţelor.
În consecinţă, la nivelul întreprinderii, finanţele dobândesc o necesitate obiectivă,
determinată de menţinerea condiţiilor care au impus apariţia pe scena istoriei a finanţelor şi
anume: existenţa producţiei de mărfuri, acţiunea legilor economiei de piaţă, existenţa banilor şi
existenţa statului, care are de îndeplinit funcţii importante.

1.1. Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a întregului sistem financiar şi


de credit întrucât majoritatea fondurilor băneşti care se formează la diferite niveluri, îşi au izvorul
în veniturile create în celulele de bază ale economiei naţionale – întreprinderile.
Prin comportamentul lor specific economiei concurenţiale, întreprinderile exercită un rol
activ în transformarea mediului, rezultatele pe care le obţine influenţând într-o manieră pozitivă
sau negativă ansamblul activităţii economice.
În calitate de entitate economică, întreprinderea este combinarea unui ansamblu de factori
în scopul de a produce şi de a schimba bunuri şi servicii cu ceilalţi agenţi economici. Astfel, scopul
său este de a transforma bunurile şi serviciile dobândite în vederea furnizării de bunuri şi servicii
altor agenţi economici. Activitatea întreprinderii este fondată pe activitatea de producţie şi pe cea
de schimb1.

1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 12.


4
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Viaţa economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în


care funcţionează şi evoluează. Din acest mediu, întreprinderea îşi colectează resursele şi tot în
cadrul acestuia efectuează plăţi, restituiri de fonduri etc.
Fenomenul financiar se naşte din relaţiile pe care întreprinderea le întreţine cu toţi agenţii
economici şi financiari, cu statul şi cu alte organisme.
De asemenea, finanţele întreprinderii se prezintă ca o ramură a ştiinţei financiare, care
analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele şi
destinaţia acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi şi obţinerii de profituri cât mai
mari2.

1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii

Ca orice subsistem financiar finanţele întreprinderii îndeplinesc 2 funcţii: funcţia de repartiţie


şi funcţia de control.
În condiţiile economiei de piaţă, funcţia de repartiţie este influenţată de formele de
proprietate, autonomia întreprinderii, strategiile de dezvoltare, management etc., care îşi pun
amprenta asupra formării, creşterii şi repartizării fondurilor, raţionalităţii cheltuielilor şi plăţilor
asupra întregii activităţi.
Funcţia de repartiţie reflectă formarea capitalurilor, alocarea şi utilizarea acestora în scopul
realizării obiectivelor întreprinderii. Din punct de vedere analitic, funcţia de repartiţie reflectă
colectarea capitalurilor iniţiale din diferite izvoare, circuitul şi repartizarea pe destinaţii, utilizarea
şi reconstituirea lor, modificarea proporţiilor fondurilor prin reţinerea de resurse financiare ce se
degajă din capacitatea de autofinanţare, atragerea unor resurse externe precum şi obligaţiile
băneşti.
Fondurile băneşti proprii sau împrumutate se încorporează în active patrimoniale
imobilizate sau circulante şi trec ulterior prin fazele ciclului de exploatare creând rezerve sau
fluxuri monetare. Astfel, ciclul de exploatare al întreprinderii stă la baza funcţiei de repartiţie şi
este în strânsă legătură cu gestiunea financiară a întreprinderii.
În esenţă, funcţia de repartiţie se concretizează în: constituirea capitalurilor proprii şi
împrumutate, alocarea şi utilizarea capitalurilor potrivit necesităţilor ciclului de exploatare şi de
investiţii, formarea şi repartizarea profitului, restituirea împrumuturilor şi achitarea diferitelor
obligaţii ale întreprinderii, formarea şi utilizarea unei multitudini de fonduri pentru satisfacerea
nevoilor proprii ale întreprinderii, asociaţilor sau acţionarilor, ale salariaţilor, precum şi a unor
nevoi generale ale societăţii.
Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri, cum ar fi: fondul pentru investiţii în
active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare ştiinţifică, fonduri pentru
acţiuni sociale, culturale şi sportive, fonduri pentru recalificarea, premierea şi participarea
salariaţilor la profit etc. Izvoarele acestor fonduri diferă de la caz la caz, cu menţiunea că pentru
anumite activităţi, întreprinderea poate apela şi la resurse împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: autofinanţarea, aportul
asociaţilor sau acţionarilor, creditarea de la instituţii şi organisme financiare şi/sau bancare,
finanţarea prin leasing şi finanţarea bugetară din surse interne sau externe. Aceste metode şi
izvoare de constituire a resurselor diferă într-o anumită măsură, în funcţie de formele pe care
îmbracă întreprinderile şi proprietatea asupra lor, respectiv regii autonome, societăţi comerciale,
cooperative şi asociaţii cooperatiste, societăţi mixte etc.
Funcţia de control se manifestă atât prin constatarea disfuncţiilor economice şi financiare
ale întreprinderii dar şi în corectarea acestora. Mai mult controlul în domeniul finanţelor
întreprinderii are caracter preventiv.

2 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 10.


5
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Funcţia de control nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul


acesteia fiind mai ales acela de a interveni cu acţiuni corective, care să optimizeze întreaga
activitate. Controlul prin intermediul finanţelor întreprinderii asigură un anumit cadru
organizatoric şi aplicarea de măsuri care să acţioneze sistematic şi unitar în vederea prevenirii
abaterilor, pentru creşterea eficienţei şi rentabilităţii, asigurarea integrităţii şi utilizării raţionale a
capitalului, respectarea legislaţiei economico-financiare, a regulilor şi practicii jurisprudenţei
financiare3.
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii are o sferă mai largă de acţiune decât funcţia
de repartiţie, cuprinzând toate fazele ciclului economic şi ansamblul indicatorilor prevăzuţi în
bugetele întreprinderii. Aceasta necesită organizarea unei evidenţe corecte şi sistematice, precum
şi a unei previziuni fundamentale.
Controlul se exercită prin diferite pârghii economico-financiare: costuri, preţuri, profit,
impozite şi taxe, credite etc. şi poate fi, din punct de vedere al timpului de efectuare: control
preventiv, operativ-curent sau concomitent şi postoperativ.
De asemenea, în cadrul întreprinderii există două tipuri de control: control financiar intern şi
control financiar extern.
Controlul financiar intern este efectuat de către managerul financiar sau de conducătorul
departamentului financiar-contabil, revizorii de gestiune sau comisiile de cenzori numite de
Adunarea Generală a Acţionarilor sau alte organe autorizate prin statutele de organizare.
Controlul financiar extern poate fi efectuat de către instituţiile finanţatoare (de exemplu,
băncile care acordă împrumuturi numai după ce studiază bonitatea clientului) sau de către
administraţiile financiare. În general, băncile analizează: gradul de lichiditate, solvabilitate şi
rentabilitate în acordarea creditelor, respectarea regimului decontărilor, a formelor şi
instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate, destinaţia şi garanţia acestora, plata
dobânzilor şi rambursarea la timp a resurselor împrumutate.
Controlul fiscal urmăreşte stabilirea corectă şi plata în termen a impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor datorate de întreprindere către stat, respectarea normelor de întocmire a situaţiilor
financiare şi a situaţiilor periodice de raportare financiar-contabile, precum şi modul de aplicare a
preţurilor şi tarifelor.

1.3. Funcţia financiară a întreprinderii

Activitatea întreprinderii poate fi redată în general prin trei funcţii esenţiale: funcţia de
producţie, funcţia de comercializare şi funcţia financiară. Aceste funcţii se corelează între ele şi în
ansamblul lor au legături cu mediul înconjurător prin fluxuri fizice şi financiare.
Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de asigurare
şi repartizare a fondurilor băneşti necesare desfăşurării continue şi rentabile a activităţii, precum şi
de analiză şi control a rezultatelor obţinute4. Această funcţie asigură funcţionarea sistemului
întreprinderii în condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem, precum şi reglarea
corespunzătoare a activităţii întreprinderii.
Funcţia financiară a întreprinderii are drept scop apărarea şi consolidarea patrimoniului şi
a autonomiei financiare a întreprinderii. Cea mai eficientă cale de atingere a acestui scop
presupune o diviziune a muncii între diferitele compartimente ale activităţii financiare.
Funcţia financiară a întreprinderii are drept obiectiv punerea în aplicare a unui sistem de
metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine creşterea valorii întreprinderii, respectiv
creşterea valorii de piaţă a acţiunilor întreprinderilor cotate la bursă, sau asigurarea independenţei
financiare şi a rentabilităţii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.

3 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 43.


4 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 44.
6
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Funcţia financiară are rolul de a asigura în mod curent şi la cele mai mici costuri fondurile
întreprinderii şi de a controla buna utilizare a acestora, precum şi rentabilitatea operaţiunilor
cărora le sunt afectate resurse financiare. Formarea acestor resurse are loc prin atragerea de capital
financiar de la asociaţi, de la creditori sau din finanţare internă.
Funcţia financiară cuprinde un ansamblu de activităţi care-i asigură un caracter activ5:
- previziune şi prognoză financiară: elaborarea studiilor şi bugetelor pe termen scurt şi mediu;
- control financiar: organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului
gestionar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;
- execuţie financiară: elaborarea documentaţiilor necesare constituirii şi majorării capitalului
social, calcularea şi repartizarea profitului, elaborarea documentaţiei pentru obţinerea de credite,
fundamentarea preţurilor şi tarifelor, gestionarea instrumentelor creditului comercial, finanţarea
investiţiilor etc.;
- analiză financiară: elaborarea de studii şi analize privind potenţialul financiar al
întreprinderii, eficienţa utilizării resurselor financiare, indicatorii financiari;
- coordonare financiară: stabilirea pentru unităţile componente subordonate şi filiale a
indicatorilor financiari, a strategiei şi a tacticii financiare comune.
Funcţia financiară a întreprinderii are următoarele roluri:
 operaţional, care implică luarea unor decizii, în special de colectare a capitalurilor, fără
de care întreprinderea nu se poate constitui şi funcţiona. Acest rol vizează asigurarea fluxurilor
financiare în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Domeniul operaţional cuprinde încasarea
creanţelor asupra clienţilor şi plata furnizorilor, gestiunea trezoreriei, negocierea creditelor
bancare, relaţiile cu organismele financiare şi realizarea operaţiilor de împrumut;
 funcţional, care constă în participarea la prelucrarea şi difuzarea informaţiilor necesare
gestiunii întreprinderii şi acordarea de asistenţă de specialitate celorlalte funcţii ale întreprinderii;
 politic, care constă în integrarea într-un tot a constrângerilor externe, sociale,
economice, financiare şi politice care influenţează întreprinderea şi de care depinde creşterea şi
autonomia acesteia.
Importanţa funcţiei financiare este dată de faptul că ea reprezintă motorul indispensabil al
activităţilor industriale şi comerciale, modulul lor central, orice defecţiune a acesteia punând în
pericol întreprinderea în ansamblul său.
În consecinţă, viabilitatea unei întreprinderi depinde în cea mai mare parte de buna
organizare a activităţii financiare. Organizarea întreprinderilor trebuie concepută astfel încât să
exprime particularităţile funcţiei financiare şi să pună în valoare rolul finanţelor în satisfacerea
exigenţelor întreprinderii.

1.4. Circuitul financiar şi fluxurile întreprinderii

Circuitul financiar al întreprinderii reprezintă fluxul de lichidităţi determinat de anumite


decizii financiare în interacţiune cu relaţiile dintre diferiţi operatori economici: acţionari,
conducători, creditori, stat. Circuitele financiare se constituie prin interacţiunea fluxurilor născute
din operaţiuni în care intervin resurse băneşti afectate nevoilor pe orice perioadă.
Circuitele financiare la care participă întreprinderile reprezintă suportul dezvoltării oricărei
economii. Ele contribuie la asigurarea autonomiei cu o cantitate optimă de monedă, necesară
echilibrului real. În acelaşi timp, urmăresc realizarea unei repartiţii optime a cantităţii de monedă
între diferiţi agenţi economici şi o creştere a gradului de stabilitate economică.
Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau
active (clădiri, maşini, materii prime) a căror evaluare generează activul bilanţului întreprinderii.
O întreprindere se caracterizează, în special, prin deţinerea de capital, punerea în mişcare a unei
funcţii de producţie şi participarea la procese de schimburi.

5 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 45.


7
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Dacă bunurile deţinute, cantitativ şi valoric, pot fi sesizate în orice moment, mişcările
bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de schimb nu pot fi sesizate decât pe o perioadă
determinată. Mişcarea bunurilor şi serviciilor într-o întreprindere, intermediată de procesele de
transformare, respectiv producţie, poate fi prezentată sub formă de fluxuri.
Schimburile dintre agenţii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere vieţii
financiare a întreprinderii. De aceste schimburi depind funcţionarea procesului de producţie şi
compoziţia capitalului. Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de
transferul de bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă.
Cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită perioadă de timp între agenţii
economici poartă denumirea de flux. Măsurarea fluxurilor reale este efectuată pe baza unei
evaluări în termeni monetari. Constituirea unui flux are la bază procesul de acumulare prealabilă
de bunuri, servicii sau monedă la nivelul unui agent economic. Fiecare flux contribuie la
modificarea volumului bunurilor economice acumulate.
Cantitatea de bunuri sau monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc (de bunuri
sau monedă). Stocul de monedă permite achiziţionarea bunurilor şi serviciilor necesare producţiei,
precum şi furnizarea bunurilor produse şi serviciilor create. Ansamblul stocurilor deţinute de
întreprindere la un moment dat reprezintă capitalul economic al acesteia. Un stoc nu este relevant
decât la un moment dat, în timp ce fluxurile nu pot fi apreciate decât de-a lungul unei perioade
date de timp.
Fluxurile pot fi6::
- fluxuri reale sau fizice: de bunuri şi/sau servicii care reprezintă în fapt, trecerea acestora
în forma lor concretă, din proprietatea unei persoane în proprietatea altei persoane;
- fluxuri financiare: de monedă sau înlocuitor care reprezintă plăţile efectuate cu numerar
sau monedă de cont, respectiv prin transferuri bancare din contul plătitorului în contul
beneficiarului. Acestea din urmă îmbracă mai multe forme: fluxuri financiare de contrapartidă,
decalate sau întârziate, multiple şi autonome7.
Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata
imediată în numerar.

Figura 1.1. Fluxurile financiare de contrapartidă


Flux real
t0

Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 Flux financiar t0
t0

Conform figurii 1.1, la momentul t 0 , fiecare dintre agenţii economici dispune de active
fizice (cazul furnizorului), respectiv de monedă (cazul beneficiarului) şi convin asupra efectuării
schimbului. Pentru furnizor, schimbul constă în înlocuirea activelor fizice cu monedă iar pentru
beneficiar, schimbul constă în înlocuirea monedei cu active fizice, concomitent la momentul t 0 .
Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plăţii, respectiv plata se face ulterior
primirii efective a activului fizic. Astfel, fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri
financiare, producându-se înlocuirea unui activ fizic, concret, cu un activ financiar (creanţă) ce
urmează a fi ulterior lichidat prin încasarea monedei de egală valoare. Astfel, echilibrul stocurilor
este rupt atât de furnizor cât şi la beneficiar. La furnizor, în locul unui activ real apare un activ
financiar, materializat într-o creanţă, iar la beneficiar, activului real îi corespunde un post de pasiv

6 Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 29.
7 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 21-22.
8
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

(datorie) ca obligaţie de plată. Aceste fluxuri apar în cazurile operaţiunilor comerciale însoţite de
credite. Creanţa şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară când se efectuează plata.
Conform figurii 1.2., mecanismul fluxurilor financiare decalate are la bază cuplul creanţe-
datorii şi se derulează în următoarea succesiune:
- furnizorul vinde activele fizice beneficiarului. Ca urmare a operaţiunii, furnizorul îşi
diminuează stocul de active fizice (datorită fluxului real de ieşire) şi în contrapartidă dispune de o
creanţă asupra cumpărătorului, în intervalul t 0  t1 , fiind o vânzare cu plata amânată;
- cumpărătorul îşi sporeşte stocul de active fizice (datorită fluxului real de intrare), dar
contractează o datorie faţă de furnizor, în intervalul t 0  t1 ;
- creanţa şi respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară (în cazul nostru t 1 ) stabilită
prin contract între cei doi agenţi economici.

Figura 1.2. Fluxurile financiare decalate


Flux real
t0
Beneficiar
(cumpărător)
t1
Furnizor
(vânzător)
t1 Flux financiar
t1
Beneficiar
(cumpărător)
t1

Durata creditului acceptat de Flux financiar de


Flux real de intrare pentru
intrare pentru
furnizor (creanţă): t0  t1
furnizor t1
beneficiar t0

Flux real de Durata creditului acordat beneficiarului Flux financiar


ieşire pentru (datorie) t0  t1 de ieşire pentru
furnizor t1 beneficiar t 1

Fluxurile financiare multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele decalajelor dintre
fluxurile fizice şi cele financiare de mai sus, întrucât întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe
monedă, apelând la un terţ care, de obicei, este un intermediar financiar. Astfel, activele financiare
pot constitui obiectul unor tranzacţii.
În acest caz, fluxurile de desfăşoară, conform figurii 1.3., astfel:
- bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, la momentul t 0 , ceea ce
reprezintă un flux real;
- furnizorul vinde creanţa (cambia, trata etc.) unei terţe persoane la momentul t 1 şi
încasează contravaloarea produselor (diminuată cu comisioanele aferente), ceea ce reprezintă
primul flux financiar;
- cumpărătorul de mărfuri achită contravaloarea acestora, adică stinge datoria faţă de terţ,
la momentul t 2 , ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.

Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, când are loc transferul de monedă de la o persoană la alta (juridică sau
fizică). Aceste fluxuri dau naştere la active financiare – creanţe (drepturile unei persoane fizice sau
juridice asupra altei persoane fizice sau juridice) şi datorii (obligaţiile de plată pe care o persoană
fizică sau juridică le are faţă de altă persoană fizică sau juridică).
9
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Figura 1.3. Fluxurile financiare multiple

Flux real la
momentul t 0

Furnizor Beneficiar
(vânzător) (cumpărător)
t0 t0

Flux financiar 2 la
Flux financiar 1 momentul t 2
la momentul t 1
Intermediar
financiar
t1

Aceste fluxuri financiare autonome generează fluxuri financiare de ieşire de la debitor către
creditor mai mari decât fluxul financiar iniţial de la creditor la debitor, datorită dobânzii şi a
diverselor comisioane practicate. Conform figurii 1.4., mecanismul fluxurilor financiare autonome
se prezintă astfel:
- la momentul t 0 are loc primul flux financiar de la creditor la debitor cu valoarea
creditului acordat. În acest moment la creditor ia naştere o creanţă faţă de debitor;
- la momente succesive ti , unde i  1  n au loc fluxuri financiare succesive de la debitor la
creditor pentru rambursarea datoriei (plata ratelor) până când datoria este achitată integral.
Trebuie menţionat însă că poate exista şi situaţia în care datoria este achitată integral la momentul
t 1 şi atunci apar doar două fluxuri financiare: unul de la creditor la debitor la momentul creditării
şi altul de la debitor la creditor la momentul rambursării.

Figura 1.4. Fluxurile financiare autonome

Flux financiar 1 la
momentul t0

Debitor
t1

Creditor
t1
Flux financiar la
momentul ti
Debitor
ti , i  1  n

Durata creditului acordat de creditor Fluxuri financiare succesive de


Flux financiar de ti
intrare pentru
(creanţă): t0  tn intrare pentru creditor la

debitor la t0

Flux financiar Durata creditului primit de debitor (datorie): Fluxuri financiare de


de ieşire de la
t0  tn ieşire de la debitor la ti
creditor la t1

10
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Acest arbitraj între active financiare/monedă sau între monedă/datorii este extrem de
important în activitatea economică. El reprezintă fundamentul activităţilor specific financiare şi
stabileşte, totodată, coordonatele politicii de finanţare a întreprinderii8.

1.5. Ciclurile financiare ale întreprinderii

Într-o manieră generală, ciclul financiar poate fi privit ca o reţea de fluxuri financiare pe
baza cărora se derulează relaţiile de schimb ale întreprinderii cu ceilalţi parteneri de afaceri.
Prin ciclu financiar se înţelege ansamblul de operaţiuni şi proceduri care intervin între
momentul transformării banilor în bunuri şi servicii până la cel în care se recuperează nu numai
moneda iniţial investită ci şi un surplus monetar9. Activitatea întreprinderii trebuie să se
desfăşoare astfel încât pe lângă recuperarea volumului iniţial de monedă să se obţină şi un surplus
monetar, care se va utiliza pe diferite destinaţii. Într-o întreprindere apar trei cicluri financiare
principale: ciclul de investiţii, ciclul de exploatare şi ciclul operaţiunilor financiare10.
Prin intermediul ciclurilor financiare, întreprinderea realizează în mod concret, arbitrajul
între deţinerea de active fizice, active financiare şi monedă, pentru a–şi asigura funcţionarea şi
dezvoltarea activităţii.
Ciclul de investiţii. Prin investiţii se creează un capital de producţie de la care
întreprinderea aşteaptă venituri de-a lungul mai multor perioade succesive. Capitalul de producţie
reprezintă ansamblul activelor fizice care permit punerea în aplicare a unei funcţii de producţie în
cadrul ciclului de exploatare.
Investiţia este, în general, o cheltuială imediată şi de amploare, care se materializează în
transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. Deci, investiţia
se prezintă sub forma transformării monedei în active fizice. Fluxurile financiare care intervin în
momentul creării sau achiziţionării capitalului de producţie sunt, fie imediate, fie repartizate
asupra unei scurte perioade de timp, dacă intervine un credit – furnizor. În cazul achiziţionării sau
construirii unui activ fizic complex, fluxurile financiare se vor desfăşura pe o perioadă mai lungă.
Surplusul monetar degajat prin vânzarea bunurilor şi serviciilor obţinute din exploatarea
activelor fizice create sau achiziţionate prin investiţii, trebuie să asigure recuperarea resurselor
băneşti investite iniţial. O parte din moneda recuperată va trebui afectată reînnoirii sau creşterii
capitalului de producţie iniţial, supus deprecierii (prin uzură fizică sau morală). Aşadar, este
evident că acumularea capitalului de producţie depinde de surplusul monetar degajat prin
operaţiuni de exploatare şi reciproc.
Deci, odată creat, capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral, iar
procedura, mecanismele şi sistemele de amortizare au ca scop să evalueze şi să recupereze această
depreciere. Suma de bani iniţială se reconstituie în mod progresiv, în timp ce valoarea din bilanţ se
micşorează cu uzura. Prin urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu va trebui să existe o
echivalenţă a fluxurilor, ceea ce se obţine în cazul în care vânzările asigură şi acoperirea
deprecierii.
În consecinţă, deciziile de investiţii vor trebui fundamentate în cadrul strategiilor care
integrează surplusurile monetare degajate de investiţii, acesta fiind un imperativ al planului de
dezvoltare pe termen lung al întreprinderii11.
Întreprinderea îşi poate mări potenţialul economic şi într-o manieră indirectă, controlând
alte întreprinderi. În acest caz, investiţia constă în achiziţionarea de active financiare, adică titluri
(acţiuni) la alte societăţi.

8 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 73.


9 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 33.
10 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 22-24.
11 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78.

11
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate de întreprindere


pentru a-şi atinge obiectivul. El cuprinde achiziţia de bunuri şi servicii, transformarea acestora în
produse finite şi vânzarea lor.
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o utilizare optimă a muncii şi
a capitalului de producţie. Continuitatea are la bază existenţa unor stocuri. Însă, fluxurile fizice de
intrare (cumpărările) şi fluxurile fizice de ieşire (vânzările) au un caracter discontinuu. Ca urmare,
întreprinderea trebuie să constituie trei categorii principale de stocuri, în vederea asigurării
continuităţii ciclului de exploatare şi anume: materii prime şi materiale, producţie neterminată / în
curs de fabricaţie şi produse finite.
În fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă forme diferite, transformându-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active
financiare (creanţe şi datorii).
În timp ce stocul iniţial de monedă este reconstituit la sfârşitul ciclului de exploatare, el nu
va fi acelaşi la data de închidere a exerciţiului, deoarece o parte din disponibilităţile iniţiale au
întotdeauna drept contraparte, active fizice şi financiare. Astfel, se poate observa disocierea în
cursul unei perioade între fluxurile reale şi cele financiare. Această distorsiune generează decalaje
între fluxuri şi durata ciclului de exploatare, care antrenează o imobilizare de fonduri sub formă de
active fizice şi financiare.
Reconstituirea stocului iniţial de monedă la terminarea ciclului de exploatare nu se face în
mod identic. Dacă întreprinderea generează profit în cadrul ciclului de exploatare, atunci stocul
final de monedă va fi superior celui iniţial, iar când toate operaţiunile vor fi finalizate, va apărea
un surplus monetar.
Ciclul operaţiunilor financiare12 priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare şi primire
de împrumuturi, achiziţiile de titluri de participare, precum şi cesiunea creanţelor.
Acordarea, respectiv primirea de împrumuturi constă în transformarea monedei în active
financiare şi invers. Împrumutul se rambursează conform clauzelor contractuale dintre părţi. Toate
operaţiunile de acordare sau luare de împrumut dau naştere la fluxuri financiare, adică la intrări şi
ieşiri de monedă. Între fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există echivalenţă, datorită
dobânzii achitate de datornic celui care i-a acordat împrumutul. Pentru cel care primeşte
împrumutul, primirea monedei se traduce prin apariţia unei datorii, a unui angajament de plată.
Achiziţia de titluri este o operaţiune particulară, în sensul că nu generează propriu-zis un
ciclu financiar. Titlurile achiziţionate nu se amortizează, deţinerea lor fiind rezultatul unei decizii
de investiţii indirecte sau al unui plasament. Operaţiunea poate aduce întreprinderii venituri
(dividende) şi o partajare a puterii cu alţi acţionari asupra agentului economic la care deţin cote de
participare.
Cesiunea creanţelor reprezintă practic o vânzare de creanţe înainte de a fi ajunse la scadenţă,
către o societate specializată. Astfel, întreprinderea îşi poate scurta ciclul operaţiunilor financiare şi
reconstitui suma iniţială sub rezerva apariţiei unor abateri pozitive sau negative.

1.6. Partenerii întreprinderii

Partenerii întreprinderii13 interesaţi de informaţiile obţinute din prelucrarea situaţiilor


financiare se pot grupa în: parteneri economici interni şi parteneri economici externi.

Partenerii economici interni ai întreprinderii sunt: administraţia întreprinderii şi salariaţii.


Administraţia întreprinderii are ca obiectiv asigurarea rentabilităţii capitalurilor investite
şi perenitatea unităţii economice prin menţinerea personalului şi creşterea mijloacelor de
producţie.

12 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 78-79.


13 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Galaţi, 2000, pag. 17-19.
12
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

În cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care
conduc (manageri) şi acţionari. Obiectivul urmărit în calitate de manager coincide cu cel urmărit în
calitate de acţionar. Totuşi, în cazul managerului acţionar, acesta primeşte, pe de o parte, un
salariu pentru funcţia sa de conducere şi pe de altă parte, o remunerare în calitate de acţionar.
Absenţa frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici şi mijlocii nu înseamnă că
rolul de acţionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului investit se realizează, de obicei,
printr-un salariu mai mare. În consecinţă, managerul care este şi acţionar, primeşte o remunerare
superioară faţă de cea pe care ar primi-o ca salariat care nu este acţionar sau beneficiază de alte
avantaje.
În întreprinderile mari, managerilor li s-a încredinţat, de către acţionari, rolul de a conduce
întreprinderea. Obiectivul lor principal este să-şi conserve funcţia de conducere, însă ei sunt
constrânşi să conducă în conformitate cu interesul acţionarilor. Acţionarii dispun de diferite
mijloace pentru a controla modul în care conducătorii gestionează întreprinderea.
Salariaţii sunt interesaţi de productivitatea realizată şi viitorul întreprinderii unde sunt
angajaţi.

Partenerii economici externi ai întreprinderii sunt: investitorii, creditorii şi statul.


Investitorii doresc minimizarea riscurilor şi rentabilizarea capitalurilor investite. Volumul
informaţiilor de care dispune un investitor este determinat de poziţia acestuia faţă de
întreprindere. Dacă lucrează în întreprindere sau dacă deţine o participaţie importantă, situaţia
financiară a întreprinderii va fi mult mai uşor de aflat deoarece are acces şi la alte informaţii decât
cele publicate conform uzanţelor. Aceasta explică adesea dezvoltarea externă a întreprinderilor
prin participaţii financiare care nu se înscriu în mod obligatoriu în contextul creşterii externe pe
termen lung, dar permit accesul la o mai bună informare.
Acţionarii, respectiv deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii îşi asumă un
risc important, remunerarea lor fiind determinată de rezultatele financiare pe care le va obţine
întreprinderea. Ei caută o remunerare maximă pentru aportul lor, ţinând cont de riscul pe care şi-l
asumă. Dacă acţiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcţie de evoluţia cursului
acţiunilor.
Remunerarea acţionarilor este determinată astfel de doi factori aleatori: dividendele şi
evoluţia valorii titlurilor financiare. Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de14:
- evoluţia mediului economic: aceasta determină riscul de piaţă, respectiv riscul sistematic şi
afectează ansamblul întreprinderii;
- politica urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de finanţare care determină riscul
specific de întreprindere.
Riscul, la rândul său, poate fi de mai multe tipuri: risc de exploatare, risc financiar şi risc de
faliment. Riscul de exploatare este determinat de politica de investiţii a întreprinderii şi este legat de
operaţiunile de exploatare. Riscul financiar este legat de utilizarea capitalului împrumutat. Cu cât
gradul de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar este mai ridicat pentru proprietarii
întreprinderii. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face faţă plăţilor
antrenate de datoriile financiare.
Creditorii sunt de mai multe tipuri: creditorii obligatori, instituţiile şi organismele
financiare şi creditorii care închiriază diferite active fixe.
În cazul creditorilor obligatori, creanţele apar adesea sub forma unui titlu, cotat pe piaţă şi
uşor negociabil, numit obligaţiune. Trebuie menţionat însă că numai marile întreprinderi au acces
pe piaţa obligaţiunilor.
Instituţiile şi organismele financiare (băncile, organismele de credit etc.) se asigură că
valorile unor indicatori de performanţă economică şi financiară nu au cote alarmante. De exemplu,
un organism de credit trebuie să rentabilizeze fondurile care i-au fost încredinţate şi oricare ar fi
activitatea întreprinderii nu va lua în calcul decât riscurile financiare; faţă de o întreprindere din

14 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 54.


13
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

sfera productivă care investind aceleaşi fonduri în activitatea aceleiaşi întreprinderi va lua în
considerare diversitatea activităţilor, reţeaua de distribuţie, expansiunea pe pieţele internaţionale
etc. ale întreprinderii pe care o va credita.
Creditorii care închiriază diferite active fixe sunt implicaţi în operaţiuni de finanţare sub
forma locaţiei sau a locaţiei cu opţiune de cumpărare (leasing).
Creditorii, indiferent de forma lor, primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi
recuperează la scadenţă, capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii, remunerarea
lor nu este variabilă, în funcţie de rezultatele întreprinderii. Prin urmare, dobânda la împrumut
trebuie plătită indiferent de mărimea profitului obţinut de întreprinzător. Ţinând seama şi de
necesitatea rambursării capitalului la scadenţă, pot rezulta cheltuieli financiare fixe mai greu sau
mai uşor de suportat.
Riscurile creditorilor pot fi diverse15: risc de dobândă, risc de inflaţie şi risc de faliment al
debitorilor.
În privinţa riscului de dobândă, creanţierii urmăresc obţinerea dobânzii contractuale şi
recuperarea capitalului, dar o fluctuaţie în sens crescător a ratei dobânzii poate provoca pierderi
pentru aceştia, ei putând să-şi plaseze capitalurile cu dobânzi mai avantajoase. Invers, o fluctuaţie
în sens descrescător poate aduce un câştig suplimentar creanţierilor, debitorii fiind forţaţi să
plătească dobânzi mai mari la nivelul valorilor prevăzute în contractul încheiat anterior reducerii
ratei dobânzii.
Riscul de inflaţie apare în cazul variaţiei preţurilor datorată proceselor inflaţioniste, care
poate afecta puterea de cumpărare a capitalului recuperat de creanţieri, sau, dimpotrivă, un câştig
de oportunitate pentru aceştia.
Riscul de faliment al debitorilor rămâne cel mai important risc pentru creanţier, care nu-şi
poate recupera capitalul din cauza insolvabilităţii acestora. Împotriva acestui risc creditorii nu se
pot proteja, decât prin politica lor prudentă şi inteligentă, motiv pentru care ei solicită clauze
asiguratorii în contractele încheiate.
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitelor financiare şi influenţează ansamblul
deciziilor financiare, modificând valorile variabilelor care stau la baza previziunilor agenţilor
economici. Ca participant la circuitele financiare, statul intervine la diferite niveluri prin fiscalitate
şi oferta de capital, influenţând comportamentul celorlalţi participanţi.
În consecinţă, statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului,
rezultatului şi a situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale
obligatorii, întrucât prin instituţiile sectorului public are misiunea de a efectua prelevări, şi de
asemenea de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane fizice sau juridice. Aceste măsuri
conjuncturale de reducere a impozitelor sau a obligaţiilor sociale sunt considerate pentru
întreprindere surse de finanţare.

15 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 55.


14
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 2. DECIZIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ŞI


COMPONENTELE SALE

Constituirea, organizarea şi conducerea activităţii economico-financiare necesită adoptarea


şi aplicarea deciziei financiare, adică selectarea soluţiei optime din mai multe variante posibile.
În analiza componentelor procesului economico-financiar, decizia financiară urmează
diagnozei şi prognozei şi precede programării, realizării şi controlului diferitelor acţiuni
economico-financiare. În acest context, decizia poate fi definită ca un proces dinamic, raţional, de
alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a ajunge la un
anumit rezultat.

2.1. Definiţia, rolul şi importanţa deciziei financiare în activitatea întreprinderii

Decizia financiară este actul fundamental al conducerii, care trebuie să îndeplinească


următoarele condiţii: să fie fundamentată ştiinţific; să fie adoptată la nivelul ierarhic
corespunzător; să fie coordonată cu celelalte decizii; să fie adoptată în timp util; să fie formulată
precis, clar şi concis.
Decizia financiară stabileşte modalităţile concrete de realizare a activităţii financiare pe
baza cunoaşterii aprofundate a ansamblului relaţiilor economice, contractuale, financiare, de
credit, băneşti dar şi a potenţialului economico-financiar.
Fundamentarea deciziei financiare presupune existenţa unui sistem informaţional modern,
care să furnizeze date asupra tuturor factorilor ce influenţează activitatea economico-financiară.
Sistemul informaţional permite cunoaşterea realităţilor economice, stabilirea soluţiilor
posibile şi alegerea soluţiei adecvate, optime, care să asigure buna executare a programului
economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli.
Decizia financiară trebuie fundamentată, adoptată şi executată astfel încât să asigure
coordonarea tuturor indicatorilor financiari cu cei economici, sincronizarea în timp a încasărilor şi
plăţilor cu şi fără numerar, finanţarea operativă şi oportună a obiectivelor economico-sociale etc.,
în condiţiile asigurării echilibrului financiar dinamic între necesarul de resurse financiare şi
obligaţiile financiare.
În funcţie de orizontul de timp la care se referă, principalele decizii financiare care se iau la
nivelul întreprinderii sunt: decizia financiară strategică şi decizia financiară tactică16.
Decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în privinţa finanţării
şi a investiţiilor. Importanţa deciziei financiare derivă din faptul că obiectivul oricărei decizii luate
la nivelul unei întreprinderi, are un caracter financiar care constă în special, în sporirea rentabilităţii, a
profitabilităţii pe produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea unei permanente stări de
lichiditate şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea / acoperirea lor, aspecte care
aşează întreprinderea pe poziţie de lider pe piaţă.
Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea întreprinderii se pot grupa în: decizia de
investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea şi gestionarea portofoliului de active;
decizia de finanţare, care se referă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la modul de
constituire a resurselor; decizia de repartizare a profitului, care se referă în principal, la
repartizarea profitului pentru investiţii sau distribuirea acestuia sub formă de dividende către
acţionari.

16 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

205-207.
15
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

2.2. Decizia de investire

Decizia de investire reprezintă plasarea capitalurilor unei întreprinderi într-o anumită


operaţiune din care să rezulte o anumită rentabilitate. Costul capitalului este rentabilitatea minimă
cerută de furnizorii de fonduri (acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele unei societăţi
comerciale. Cu alte cuvinte, costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului, respectiv pentru a se aproviziona cu
capitaluri17.
În condiţiile în care costul capitalurilor reprezintă o rentabilitate care să-i mulţumească pe
furnizorii de capitaluri, înseamnă că întreprinderea nu va avea probleme cu suportarea
cheltuielilor financiare, pe de o parte, iar pe de altă parte, se creează şi posibilităţi reale de creştere
a volumului capitalului propriu.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu o rentabilitate mai mică decât costul
capitalului, ea va fi sancţionată de piaţă astfel: dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare, ea
va obţine pierderi contabile în măsura în care veniturile financiare sunt mai mici decât cheltuielile
financiare; dacă întreprinderea este finanţată prin capitalul propriu, pierderile contabile se
repercutează direct asupra masei capitalului propriu, micşorându-l.

În privinţa deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere şi riscul ce se poate manifesta


pe plan macro şi microeconomic, dar şi consecinţele sale economice, în sensul că18:
 la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare anvergură şi de lungă durată,
se antrenează forţă de muncă salariată ce participă la realizarea viitoarelor capacităţi productive,
acesteia distribuindu-i-se venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în
aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce dezechilibre pe piaţa bunurilor
de consum, între cerere mai mare şi ofertă mai mică;
 la nivel microeconomic, consecinţele nefavorabile pot îmbrăca două aspecte, mai ales
ca o consecinţă a neprospectării aprofundate a pieţei:
- supraevaluarea pieţei de desfacere şi deci producerea de bunuri (prin investiţia pusă în
exploatare) peste posibilităţile reale de absorbţie, situaţie ce va impune majorarea preţurilor de
valorificare a produselor, pentru ca prin intermediul lor, investitorul să obţină o rentabilitate
minimă a capitalurilor investite;
- subevaluarea pieţei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot acoperi cererea. Acest
aspect va genera creşterea preţurilor de vânzare, ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.

2.2.1. Surse de finanţare a investiţiilor

Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din perspectivă obiectivă şi


realmente ştiinţifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe plan microeconomic, are repercusiuni
asupra echilibrului monetar, în situaţiile prezentate mai sus eroarea de proiectare a investiţiei
contribuind la posibilitatea apariţiei sau la accentuarea inflaţiei.
Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă soluţia de optim, ţinând seama de
existenţa şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi socială.
Realizarea de investiţii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune finanţare, adică
resurse necesare, care să atragă după sine creşterea capitalului fix, a stocurilor de capital circulant
şi, în general, creşterea avuţiei naţionale.
Insuficienţa resurselor financiare proprii19 determină întreprinderile să apeleze la creditele
bancare. Sistemul bancar, totuşi, acţionează astfel încât defavorizează sectoarele economice reale

17 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.
205-206.
18 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 88-89.
19 Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 116.

16
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

prin practicarea unor dobânzi reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari pentru
acoperirea riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat că
între ele şi clienţi se impune o relaţie de captivitate reciprocă20. Astfel, băncile ajung la profituri
foarte mari, personalul acestora la salarii foarte mari, iar întreprinderile se ruinează datorită
dificultăţilor în a asigura plata împrumuturilor contractate.
Astfel, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are drept surse următoarele:
fondul de amortizare în cazul investiţiilor de înlocuire şi o parte din venitul obţinut de
întreprinderi, în cazul investiţiilor de dezvoltare (investiţii nete), creditele bancare, de la instituţii
şi/sau organisme internaţionale specializate din cadrul pieţei de capital, pentru investiţii de
dezvoltare sau investiţii noi. În procesul general de finanţare a activităţii economice, participă şi
piaţa de capital. Cu toate că importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol
central în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus accent pe intervenţia
guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi credinţa că dezvoltarea
justifică împrumuturile.
Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă condiţii avantajoase
solicitanţilor de fonduri pentru investiţii. Mecanismul cererii şi ofertei de capital se realizează în
două modalităţi:
 prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a
resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri – finanţare indirectă;
 prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară –
finanţare directă.
O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocaţiile bugetare,
folosite atât în ţările foste socialiste cât şi în cele dezvoltate. Alocările de la bugetul de stat
reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru
finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de
producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. În cazul în care bugetul
acordă alocaţii pentru completarea resurselor fondului de dezvoltare necesar investiţiilor, acestea
reprezintă, de fapt, o cale de majorare a capitalului propriu.
Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele
locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai
potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (în cazul unităţilor din industria extractivă sau
pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife).
România şi-a propus să contribuie la finanţarea investiţiilor din bugetul de stat pentru
menţinerea echilibrului economiei în ramurile strategice ale economiei naţionale, în sectorul
regiilor autonome, acolo unde fondurile din surse proprii se dovedesc a fi insuficiente.
Finanţarea investiţiilor de la bugetul de stat, în limitele aprobate de organele de decizie
politică ale ţării, va continua în domeniile învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială,
securitate naţională, protecţie ecologică. Totuşi, ponderea acestor investiţii se situează sub 1% în
totalul investiţiilor.
O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare a constituit-o alocările din fondurile
internaţionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA, SAPARD. Aceste alocări de capital au fost
destinate în principal, pentru achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, soft-uri, utilaje, în
scopul creării unui potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru
lucrări de infrastructură, acestea din urmă fiind imperios necesare în ţara noastră.

2.3. Decizia de finanţare

Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii. La nivel internaţional,
deciziile privind procurarea capitalului investiţional se reflectă pe termen lung în eficienţa şi

20 Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000, pag. 254-255.
17
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

competitivitatea activităţii întreprinderilor21. Datorită importanţei acestor decizii, ele sunt înglobate în
strategia internaţională a capitalului, mai exact în strategia globală de finanţare a întreprinderilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect
finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele de rentabilitate, de creştere şi de risc.
După determinarea nevoilor de finanţare stabile ale întreprinderii se decide partea care va fi
finanţată prin capitaluri permanente precum şi politica de îndatorare, adică repartiţia între fonduri
proprii şi datorii.
Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de
finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi, fie în participaţie.
Actul de decizie asupra finanţării aparţine întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi de bancă, de
facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi disponibilităţile
acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor
capitaluri libere, posibil de atras etc.

2.3.1. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital

Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de conducerea
întreprinderii şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionarii şi împrumutătorii
întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii de capital este acelaşi:
maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii. Această valoare va fi apoi proporţional partajată între
acţionari şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În
această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii
întreprinderii.
Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o rentabilitate superioară
oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În felul acesta ei obţin o creştere a valorii lor
finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară. Managerii întreprinderilor,
acţionând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii
sunt nevoiţi să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus
ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii
acesteia.

2.3.2. Costul capitalurilor – criteriul esenţial pentru selecţia surselor de finanţare

În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a
întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării. Detaliind, decizia de finanţare
vizează:
- alegerea între finanţarea prin fonduri proprii şi finanţarea prin îndatorare, decizie
ce are o influenţă hotărâtoare asupra riscului;
- în cazul finanţării din fonduri proprii, alegerea între finanţarea internă (din profit -
autofinanţare) şi finanţarea externă (majorare de capital - aporturi noi la capital);
- alegerea între sursele de finanţare pe termen scurt şi sursele de finanţare pe termen
mediu şi lung;
- în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importanţă majoră o are stabilirea unei
proporţii între diversele surse de finanţare utilizate.
Criteriul principal de selecţie al surselor de finanţare îl reprezintă costul procurării
capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în
considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară,

21 Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare publicată în Progrese

în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II, Editura Performantica, Iaşi, 2000, pag. 89.
18
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

capacitatea de îndatorare, criteriul plăţilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de


lichidităţi, destinaţia resurselor în alegerea structurii financiare etc.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a creşte ponderea
investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic,
printr-o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obţinute la un cost mai mic
decât capitalurile proprii.
Toate sursele de finanţare tind către un cost unitar, dacă avem în vedere factorul risc, astfel
încât alegerea proporţiei fonduri proprii-împrumuturi are loc în funcţie de oportunitate. Dacă
investiţia este mai puţin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă uşor costul împrumutului,
capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea înşelătoare, întrucât
renunţând la împrumuturi te poţi priva de o creştere economică aducătoare de profit. Şi
dimpotrivă, dacă investiţia este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât în acest caz
impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.
Pentru alegerea uneia din cele două variante de finanţare trebuie apelat la calculul unor
indicatori financiari: rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate, astfel încât soluţia aleasă să genereze
creşterea acestora. În mod concret, influenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se
prezintă astfel22:
a) dacă rentabilitatea aşteptată este superioară ratei dobânzii, atunci este oportună
solicitarea de împrumuturi, deoarece în astfel de cazuri masa împrumutului determină creşterea
masei beneficiului şi deci sporirea capitalului propriu;
b) decizia de finanţare prin împrumut are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, dar în
cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se degradează mult mai repede;
c) finanţarea prin împrumut are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, având în vedere
însă faptul că pentru sursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de
utilizare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
De asemenea, situaţia finanţării prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând se pune problema ca întreprinderea să dispună de lichidităţi pentru a putea
onora datoriile la scadenţă, asigurându-se astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând, din partea întreprinderii se pune problema executării de noi investiţii, fie
ele tehnologice, de depozitare, comerciale etc. care să determine dezvoltarea întreprinderii. În
aceste condiţii, este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung, care condiţionează
creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar.
Deci sursele de finanţare trebuie să fie adaptate nevoilor întreprinderii. În acest sens,
întreprinderea este confruntată în general cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi
în situaţia de a fi nevoie să ramburseze resurse financiare înainte de recuperarea avansurilor
efectuate, mai ales când realizează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situaţia de a utiliza, pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care
le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Costul surselor de finanţare este în raport cu mijloacele aşteptate din operaţiunile în care
sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori mai mare, neglijându-se folosirea pentru
dezvoltare a rezultatelor obţinute. Procedând aşa, întreprinderea nu mai efectuează investiţii. Însă
există posibilitatea ca tocmai realizarea de investiţii să asigure rambursarea capitalurilor în viitor23.
În general, investiţiile de capital sunt finanţate cu preponderenţă din următoarele surse:
emisiune de acţiuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi finanţare internă prin reinvestirea
profitului obţinut. Mai există şi alte surse pe termen mediu şi lung – importantă fiind finanţarea
nerambursabilă – însă cele trei menţionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finanţare

22 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.
208.
23 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

209.
19
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

diferă în funcţie de modul de emitere, de obligaţiile pe care le implică din partea întreprinderii, de
modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe care le implică.

2.4. Decizia de repartizare a profitului

În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării profitului este


limitat, neaparţinând în întregime întreprinderii indiferent că aceasta funcţionează cu capital
public sau privat. De exemplu, la societăţile cu capital privat, repartizarea profitului devine un
atribut al Adunării Generale, însă nu în întregime întrucât şi pentru această formă de proprietate
voinţa statului se manifestă prin lege cu privire la amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente
de cheltuieli deductibile.

După ce au fost acoperite toate obligaţiile fiscale şi altele asemenea definite prin legislaţie,
partea de profit rămasă reprezintă profit net asupra căruia actul de decizie aparţine în întregime
numai întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul decizional se poate manifesta astfel:
 formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este stabilită prin lege;
 dezvoltare, ca formă de protecţie împotriva riscurilor concurenţiale;
 majorarea capitalului social;
 remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în conducerea întreprinderii;
 remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul dividendelor şi supra-
dividendelor.

Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica de


dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării şi remunerării capitalurilor proprii.

2.4.1. Definirea politicii de dividend

Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor folosite pentru


determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. În cadrul acesteia se pune
problema de a opta între distribuirea dividendelor sau reinvestirea unei părţi cât mai mari din
profit, de către întreprinderea respectivă.

Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două aspecte:
 o oarecare stabilitate. Importanţa evoluţiei trecute a dividendelor impune din partea
întreprinderii o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite. Politica de dividend
practicată anterior de o întreprindere influenţează nivelul dividendelor sperate de către acţionari,
care nivel, la rândul său, are o influenţă asupra cursului acţiunilor.
Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii publicului faţă de
întreprindere, la creşterea valorii de piaţă a acesteia. O oarecare regularitate este deci de dorit, fie
prin creştere, fie prin stabilitatea dividendelor distribuite.
De aici decurge pentru întreprindere o alegere obiectivă a unei politici de dividend: când
creşterea profitului devine perenă, politica de dividend pierde din importanţa sa şi întreprinderea
poate, fără a risca, să reducă rata de distribuire; dacă profitul are datorită profilului activităţii un
caracter ciclic, este important să se păstreze regularitatea distribuirii dividendelor, pentru a se
păstra succesiunea fazelor de stabilitate şi a fazelor de creştere în cadrul distribuirii; un dividend
oscilant îi poate sugera investitorului financiar că întreprinderea se caracterizează prin incoerenţă
în politica vizând dezvoltarea activităţii de bază. O astfel de politică de dividend nu poate avea
influenţă benefică asupra cursului bursier;
 o politică credibilă: politica de dividend trebuie să fie credibilă, adică coerentă în raport
cu profiturile obţinute de întreprindere. Orice politică de dividend, chiar dacă se bazează pe
regularitate, nu poate avea efecte favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica
de repartizare a profitului.
20
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Politica de dividend este determinată de opţiunea conducerii întreprinderii de reinvestire


parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor sau distribuirea parţială ori totală a acestuia
sub formă de dividende. Stabilirea uneia sau alteia din alternative ori a unei combinaţii dintre ele
este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii întreprinderii.
În practica societăţilor comerciale s-au conturat trei tipuri de politică a dividendelor, şi
anume: politica reziduală, politica ratei constante şi politica sumei constante a dividendelor.
Dividendele distribuite de societăţile pe acţiuni pot îmbrăca trei forme: în bani, în natură şi
în acţiuni. Cea mai des întâlnită este forma în bani. Însă cea mai favorabilă societăţii comerciale
este forma în acţiuni, fiindcă aceasta generează creşterea capitalului operatorului economic şi
perspective mai favorabile de profit în anii următori24.

24 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.

207.
21
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

PARTEA a II-a. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE


A ÎNTREPRINDERII

Necesitatea unei analize a performanţei financiare25 se raportează la importanţa


indicatorilor specifici pe care îi furnizează pe trei planuri:
1. în primul rând, performanţele financiare constituie o amendare a eficienţei globale a
întreprinderii. Aceasta reflectă modul în care întreprinderea valorizează resursele care îi sunt
încredinţate. Dacă aprecierea acestor performanţe este folosită cu scop de control intern sau de
către parteneri externi, atunci aceasta se presupune a concluziona condiţiile activităţii: în mod
sintetic, utilizând un număr restrâns de indicatori globali sau în mod omogen, aceşti indicatori fiind
redactaţi în termeni monetari;
2. în al doilea rând, rezultatele financiare condiţionează operaţiunile de repartiţie la care va
recurge întreprinderea în favoarea diferiţilor factori de drept interesaţi de activitatea sa.
Ansamblul partenerilor săi sunt altfel afectaţi, în diverse măsuri, de nivelul şi calitatea
performanţelor sale;
3. în final, acestea din urmă condiţionează capacitatea de finanţare a întreprinderii, respectiv
capacitatea sa de a permite emergenţa resurselor noi. Rezultatele determină şi potenţialul de
dezvoltare viitor, graţie investiţiilor în capital fix sau circulant pe care îl autorizează, dar şi graţie
capacităţii de îndatorare suplimentară şi a capacităţii de rambursare cu care acestea contribuie.
De asemenea, performanţele financiare constituie o miză esenţială pentru relaţiile
întreţinute de întreprindere cu mediul său, ca şi pentru relaţiile interne. Totuşi, aprecierea acestor
performanţe comportă limite care este necesar a fi amintite pentru a se evita utilizarea inadecvata a
indicaţiilor furnizate.

CAPITOLUL 3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR


Într-o manieră generală, echilibrul arată ideea de armonie între diferitele elemente ale unui
sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Întrucât
resursele şi utilizările reflectate în bilanţ sunt variate, şi concepţiile privind echilibrul diferă. Astfel,
noţiunea de echilibru financiar va fi prezentată în funcţie de două concepţii de elaborare a
bilanţului: patrimonială şi funcţională.

3.1. Analiza patrimonială a bilanţului

Analiza patrimonială sau analiza lichiditate-exigibilitate pune în evidenţă riscul de


insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate faţă de terţi.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea
confruntării, gradul de exigibilitate a elementelor de pasiv şi gradul de lichiditate al elementelor de
activ.

3.1.1. Construcţia bilanţului financiar

Construirea bilanţului financiar este o activitate deosebit de dificilă, deoarece aprecierea


exigibilităţii sau a lichidităţii în funcţie de realitatea economică este o problemă delicată: realizarea

25 Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990, pag. 335-336.


22
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

acestei aprecieri presupune cunoaşterea perfectă a întreprinderii pentru care se realizează bilanţul
financiar şi definirea unor criterii obiective în funcţie de care să se realizeze evaluarea lichidităţii şi
a exigibilităţii elementelor patrimoniale ale întreprinderii.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate,
începând cu partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se
transforma în monedă, fără termen şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai
întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale şi
financiare), numite şi nevoi permanente, apoi activele circulante, care au un grad de lichiditate
mult mai mare decât imobilizările, numite şi nevoi temporare.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Exigibilitatea
reprezintă însuşirea pasivelor de a deveni scadente la un anumit termen. Astfel, se vor înscrie mai
întâi capitalurile proprii (atât cele provenite de la acţionari, cât şi cele provenite din reinvestiri ale
acumulărilor anterioare), apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate
şi alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt exigibile decât în situaţii
extreme de faliment şi se mai numesc resurse permanente. Datoriile pe termen mediu şi lung (cu
scadenţa mai mare de un an) sunt incluse tot la resurse permanente. Datoriile pe termen scurt
regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai mică de un an şi se mai numesc resurse
temporare.

Schematic bilanţul financiar arată astfel (Tabelul 4.1.):

Tabelul 4.1. Bilanţul financiar

Mijloace Resurse
Mijloace cu durata de exploatare mai Resurse cu scadenţa mai mare de
mare de un an ( M  1 an ) un an ( R  1 an )
Mijloace cu durata de exploatare mai
mica de 1 an ( M  1 an ) Resurse cu scadenţa mai mică de
Mijloace de trezorerie ( MT ) un an ( R  1 an )

În practică, determinarea elementelor din activul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul


contabil, se realizează astfel:
- mijloacele cu durata de exploatare mai mare de un an: pornim de la totalul activului
imobilizat la valoarea netă din bilanţul contabil, care este modificat prin scăderea activelor fictive
din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-dezvoltare)
care nu au valoare economică, a imobilizărilor financiare ce ajung la scadenţă până la sfârşitul
anului, fiind transferate la mijloace cu durata de exploatare mai mică de un an, precum şi prin
adăugarea activelor circulante, a căror scadenţă este peste un an.
Activele fictive sunt acele active care nu au valoare economică pentru întreprindere, nu au
valoare de piaţă, deci nu pot fi valorificate prin vânzare, adică transformate în bani. Astfel, există:
active fictive din cadrul activelor imobilizate (cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare-
dezvoltare) şi alte active fictive (cheltuielile în avans).
- mijloacele cu durata de exploatare mai mică de un an:pornim de la totalul activului
circulant la valoarea netă din bilanţul contabil, care este modificat prin scăderea activelor
circulante a căror scadenţă este peste un an şi a disponibilităţilor din casă şi bancă, şi prin
adăugarea imobilizărilor financiare ce ajung la scadenţă până la sfârşitul anului;
- mijloacele de trezorerie reprezintă disponibilităţile din casă, bancă şi alte valori.

Determinarea elementelor din pasivul bilanţului financiar, pornind de la bilanţul contabil,


se realizează astfel:

23
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

- resursele cu scadenţa mai mare de un an: pornim de la totalul capitalurilor proprii din
bilanţul contabil, la care se adună provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, datoriile ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de un an, conturile de regularizare cu scadenţa mai mare de un an
(veniturile înregistrate în avans), şi se scad toate activele fictive (cheltuieli de constituire, cheltuieli
de cercetare-dezvoltare şi cheltuielile în avans);
- resursele cu scadenţa mai mică de un an reprezintă tocmai datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă de până la un an din bilanţul contabil.

Pe orizontală, schema bilanţului financiar are două părţi: partea de sus (nevoi şi capitaluri
permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun, şi
partea de jos (nevoi şi resurse temporare), care evidenţiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de
activitate.

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de
finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă
două reguli principale ale finanţării: nevoile permanente vor fi acoperite din capitaluri permanente
(regula echilibrului financiar pe termen lung) şi nevoile temporare vor fi finanţate din resurse
temporare (regula echilibrului financiar pe termen scurt).

Când sursele permanente sunt mai mari decât nevoile permanente de alocare a fondurilor
băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment, de un excedent de resurse permanente
degajat de ciclul de finanţare a imobilizărilor ce poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor
circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară, care permite
întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt.

3.1.2. Indicatorii echilibrului financiar

Indicatorii echilibrului financiar după bilanţul financiar26 sunt: fondul de rulment financiar,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.

1. Fondul de rulment financiar ( FRF ), numit şi fond de rulment permanent sau fond de
rulment lichiditate, determinat pe baza bilanţului financiar se poate calcula prin două modalităţi:
a. FRF  (R  1 an )  (M  1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte
a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanţului, pentru a acoperi nevoi de
finanţare din partea de jos a bilanţului;
b. FRF  [(M  1 an )  MT ]  (R  1 an ) . În această ipoteză, fondul de rulment financiar
evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea
activelor circulante nefinanţată din datoriile pe termen scurt.

În funcţie de mărimea elementelor din partea de sus a bilanţului, pot fi puse în evidenţă
următoarele situaţii:
a) (R  1 an )  (M  1 an )  FRF  0 . Întrucât fondul de rulment financiar este pozitiv,
capitalurile permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a
activelor imobilizate nete. Această situaţie pune în evidenţă realizarea echilibrului financiar pe
termen lung şi contribuţia fondului de rulment financiar la realizarea echilibrului financiar pe
termen scurt.
b) (R  1 an )  (M  1 an )  FRF  0 . Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi
din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar regulii de finanţare:
nevoile permanente sunt finanţate din resurse permanente. Această situaţie generează un

26 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 38-44.
24
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

dezechilibru financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de


întreprinderea respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în
cazul întreprinderilor cu activitate industrială, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate
comercială, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor
permanente.
c) (R  1 an )  (M  1 an )  FRF  0 . Această situaţie, mai puţin probabilă în practică,
implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.

În funcţie de mărimea elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi puse în evidenţă
următoarele situaţii:
a) [(M  1 an )  MT ]  (R  1 an )  FRF  0 . În această situaţie, activele circulante
transformabile în lichidităţi într-un termen scurt, vor permite nu numai rambursarea integrală a
datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea de lichidităţi excedentare. Această situaţie reflectă o
perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilităţii sale.
b) [(M  1 an )  MT ]  (R  1 an )  FRF  0 . În această situaţie, activele circulante
transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt şi
reflectă la prima vedere o stare de dezechilibru, o situaţie defavorabilă sub aspectul solvabilităţii.
Dacă însă, scadenţa medie a activelor circulante este mai apropiată decât cea a datoriilor pe termen
scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile unui fond de rulment negativ. Acesta este
cazul întreprinderilor cu activitate comercială, la care cea mai mare parte a clienţilor efectuând
plăţile la zi, apare posibilitatea de stingere a obligaţiilor faţă de furnizorii la termen.
c) [(M  1 an )  MT ]  (R  1 an )  FRF  0 . În această situaţie, foarte puţin probabilă în
practică, activele circulante acoperă strict datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui
excedent de lichiditate.

Fondul de rulment poate fi analizat şi după bilanţul contabil, adică în funcţie de structura
capitalurilor permanente (capitaluri proprii şi datorii cu scadenţă mai mare de un an), analiză care
pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile permanente şi
proprii. În acest sens, se poate determina fondul de rulment net sau permanent astfel:
FR perm  C perm  AI nete , unde:
FR perm = rata fondului de rulment permanent;
C perm = capitalurile permanente;
AI nete = active imobilizate nete.
Acest fond de rulment permanent are două componente: fondul de rulment propriu şi
fondul de rulment împrumutat. Indicatorul care reflectă gradul de autonomie financiară este
fondul de rulment propriu ( FRP ), adică excedentul capitalurilor proprii ( CP ) în raport cu
activele imobilizate nete ( AI nete ): FRP  CP  AI nete .
Fondul de rulment împrumutat ( FRI ) reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
finanţarea nevoilor pe termen scurt: FRI  FR perm  FRP sau FRI = datoriile ce trebuie plătite
într-o perioadă mai mare de 1 an.

2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) se determină astfel:


NFR  M  1 an   R  1 an   CBTS  , unde:
CBTS = creditele bancare pe termen scurt.

Şi aici pot apărea următoarele situaţii:


a. NFR  0 . Această situaţie semnifică un surplus de nevoi temporare posibile de
imobilizat. Această situaţie în care NFR este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă
este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de
25
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între
lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe de-o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de
altă parte, adică s-au încetinit încasările şi s-au urgentat plăţile.
b. NFR  0 . Această situaţie semnifică un excedent de resurse temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de imobilizat. Asemenea situaţie, specifică întreprinderilor cu activitate
comercială, poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante
şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Nevoia de fond de rulment negativă constituie de fapt o sursă temporară, care nu trebuie
finanţată, ci dimpotrivă ea finanţează fondul de rulment şi trezoreria. Pe de altă parte, nevoia de
fond de rulment negativă poate însemna o situaţie nefavorabilă prin întreruperea temporară în
aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producţie la întreprinderile
industriale.

3. Trezoreria netă ( TN ) se determină astfel: TN  FRF  NFR sau TN  MT  CBTS .


Situaţiile care pot apărea sunt:
a. TN  0 . În această situaţie, trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru
financiar al întreprinderii, iar excedentul de finanţare, expresia cea mai concludentă a desfăşurării
unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în
casă. Această situaţie favorabilă se concretizează într-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât
întreprinderea dispune din abundenţă de lichidităţi, care îi permit atât rambursarea datoriilor
financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă
pe piaţa monetară şi/sau financiară. Se poate vorbi în acest caz de autonomie financiară pe termen
scurt.
b. TN  0 . Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea
exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt.
Această situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe, urmărindu-
se obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de
astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont etc.). Situaţia de dependenţă sau de tensiune
asupra trezoreriei, limitează autonomia financiară pe termen scurt.

Echilibrul financiar are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei: FRF  NFR  TN .

3.2. Analiza funcţională a bilanţului

Concepţia funcţională defineşte întreprinderea ca o entitate economică şi financiară


asigurând, în raport cu dezvoltarea sa, anumite funcţii, cum ar fi: funcţia de producţie (fabricarea
bunurilor şi serviciilor livrate pieţelor), funcţia de investire şi dezinvestire (achiziţionarea, crearea şi
cesiunea elementelor de activ imobilizat), precum şi funcţia de finanţare (stabilirea resurselor
financiare necesare dezvoltării întreprinderii).
În centrul analizei funcţionale se află ciclul de producţie sau de exploatare cu cele patru
faze: achiziţionarea şi stocajul materiilor prime; fabricarea; stocajul produselor finite şi
comercializarea; încasările din vânzări.

3.2.1. Construcţia bilanţului funcţional

Rolul bilanţului funcţional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea


vulnerabilităţii structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluţia trezoreriei nete, dar şi de
a exprima interdependenţa dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.

26
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

La construcţia bilanţului funcţional se renunţă la aspectele de lichiditate pentru activ şi de


exigibilitate pentru pasiv. Întreprinderea se prezintă ca o masă, o multitudine de mijloace şi de
resurse care trebuie grupate numai după natura, destinaţia sau funcţia lor.
Schematic, structura bilanţului funcţional (Tabelul 4.2.)este următoarea:

Tabelul 4.2. Bilanţul funcţional

Mijloace Resurse
Mijloace stabile ( MS ) Resurse durabile ( RD )
Active circulante de exploatare Pasive de exploatare ( PE )
( ACE )
Active circulante în afara exploatării Pasive în afara exploatării ( PIE )
( ACIE )
Active de trezorerie ( AT ) Pasive de trezorerie ( PT )

Activul bilanţului funcţional se determină astfel:


- mijloacele stabile grupează imobilizările necorporale, corporale şi financiare din bilanţul
contabil la valoarea brută şi din cheltuielile înregistrate în avans care au durata mai mare de un an,
deoarece acestea sunt cheltuieli înregistrate în prezent, dar care se referă la exerciţii financiare
viitoare, nivelul lor, incidenţa asupra viitorului conferindu-le un caracter de investiţie.
- activele circulante ale exploatării grupează stocurile, oricare ar fi natura lor la valoarea
brută şi creanţele din exploatare: creanţele comerciale (Clienţi – Clienţi creditori+ Efecte de
încasat/primit), creanţele sociale (creanţe faţă de salariaţi, creanţe faţă de stat şi instituţii publice
etc.), creanţele fiscale (creanţe din impozite şi taxe, TVA de recuperat etc.), cheltuielile constatate în
avans, care se referă la activitatea de exploatare;
- activele circulante în afara exploatării grupează acele creanţe care nu au în contrapartidă
contabilă un venit din exploatare: decontările cu grupul şi asociaţii cu sold debitor, decontările din
operaţii în curs de clarificare cu sold debitor, debitorii diverşi, dobânzile aferente creditelor
acordate, valorile mobiliare de plasament ale societăţilor necotate la bursă etc.
- mijloacele de trezorerie grupează disponibilităţile băneşti din casă, bancă, alte valori şi
valorile mobiliare de plasament ale societăţilor cotate la bursă.

Pasivul bilanţului funcţional se determină astfel:


- resursele durabile grupează capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli,
veniturile în avans, totalul amortizărilor şi provizioanelor pentru depreciere şi datoriile financiare
pe termen mediu şi lung, indiferent de scadenţa lor (împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni,
creditele la bănci pe termen mediu şi lung, alte împrumuturi şi datorii financiare şi leasingul);
- pasivele de exploatare grupează datoriile de exploatare, care sunt legate de activitatea de
exploatare a întreprinderii: datoriile comerciale (Furnizori – Furnizori debitori + Efecte de plată),
inclusiv creditele pe termen scurt acordate de bănci pentru derularea operaţiunilor de import-
export, datoriile sociale (datoriile faţă de personalul salariat pentru munca depusă, contribuţiile la
asigurările sociale, fondul de şomaj, asigurările sociale de sănătate, fonduri speciale etc.) şi
datoriile fiscale (TVA de plată, impozit pe profit, alte impozite şi taxe legate de activitatea de
exploatare etc.);
- pasivele în afara exploatării grupează datoriile întreprinderii legate de activitatea
financiară şi din activitatea extraordinară a întreprinderii: dobânzile aferente creditelor primite,
decontările cu grupul şi asociaţii cu sold creditor, decontările din operaţii în curs de clarificare cu
sold creditor, creditorii diverşi, dividendele de plată etc.
- pasivele de trezorerie grupează creditele bancare pe termen scurt şi conturile curente
descoperite.

27
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

3.2.2. Indicatorii echilibrului funcţional

Realizarea echilibrului funcţional este pusă în evidenţă de cele patru niveluri ale bilanţului
funcţional: fondul de rulment net global, nevoia de fond de rulment pentru exploatare, nevoia de
fond de rulment în afara exploatării şi trezoreria netă.
În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar
existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a unui fond de rulment acoperitor
nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare.

1. Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global ( FRNG ) se poate
determina prin două modalităţi:
a. FRNG  RD  MS şi reprezintă surplusul de resurselor durabile în raport cu activele
imobilizate la valoarea brută;
b. FRNG  (MC  AT )  (RC  PT ) , unde:
MC = mijloace ciclice, care se determină astfel: MC  ACE  ACIE ;
RC = resurse ciclice, care se determină astfel: RC  PE  PIE . Prin această formulă FRNG
arată mărimea mijloacelor ciclice şi de trezorerie rămasă nefinanţată din resursele ciclice şi de
trezorerie.

2. Nevoia de fond de rulment ( NFR ) reprezintă diferenţa dintre mijloacele ciclice şi


resursele ciclice, respectiv diferenţa dintre nevoile de exploatare şi în afara exploatării, pe de o
parte, şi datoriile de exploatare şi în afara exploatării, pe de altă parte, astfel: NFR  MC  RC .
În cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt aproximativ egale cu
datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment tinde către zero, sau chiar adesea este
negativă.
Nevoia de fond de rulment are două componente:
a. nevoia de fond de rulment de exploatare ( NFRE ), care se determină astfel:
NFRE  ACE  PE ;
b. nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRIE ), care se determină astfel:
NFRIE  ACIE  PIE , de unde rezultă NFR  NFRE  NFRIE .
Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare, nevoia de fond de
rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de întreprindere peste nivelul celui atras
din pasivele circulante. În acest context, NFRE capătă caracterul unei veritabile investiţii ca şi
imobilizările de exploatare.
Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor la un nivel determinat de
ciclul de exploatare, putem asimila surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele
ciclice de capital cu o nevoie de finanţare permanentă. Este normal ca această nevoie să fie
finanţată din fondul de rulment funcţional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse
permanente, stabile.

3. Trezoreria netă ( TN ) rezultă din confruntarea nevoilor de trezorerie cu resursele de


trezorerie: TN  AT  PT . Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situaţia financiară a
întreprinderii devine vulnerabilă.

Echilibrul funcţional are la bază relaţia fundamentală a trezoreriei: FRNG  NFR  TN


sau FRNG  NFRE  NFRIE   TN .

28
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 4. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE PE BAZA


CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
Întreprinderea concentrează o complexitate de operaţii economice şi financiare, care se
reflectă în situaţiile financiare sub forma fluxurilor şi stocurilor. Fluxurile au o influenţă imediată
asupra rezultatului exerciţiului, în timp ce stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată,
asupra echilibrului financiar, nevoii de finanţare a operaţiilor de gestiune şi în final asupra
solvabilităţii întreprinderii.

4.1. Analiza rezultatelor întreprinderii

Fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, sunt


generate, în principal, de trei domenii de activitate:
- activitatea de exploatare, care este activitatea dominantă ce vizează realizarea profitului
întreprinderii din sectoarele industrial, investiţional, comercial şi/sau prestări de servicii;
- activitatea financiară, privind participaţiile la capitalul altor societăţi şi alte acţiuni de
plasament. Activitatea de exploatare împreună cu cea financiară formează activitatea curentă a
întreprinderii;
- activitatea extraordinară, privind acele evenimente extraordinare care afectează
activitatea normală a întreprinderii.
Fiecare tip de activitate determină un anumit rezultat – profit sau pierdere – determinat ca
diferenţă între veniturile şi cheltuielile reflectate în Contul de profit şi pierdere, pe cele trei
domenii de activitate.

Rezultatul exploatării ( RE ) măsoară activitatea normală, curentă a întreprinderii, având în


vedere activitatea industrială sau comercială a întreprinderii. Acest sold se calculează direct, ca
diferenţă între toate veniturile de exploatare ( TVexp l ) şi toate cheltuielile de exploatare ( TCh exp l ):
RE  TVexp l  TCh exp l .

Rezultatul financiar ( RF ) arată performanţa financiară a întreprinderii şi se calculează ca


diferenţă între totalul veniturilor financiare ( TVfin ) şi totalul cheltuielilor financiare ( TCh fin ):
RF  TVfin  TCh fin .

Rezultatul curent ( RC ) înainte de impozitare arată performanţa economică şi financiară a


întreprinderii. Acest indicator este rezultatul de exploatare şi financiar al întreprinderii, în opoziţie
cu rezultatul extraordinar: RC  RE  RF .

Este dificil de procedat la o analiză a evoluţiei rezultatului curent, chiar dacă o creştere a
RC
coeficientului ( CA = cifra de afaceri) este favorabilă, deoarece Rezultatul curent reprezintă
CA
suma unui rezultat de exploatare şi a unui rezultat financiar. Creşterea rezultatului curent poate să
ducă la îmbunătăţirea rezultatului de exploatare ca şi a rezultatului financiar. Este deci preferabilă
analiza separată a celor două componente.

Rezultatul extraordinar ( RExtr ) este un sold al operaţiunilor extraordinare. În timp ce


rezultatul de exploatare indică tendinţele legate de ciclul de exploatare normal şi uzual, rezultatul
financiar permite analiza consecinţelor operaţiunilor mai mult sau mai puţin repetitive legate de

29
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

deciziile financiare ale întreprinderii, rezultatul extraordinar apare numai în situaţii de excepţie
când se produc diverse calamităţi naturale. Rezultatul extraordinar se calculează ca diferenţă între
veniturile extraordinare ( Vextr ) şi cheltuielile extraordinare ( Ch extr ): RExtr  Vextr  Ch extr .

Rezultatul brut al exerciţiului ( RBE ) exprimă diferenţa dintre toate veniturile ( TV ) şi


toate cheltuielile ( TCh ) aferente unui exerciţiu financiar: RBE  TV  TCh . Rezultatul brut al
exerciţiului se mai poate calcula însumând rezultatul exploatării, cu rezultatul financiar şi cel
extraordinar: RBE  RE  RF  REx . De asemenea, ştiind că rezultatul exploatării cu cel financiar
formează rezultatul curent, rezultă: RBE  RC  REx .

Rezultatul net al exerciţiului ( RNE ) exprimă diferenţa între rezultatul brut al exerciţiului
şi impozitul pe profit/venit: RNE  RBE  I / Pr . Acest sold se regăseşte în pasivul bilanţului,
prezentat înainte de repartizarea rezultatului. Este numit în mod curent rezultatul exerciţiului sau
mai simplu beneficiu sau pierdere.
Impozitul pe profit şi participarea salariaţilor nu sunt cuprinse în acest sold, dar aceste
două posturi ar putea fi scoase în evidenţă de rezultatul de exploatare, rezultatul financiar şi
rezultatul extraordinar.
Rezultatul net al exerciţiului este unul din indicatorii cei mai utilizaţi la calculul ratelor.

4.2. Soldurile intermediare de gestiune

Soldurile intermediare de gestiune ( S.I.G. ) reprezintă o măsură a diferitelor nivele ale


rezultatului activităţii întreprinderii, de unde şi denumirea lor de solduri intermediare. Ele
decupează contul de rezultat în mai multe solduri semnificative care ajută la efectuarea unor
analize financiar-contabile, care contribuie la obţinerea imaginii fidele a activităţii întreprinderii.
Privite din perspectiva contabilităţii naţionale, S.I.G. sunt considerate un instrument esenţial
al uniformizării conţinutului informaţiei la nivel microcontabil şi puntea de legătură între acest nivel şi
conturile naţionale.
În acest context S.I.G. 27 sunt considerate indicatori utili pentru analiza performanţelor
economice şi financiare ale întreprinderii:

1. Cifra de afaceri ( CA ) este determinată de volumul afacerilor realizate de întreprindere


cu terţii cu urmare activităţii profesionale normale şi curente a întreprinderii.
Cifra de afaceri se calculează cu ajutorul următoarei formule: CA  Pv  Vv mf , unde:
Pv = producţia vândută;
Vv mf = veniturile din vânzarea mărfurilor.

Cifra de afaceri este reprezentată financiar de o cantitate de mărfuri sau produse vândute,
lucrări executate sau servicii prestate. Variaţiile sale nu sunt în mod automat proporţionale cu
volumul vânzărilor atât timp cât factorul preţ intervine în mod egal asupra mărimii sale. Astfel, nu
se poate stabili un paralelism între variaţia cifrei de afaceri şi stocuri, mai ales că fiecare sector de
activitate are caracteristici proprii.

2. Marja comercială ( MC ) sau adaosul comercial exprimă diferenţa dintre suma vânzărilor
de mărfuri şi costul lor de cumpărare şi se calculează pentru întreprinderile cu activitate pur
comercială sau pentru partea pur comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă (industrială,
comercială şi prestări de servicii).
Marja comercială ( MC ) se determină astfel: MC  Vv mf  Ch mf , unde:

27 Ariton,D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 49-55.
30
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Ch mf = cheltuieli cu mărfurile vândute.

Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţei unei activităţi


comerciale. De exemplu, două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de
afaceri, marje comerciale diferite. Marja comercială reprezintă singura resursă veritabilă a
întreprinderii comerciale.
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul politicii
de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicate corespund în
general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional care asigură şi service
după vânzare. Întreprinderile care dispun de suprafeţe comerciale mari şi care practică metode de
vânzare prin autoservire vor înregistra marje comerciale mai reduse.

3. Producţia exerciţiului ( PE ) reflectă bunurile şi serviciile realizate de o întreprindere


industrială sau comercială în timpul unui exerciţiu, indiferent de destinaţia acestora: vânzare,
stocare sau imobilizare.
Producţia exerciţiului se determină astfel:
PE  Pv  Ps  Pi , unde:
Ps = producţia stocată (variaţia stocurilor), care se determină astfel: Ps  Sc  Sd , în care:
Sc = soldul creditor al veniturilor din producţia stocată;
Sd = soldul debitor al veniturilor din producţia stocată;
Pi = producţia imobilizată.

Elementele componente ale producţiei exerciţiului au un caracter eterogen din punctul de


vedere al valorii la care sunt evaluate. Astfel:
a. producţia vândută este evaluată la preţul de vânzare şi este reflectată de totalul facturilor
(fără taxe) emise de întreprindere ca urmare a produselor vândute, lucrărilor executate şi/sau
serviciilor prestate.
b. producţia stocată este evaluată la costul de producţie. O creştere a stocurilor poate fi un
semnal neliniştitor (o valorificare necorespunzătoare a produselor) sau un semnal pozitiv, dacă
stocajul a fost efectuat în vederea dezvoltării viitoare a vânzărilor întreprinderii, sau a utilizării
informaţiilor legate de previziunile favorabile ale evoluţiei preţurilor la produsele respective.
c. producţia imobilizată este evaluată la costul de producţie şi reflectă bunurile realizate de
întreprindere, nu în scopul vânzării lor, ci pentru a fi păstrate şi utilizate de către întreprindere în
interiorul său.

4. Valoarea adăugată ( VA ) este egală cu diferenţa dintre vânzările şi producţia


întreprinderii pe de-o parte, şi ceea ce s-a cumpărat de la terţi, pe de altă parte.

În Planul Contabil General Francez valoarea adăugată exprimă o creare de valoare sau o
creştere de valoare pe care întreprinderea o aduce bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi în
exerciţiul activităţilor profesionale curente. Ea este măsurată prin diferenţa dintre producţia
perioadei şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi pentru această producţie.
Valoarea adăugată este un indicator utilizat, de asemenea, şi în contabilitatea naţională şi
arată aportul întreprinderii la avuţia naţională. Creşterea sa este un obiectiv major de eficienţă şi
studiul elementelor sale constitutive permite constatarea modului de repartizare pentru: personal,
stat, investitori, bănci, acţionari28.
În consecinţă, valoarea adăugată măsoară valoarea creată de întreprindere prin activitatea
sa, şi se calculează astfel: VA  MC  PE  CE , unde:

28 Bărbuţă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study of Romania on

building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln, Germania, 2009, pag. 48.
31
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CE = consumul extern, provenind de la terţi, sau consumul intermediar care se calculează astfel:
CE  Ch mpm  Ach m  Ach af  Ch pext , unde:
Ch mpm = cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;
Ach m = alte cheltuieli materiale;
Ach af = alte cheltuieli din afară (energie şi apă);
Ch pext = cheltuieli cu prestaţiile externe.

Indicatorul VA are o importanţă specială în analiza financiară a întreprinderii, fiind utilizat


atât ca instrument de analiză financiară, cât şi ca un instrument gestiune.
a. ca instrument de analiză, permite măsurarea:
- dimensiunii întreprinderii, respectiv contribuţia întreprinderii în procesul de producţie;
- gradului de integrare economică a întreprinderii, astfel spus măsoară capacitatea
întreprinderii de a-şi asigura ea însăşi cât mai multe faze de producţie. Integrarea este cu atât mai
importantă cu cât întreprinderea recurge la mai puţine aporturi pornind de la materiile prime
pentru producerea produselor sale finite;
- structurii întreprinderii, respectiv ponderea factorilor de producţie (munca şi capitalul
tehnic) în valoarea adăugată;
- exploatării întreprinderii;
- contribuţiei valorii adăugate la rambursarea capitalurilor împrumutate.

b. ca mijloc de gestiune, valoarea adăugată este utilizată în previziunea gestionară şi în


controlul gestiunii, în două moduri diferite:
- prin diferenţă, între producţia întreprinderii, inclusiv marja comercială şi consumul
extern;
- prin adunare, se studiază elementele ce compun această valoare şi se constată că
înglobează costul factorilor de producţie care trebuie răsplătiţi pentru contribuţia lor: munca (prin
cheltuielile de personal); statul (prin cheltuielile cu impozitele şi taxele); investiţiile (prin
amortizările şi provizioanele destinate conservării valorii activelor, a capitalului tehnic angajat);
împrumuturile (prin cheltuielile financiare cu dobânda); capitalurile proprii (prin dividendele de
distribuit); întreprinderea însăşi (autofinanţarea, prin constituirea fondului de dezvoltare din
profit).

În concluzie, valoarea adăugată este un indicator important pentru aprecierea activităţii


întreprinderii, dar nu estimează prin nimic rezultatul final, nu este decât un număr prin care se
apreciază rezultatul realizat de întreprindere într-o anumită perioadă.

Valoarea adăugată este utilizată în calculul a numeroşi coeficienţi, de exemplu:


VA
- înseamnă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare prin activitatea sa. Creşterea
CA
acestui coeficient constituie un obiectiv important de gestiune, dacă duce la o diminuare a
consumurilor achiziţionate de la terţi în raport cu cifra de afaceri, deoarece în acest caz el arată
câştiguri de productivitate;
VA
- ( CP = capitalurile proprii) reflectă aptitudinea întreprinderii de a crea valoare pe baza
CP
capitalurilor proprii care au fost investite.

5. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) măsoară resursa obţinută de întreprindere din


activitatea de exploatare independent de aspectele financiare, imobiliare sau comerciale.

32
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

EBE indică, de asemenea, surplusul de trezorerie generat de operaţiunile de exploatare


propriu-zise. Ordinul Experţilor Contabili Francez îl defineşte ca fiind marja potenţială a trezoreriei
de exploatare înaintea cheltuielilor financiare, extraordinare şi a impozitelor.
EBE este un sold care nu cuprinde decât venituri încasabile şi cheltuieli sub formă de plăţi şi se
calculează astfel: EBE  VA  S exp l  I tx  Ch pers , unde:
S exp l = subvenţii de exploatare;
I tx = impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
Ch pers = cheltuieli cu personalul.

Astfel, EBE este un indicator corespunzător rezultatului economic brut legat de activitatea
operaţională a întreprinderii, determinat ca diferenţă dintre veniturile exploatării susceptibile a
genera un flux de lichidităţi (intrare) ca urmare a unor încasări imediate sau viitoare şi cheltuielile
de exploatare susceptibile a genera un flux de lichidităţi (ieşire) ca urmare a unor plăti efectuate
sau de efectuat.

Excedentul brut al exploatării poate fi interpretat astfel:


a. este un indicator aferent eficienţei întreprinderii prin activitatea sa curentă, în măsura în
care valoarea sa corespunde unor fonduri ce permit reînnoirea elementelor supuse deprecierii şi
eventual remunerarea aportorilor de fonduri;
b. constituie un indicator monetar în măsura în care este determinat pornind de la
elementele legate de circuitul monetar efectiv, altfel nu va reprezenta mai mult decât un surplus
monetar potenţial. De fapt, volumul întârzierilor de plată acordate de furnizori si cele acordate de
întreprindere clienţilor nu pot fi constatate în cursul perioadei. În plus, EBE este degajat pe toată
durata exerciţiului şi repartizat în acelaşi timp diverselor mijloace în afara exploatării (finanţarea
investiţiilor, rambursarea datoriilor financiare etc.);
c. este calculat pornind de la elemente omogene şi contribuie la stabilirea legăturii între
analiza statică a rezultatelor şi analiza dinamică a fluxurilor financiare.

6. Capacitatea de autofinanţare ( CAF ) exprimă capacitatea întreprinderii de a remunera


furnizorii de capital şi de a finanţa investiţiile pentru înnoirea şi dezvoltarea întreprinderii,
completând fondurile constituite prin amortizare.
Din punct de vedere financiar, capacitatea de autofinanţare reprezintă ansamblul de resurse
proprii degajate de către întreprindere, ca un excedent al veniturilor sale care corespund unei
încasări efective actuale sau viitoare, faţă de cheltuielile sale corespunzând unei plăţi efective sau
viitoare.
Determinarea CAF se realizează prin două metode:
a. metoda deductivă porneşte de la EBE , la care se adaugă veniturile încasabile şi se scad
cheltuielile plătibile, astfel:
CAF  EBE  Av exp l  Ach exp l  Vfin  Ch fin  Vextr  Ch extr  P sal  I /pr , unde:
Av exp l = alte venituri din exploatare29;
Ach exp l = alte cheltuieli din exploatare, din care se reţin numai
cheltuielile cu despăgubirile, donaţiile şi activele cedate30;
Vfin = venituri financiare31;
Ch fin = cheltuieli financiare32;
Vextr = venituri extraordinare;

29 se exclud veniturile din cedarea activelor.


30 se exclud cheltuielile privind cedarea activelor.
31 se exclud veniturile financiare din provizioane.
32 se exclud cheltuielile financiare cu amortizări şi provizioane.

33
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Ch extr = cheltuieli extraordinare;


P sal = participarea salariaţilor la profit;
I /pr = impozitul pe profit.

b. metoda adiţională porneşte de la rezultatul net al exerciţiului ( RNE ), la care se adaugă


cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate astfel:
CAF  RNE  Ch ced  V ced  Ch Am prov  Vprov , unde:
Ch ced = cheltuieli privind cedarea activelor;
V ced = venituri din cedarea activelor;
Ch Am prov = cheltuieli cu amortizări şi provizioane33;
Vprov = venituri din provizioane34;

Capacitatea de autofinanţare poate fi interpretată astfel:


a. indicator monetar relativ la rezultatele exerciţiului, ca urmare a confruntării dintre
totalitatea veniturilor susceptibile de a da loc unei încasări şi totalitatea cheltuielilor susceptibile de
a da loc unei plăţi (inclusiv fluxul generat de reglarea impozitului pe profit). Dacă excedentul brut
al exploatării se referă numai la activitatea de exploatare a întreprinderii, capacitatea de
autofinanţare prezintă un caracter global, ţinând seama de efectele tuturor activităţilor
întreprinderii asupra rezultatului obţinut de către aceasta;
b. surplus monetar potenţial, reprezentând totalitatea resurselor suplimentare rezultate din
activitatea globală a întreprinderii în cursul perioadei de gestiune şi care vor putea finanţa
întreprinderea după prelevarea dividendelor. Capacitatea de autofinanţare reprezintă de altfel,
valoarea maximă ce poate contribui la dezvoltarea întreprinderii în absenţa distribuirii
dividendelor;
c. element al tabloului de finanţare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza
fluxurilor financiare;
d. informaţie importantă pentru aprecierea contribuţiei întreprinderii la finanţarea sa în
cursul exerciţiului.
Deci, capacitatea de autofinanţare este un indicator de performanţă a întreprinderii,
constituind o noţiune-cheie în aprecierea rentabilităţii şi pentru analiza dinamică a echilibrului
financiar.

33 se includ cheltuielile de exploatare şi financiare cu amortizări şi provizioane.


34 se includ veniturile de exploatare şi financiare din provizioane.
34
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 5. ANALIZA PERFORMANŢEI FINANCIARE


A ÎNTREPRINDERII PRIN METODA RATELOR
Gestiunea financiară impune cunoaşterea în cel mai înalt grad a stării întreprinderii şi
detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte, probleme care generează schimbări
aşteptate sau nedorite în activitatea economică şi financiară. Folosirea ratelor în economia de piaţă
reprezintă un mijloc de analiză şi stabilire a diagnosticului financiar, fiind cunoscută sub
denumirea de metodă a ratelor.
Metoda ratelor îşi propune să scoată în evidenţă un număr de mărimi relative şi să le
interpreteze. Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat,
nu este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combinaţie
de rate, judicios aleasă, dă această posibilitate35.
Scopul activităţii de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, ştiind
că activitatea acesteia trebuie să se finalizeze cu profit, respectiv să obţină o rentabilitate maximă.
Aceşti parametri calitativi, de punere în valoare a întreprinderii, pot fi atinşi în condiţiile în care se
practică o politică optimă de investiţii, şi în acelaşi timp, o politică de comercializare adecvată pe
seama căreia să fie asigurate fluxurile băneşti ce dau starea de permanenţă a echilibrului financiar.
Evaluarea stării de bonitate financiară a întreprinderii şi posibilitatea de evaluare, de
diagnosticare şi luarea unor decizii în consecinţă vor fi realizate prin studierea a cel puţin două
dimensiuni semnificative: structura financiară şi performanţa financiară36.

5.1. Ratele structurii financiare37

Ratele structurii financiare caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financiar


pe termen lung şi pe termen scurt, apreciază importanţa îndatorării asupra gestiunii financiare a
întreprinderii, evidenţiind şi principalele mutaţii intervenite în structura mijloacelor şi surselor,
generate de schimbările interne şi de interacţiunea cu mediul economico-social.
Selectiv, din categoria ratelor de structură fac parte: ratele de finanţare, lichiditatea,
solvabilitatea, gradul de îndatorare şi rate privind viteza de rotaţie.

5.1.1. Ratele de finanţare

Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii,


investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
a) Rata de finanţare a imobilizărilor sau rata fondului de rulment evidenţiază condiţiile
de finanţare ale imobilizărilor şi se poate determina în funcţie de caracteristicile fiecărui tip de
bilanţ:
 după bilanţul financiar, se poate determina rata fondului de rulment financiar ( R FRF ) ca
raport între resursele cu scadenţa mai mare de 1 an ( R  1 an ) şi mijloacele cu durata de exploatare
R  1 an
mai mare de 1 an ( M  1 an ): R FRF  M  1 an .

 după bilanţul funcţional, se poate determina rata fondului de rulment funcţional ( R FRNG ),
RD
ca raport între resursele durabile ( RD ) şi mijloacele stabile ( MS ): R FRNG  .
MS

35 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 323 – 325.
36 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 305.
37 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 214.

35
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

 după bilanţul contabil, se poate determina rata fondului de rulment permanent ( R FR perm ),
ca raport între capitalurile permanente ( C perm ) şi activele imobilizate nete ( AI nete ):
C perm
R FR perm  . De asemenea, se poate determina şi rata fondului de rulment propriu, ca raport
AI nete
CP
între capitalurile proprii ( CP ) şi activele imobilizate nete: R FRP  .
AI nete
b) Rata autofinanţării investiţiilor ( R CAF ) măsoară partea investiţiilor autofinanţate:
CAF
R CAF  , unde:
I ex  NFRE
CAF = capacitatea de autofinanţare;
I ex = investiţiile exerciţiului;
NFRE = reprezintă variaţia necesarului de fond de rulment din exploatare.
c) Rata de investire ( R Inv ) arată proporţia de investire a întreprinderii în cursul
exerciţiului, din valoarea adăugată de aceasta, făcând posibilă aprecierea creşterii societăţii în
I
raport cu politica de investiţii promovată: R Inv  ex .
VA
d) Rata de finanţare a nevoii de fond de rulment pentru exploatare ( R NFRE ) exprimă
măsura în care sursele permanente alocate exploatării, adică fondul de rulment de exploatare (zis
şi funcţional), acoperă partea cea mai stabilă din necesarul de fond de rulment38. Această rată
prezintă însă marele inconvenient de a compara un element static ( FRNG - fondul de rulment net
global) cu un element fluctuant ( NFRE - necesarul de fond de rulment al exploatării). Formula de
FRNG
calcul este următoarea: R NFRE  .
NFRE

5.1.2. Ratele de lichiditate şi solvabilitate

Ratele de lichiditate sau de trezorerie măsoară capacitatea de plată a întreprinderii,


respectiv solvabilitatea pe termen scurt. Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului
lichidităţilor potenţiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile
potenţiale (datorii rambursabile pe termen scurt), constituie o metodă rapidă şi uşor de utilizat
pentru aprecierea gradului în care întreprinderea face faţă obligaţiilor pe termen scurt.
Totodată, caracterizând capacitatea de plată a societăţii, ratele de lichiditate ilustrează şi
posibilitatea de acces a întreprinderii la creditele de trezorerie. Calculul lichidităţii se realizează cu
ajutorul următorilor indicatori:
a) Rata lichidităţii generale ( R LG ) sau rata capacităţii de plată a ciclului de exploatare
reflectă posibilitatea activelor circulante de a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi
pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci
AC
când rata lichidităţii generale are o mărime supraunitară, cuprinsă între 2 şi 2,5: R LG  , unde:
D ts
AC = active circulante;
D ts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an.
b) Rata lichidităţii reduse ( R LR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile
pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen scurt şi disponibilităţi. Valorile
AC  S Cr  Inv f  Disp
favorabile sunt cuprinse între 0,8 şi 1: R LR   , unde:
D ts D ts

38 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală ASE, cap.5, pag.6.
36
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

S = stocuri;
Cr = creanţe;
Inv f = investiţii financiare pe termen scurt;
Disp = disponibilităţi.
c) Rata lichidităţii imediate ( R LI ) sau rata capacităţii de plată imediată este cunoscută şi
sub denumirea de „rata rapidă” sau „test acid de solvabilitate” potrivit teoriei economice nord-
americane39. Rata exprimă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ţinând cont de
disponibilităţile existente. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidităţii
Disp
imediate mai mare decât 0,3: R LI  .
D ts

d) Rata solvabilităţii pe termen mediu şi lung ( R STL ) exprimă măsura în care


întreprinderea poate achita datoriile totale, adică o măsură a garantării datoriilor prin patrimoniu.
Totodată, această rată reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se
transforma, într-un termen scurt, în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile40.
Situaţia este considerată normală când valoarea ratei este > 1,5 iar valorile acceptabile aparţin
TA CP  D t
intervalului [1; 1,5]: R STL   , unde:
Dt Dt
D t = datorii totale.
sau
TA  S n  C i 
R STL  , unde:
D t  D cp
TA = total activ;
D cp = diferenţe de conversie pasiv.

5.1.3. Ratele de îndatorare

Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii, apreciindu-se ca


fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală şi de până la 30% pentru
îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori
între 60-100% (cea generală) şi respectiv 30-70% (cea financiară).
Totodată, prin analiza acestor rate se caracterizează situaţia îndatorării societăţii în raport
cu resursele acesteia, precum şi sursele de finanţare rezultate din activitatea însăşi a întreprinderii.
Aceste surse reprezintă în fapt rezultate financiare ale societăţii, din care aceasta poate restitui
datoriile sale41.
Analiza îndatorării întreprinderii poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori:
a) Gradul de îndatorare generală (Leverage) ( G it ) sau coeficientul total de îndatorare sau rata
levierului reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea activităţii întreprinderii,
întreprinderea analizată depinzând într-o mare măsură de creanţierii săi. Acest indicator poate fi
interpretat şi ca o rată a autonomiei financiare a societăţii, indicând gradul în care angajamentele
sale, pe termen lung şi scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii. Valorile
D
favorabile sunt cele mai mici decât 1. Formula de calcul este următoarea: G it  .
CP
b) Gradul de îndatorare financiară ( R Df ) sau rata datoriilor financiare pe termen mediu şi
lung exprimă gradul de îndatorare pe termen mediu şi lung. Întreprinderea mai poate beneficia de

39 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 5, pag.17.
40 Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005, pag.61.
41 Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E., cap.5, pag.8.

37
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

credite bancare pe termen mediu şi lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0,5.
D f tml
Formula de calcul este următoarea: R Df tml  , unde:
C perm
D f tml = suma datoriilor financiare pe termen mediu şi lung:
C perm = capitalurile permanente, care se calculează astfel: C perm  CP  D f tml .

c) Rata independenţei financiare ( R IF ) măsoară ponderea capitalurilor proprii în


ansamblul resurselor permanente. Când rata independenţei financiare este mai mare de 0,5,
aceasta arată că întreprinderea mai poate beneficia de credite bancare pe termen mediu şi lung.
CP
Aceasta se calculează cu ajutorul următoarei formule: R IF  .
C perm
d) Rata capacităţii de împrumut ( R CI ) compară resursele proprii cu împrumuturile
contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mari decât 1. Formula de calcul
CP
este următoarea: R CI  .
D ftml
e) Rata capacităţii de rambursare ( R CR ) exprimă capacitatea întreprinderii de a rambursa
în totalitate împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung, valorile favorabile fiind mai mici
D f tml
decât 3. Rata capacităţii de rambursare se calculează astfel: R CR  .
CAF
f) Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală ( R CTS ) exprimă alegerea realizată
de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare curente.
CBTS
Formula de calcul este următoarea: R CBTS  .
Dt

5.1.4. Ratele privind viteza de rotaţie

Ratele privind viteza de rotaţie42 evidenţiază numărul de rotaţii efectuate de activele


circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza cifra de afaceri (coeficient de rotaţie)
sau durata unui circuit (exprimată în zile).
Pentru a caracteriza mai bine activitatea întreprinderii este necesar să se calculeze:
a) Viteza de rotaţie a stocurilor de materii prime ( VrMp ) arată la câte zile este necesară o
nouă aprovizionare cu materii prime sau cât timp staţionează în depozit materia primă, până este
Sm Mp
dată în consum: VrMp   360 , unde:
Ca Mpc
Sm Mp = valoarea medie a stocului de materii prime;
Ca Mpc = costul de achiziţie al materiilor prime consumate în cursul anului (ieşirile).
sau
Ca Mp c
VrMp  , care exprimă numărul de rotaţii (aprovizionări cu materii prime) dintr-un an.
Sm Mp
b) Viteza de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată ( VrPn ) arată cât timp
staţionează în depozit producţia neterminată, până este transformată în produs finit:
Sm Pn
VrPn   360 , unde:
Cp Pnf

42 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ediţia a doua, Editura Economică,

Bucureşti, 2003, pag. 367.


38
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Sm Pn = valoarea medie a stocului de producţie neterminată;


Cp Pnf = costul producţiei neterminate finalizată în cursul anului (ieşirile).
sau
Cp Pn f
VrPn  , care exprimă numărul de rotaţii (de cicluri de fabricaţie de produse
Sm Pn
neterminate) dintr-un an.
c) Viteza de rotaţie a stocurilor de produse finite ( VrPf ) arată durata unui ciclu de
fabricaţie, de la achiziţionarea de materii prime, producţie, vânzare şi încasare a creanţelor din
Sm Pf
vânzări: VrPf   360 , unde:
Cp Pf v
Sm Pf = valoarea medie a stocului de produse finite;
Cp Pfv = costul de producţie al produse finite vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
Cp Pf v
VrPf  , care exprimă numărul de rotaţii (de cicluri de producţie) dintr-un an.
Sm Pf
d) Viteza de rotaţie a stocurilor de mărfuri ( VrMf )arată la câte zile este necesară o nouă
aprovizionare cu mărfuri sau cât timp staţionează în depozit marfa, până este vândută:
Sm Mf
VrMf   360 , unde:
Ca Mf v
Sm Mf = valoarea medie a stocului de mărfuri;
Ca Mfv = costul de achiziţie al mărfurilor vândute în cursul anului (ieşirile).
sau
Ca Mf v
VrMf  , care exprimă numărul de rotaţii (de aprovizionări cu mărfuri) dintr-un an.
Sm Mf
e) Durata medie a creditului acordat clienţilor ( Dm Cl ) arată numărul de zile de credit
comercial pe care întreprinderea îl acordă clienţilor săi pentru plata datoriilor:
Cl  E pr  E s
Dm Cl   360 , unde:
CA  TVA c
Cl = valoarea clienţilor la sfârşitul anului;
E pr = valoarea efectelor de primit;
Es = valoarea efectelor scontate şi neajunse la scadenţă;
CA = cifra de afaceri;
TVA c = taxa pe valoarea adăugată colectată.

sau
CA  TVA c
Dm Cl  , care exprimă numărul de rotaţii (de încasări de la clienţi) dintr-un an.
Cl  E pr  E s
f) Durata medie a creditului primit de la furnizori ( Dm Fz ) arată numărul de zile de credit
comercial pe care furnizorul îl acordă întreprinderii pentru plata datoriilor:
Fz  E pl
Dm Fz   360 , unde:
Ap  TVA d
Fz = valoarea furnizorilor la sfârşitul anului;
E pl = valoarea efectelor de plată;
Ap = valoarea aprovizionărilor realizate în cursul anului;
TVA d = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
39
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

sau
Ap  TVA d
Dm Cl  , care exprimă numărul de rotaţii (de plăţi către furnizori) dintr-un an.
Fz  E pl

Aceste rate sunt foarte importante, deoarece permit să se supravegheze necesarul de fond
de rulment. Folosirea lor trebuie să se facă cu prudenţă maximă, pentru că valoarea absolută nu
este întotdeauna concludentă. Aceste rate devin instrumente mai concludente când se calculează
de mai multe ori în cursul unei perioade sau atunci când se fac comparaţii pe mai mulţi ani43.

5.2. Ratele de performanţă

Pentru întreprindere, performanţa se manifestă pur şi simplu prin intermediul rezultatelor


bune, obţinute ca urmare a activităţii desfăşurate. Incontestabil este o bună performanţă să se
obţină profit, să se menţină poziţia pe piaţa concurenţială, averea întreprinderii să aibă un trend
ascendent atât în forma reală cât şi în cotaţia bursieră. Din sfera indicatorilor de performanţă ce
imprimă starea de echilibru financiar şi care dau posibilitatea analizei şi diagnosticării activităţii
întreprinderii se deprind: rentabilitatea, indicatorii de risc, rata valorii adăugate şi rata distribuirii
dividendelor44.

5.2.1. Ratele de rentabilitate

Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienţei întregii
activităţi economico-financiare întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producţie utilizate
şi a forţei de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi vânzare.
Măsurarea rentabilităţii este dată de un sistem de rate explicative, de eficienţă, determinate
ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (acumulare brută, profituri, dividende etc.)
şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (totalul activ, activul economic, capitalurile proprii etc.) 45.
Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale
întreprinderilor, permiţând compararea performanţelor industriale şi comerciale ale acestora.
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii
(rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare
(rentabilitatea financiară).

5.2.1.1. Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate comercială46 sau ratele marjelor beneficiare apreciază randamentul


diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport
între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
a) Rata marjei comerciale ( R MC ) se calculează îndeosebi de întreprinderile din sfera
comercială, sau pentru partea comercială din societăţile cu activitate mixtă. Această rată pune în
MC
evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate: R MC  .
Vv mf
b) Rata marjei brute de exploatare ( R EBE ) sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut
de exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a

43 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,

2001, pag. 266-267.


44 Ana, Ghe. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 311-314.
45 Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 848.
46 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 191.

40
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

elementelor extraordinare. Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a


EBE
degaja profit: R EBE  .
CA
c) Rata marjei nete de exploatare ( R RNE ) pune în evidenţă eficienţa activităţii de
RE
exploatare: R RNE  .
CA
d) Rata marjei nete ( R RNE ) exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv,
RNE
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei pe piaţă: R RNE  .
CA
e) Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care dispune
CAF
întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi: R MBA  .
CA
f) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal)
EBE
pentru 100 lei bogăţie creată (în cazul în care rata se exprimă în procente): R MVA  .
VA

5.2.1.2. Ratele de rentabilitate economică

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare


alocate întregii activităţi a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea
sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exerciţiului, pentru creşterea averii proprietarilor şi
remunerarea „furnizorilor” de capitaluri. Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne
apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor
(proprii sau împrumutate). Este deci independentă de politica de finanţare promovată de
întreprindere47.
Rata rentabilităţii economice constituie un indicator important în aprecierea performanţelor
întreprinderii, în evaluarea modului de valorificare a capitalului investit, constituind sursa de
remunerare a resurselor astfel plasate, trebuind să se situeze cel puţin la nivelul costului
capitalului investit (orice depăşire concretizându-se în creşteri ale capacităţii de autofinanţare) şi
trebuie să fie obligatoriu mai mare ca rata dobânzii. Acest indicator constituie o referinţă a
aprecierii alegerii destinaţiilor de investiţie, comparându-se cu rezultatele generate de diverse alte
posibilităţi de investire48.
În funcţie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică.:
R ec
a) Rentabilitatea economică a activului total ( R TA ) se determină astfel: R TA 
, unde:
TA
R ec = rezultatul economic, ce poate fi considerat fie excedentul brut al
exploatării, fie rezultatul exploatării;
TA = total activ.
R ec
b) Rentabilitatea economică a activului economic ( R AE ) se determină astfel: R AE  ,
A ec
unde:
A ec = activul economic, ce se calculează astfel: A ec  AI brute  NFR  Disp , în care:
AI brute = imobilizările la valoarea brută;
NFR = necesarul de fond de rulment calculat pe baza Bilanţului funcţional;
Disp = disponibilităţi (Casa şi conturile la bănci).

47
Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 852.
48
Petcu, M. – Rata rentabilităţii economice – indicator al performanţelor alocării capitalului, Revista Tribuna economică,
Nr. 37/2004, pag.33.
41
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

RC i imp
c) Rentabilitatea economică înainte de impozitare ( R iimp ): R i imp  , unde:
C ang
RC i imp = rezultatul curent înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânda şi a impozitului
pe profit, care se calculează astfel: R c iimp  RC  Ch dob , în care:
RC = rezultatul curent;
Ch dob = cheltuielile cu dobânda;

C ang = capitalul angajat, care valoric este egal cu activul economic.

5.2.1.3. Ratele de rentabilitate financiară

Ratele de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al


plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii49.
Rentabilitatea financiară (a capitalurilor proprii) remunerează proprietarii întreprinderii, fie prin
acordare de dividende către aceştia, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt,
reprezintă o creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, şi deci o creştere a
valorii intrinsece a acţiunii50.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară este influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor şi deci
de structura financiară a societăţii. De aici se impune următoarea regulă: rata rentabilităţii
financiare trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piaţă, pentru ca acţiunile să fie
atractive pentru investitori.
RNE
a) Rentabilitatea financiară netă ( R f n ) se determină astfel: R fi n  şi măsoară
CP
remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispoziţia
întreprinderii pentru autofinanţare. Rata în cauză reflectă corelaţia dintre profitul net, ca venit al
acţionarilor, şi capitalurile proprii ale societăţii51.
b) Rentabilitatea financiară înainte de impozitare ( R fiimp ) se determină astfel:
RC i imp
R fiimp  .
CP
Dv
c) Randamentul capitalurilor proprii ( R CP ) se determină astfel: R CP  şi exprimă
CP
scopul final al acţionarilor unei întreprinderi, respectiv obţinerea de dividende.

49 Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 854.
50 Vintilă. G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pag. 196.
51 Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E., cap. 4, pag.20.

42
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 6. DECIZIA DE INVESTIŢII

6.1. Investiţiile întreprinderii

Noţiunea de investiţie reprezintă o categorie financiară de o deosebită complexitate, fiind


percepută cu semnificaţii şi sensuri diferite. În definirea investiţiilor se are în vedere reflectarea
anumitor caracteristici generale şi omogene ale acestora în raport cu modul de formare sau cu
destinaţia pe care fondurile respective o primesc.
La prima vedere investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere a
patrimoniului iniţial: construcţii industriale şi civile, achiziţia, montajul şi instalarea unor
echipamente industriale, cumpărarea unor maşini, utilaje etc. La o analiză mai profundă, investiţia
este alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative şi profitabile care să majoreze valoarea
capitalurilor investite52.
Noţiunea de investiţii poate fi analizată într-un sens larg şi în altul restrâns53. În sens larg,
noţiunea de investiţii cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de fonduri de la care se
aşteaptă venituri în perioada viitoare. Procesul de investiţii presupune afectarea la un moment dat
a unei cantităţi de monedă într-o direcţie susceptibilă de a procura venituri în mai multe perioade
succesive.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuieli ce se efectuează pentru obţinerea de active
fixe, adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi achiziţionarea de active
fizice de natura maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor, mijloacelor de transport şi a altor
instrumente de muncă. Se asimilează investiţiilor şi cheltuielile referitoare la cheltuielile de
proiectare, prospecţiuni şi proiectări geologice, pregătirea personalului necesar obiectivelor în
construcţie, inclusiv ale personalului administrativ şi tehnic al întreprinderii în curs de construcţie
etc. Prin procesul de investiţii în sens restrâns, moneda se transformă în active fixe astfel că asistăm
la alocarea de fonduri pentru activităţile de înlocuire sau expansiune a instrumentelor de muncă.
Am putea spune că, în sens restrâns investiţiile reprezintă suma de bani plasată în
imobilizări pe termen mijlociu şi lung pentru obţinerea de active corporale de natura mijloacelor
fixe sau a terenurilor, de active financiare sau de active necorporale, inclusiv know-how54. Datorită
acestui concept restrâns, însuşi capitalul întreprinderii este structurat pe două componente:
capitalul fix şi capitalul circulant.

6.1.1. Conceptul de investiţie

Conceptul de investiţie poate fi definit din puncte de vedere diferite, şi anume: financiar,
contabil sau economic, juridic şi psihologic55.
În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezente şi certe, în
speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile: achiziţionarea unei maşini
pentru creşterea productivităţii muncii, construirea unei uzine în vederea sporirii producţiei,
asimilarea unui brevet pentru fabricaţia de noi produse etc. Sub aspect financiar, investiţiile
reprezintă plasamente pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă neconsumate, efectuate de
deţinătorii acestora.
În sens contabil, investiţiile apar ca sume alocate pentru producerea unor bunuri de durată.
În această categorie intră: terenurile, clădirile, echipamentele, patentele etc. care vor determina
fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.

52 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143.


53 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 87.
54 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 83.
55 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143-144.

43
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Sub aspect juridic, investiţiile acoperă achiziţiile sau aproprierea oricăror elemente care pot
constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu: gospodăriile rurale
sau urbane, echipamentele productive, vehiculele, valorile mobiliare, banii etc. La prima vedere,
aspectul juridic pare să-l includă şi pe cel financiar-contabil, însă există situaţii în care trebuie să
avem în vedere şi excluderea lor reciprocă.
Astfel, o imobilizare achiziţionată şi finanţată prin operaţiunea de leasing, precum şi
închirierea activelor reprezintă investiţii, deşi nu satisfac acel criteriu al proprietăţii juridice.
Dimpotrivă, există şi cazuri de investiţii în sens strict juridic, fără conotaţii financiar-contabile, cum
ar fi cumpărarea unor terenuri, case de vacanţe, bunuri casnice etc.
Cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară reprezintă o investiţie financiară, dar nu şi
contabilă, întrucât astfel nu se transferă decât dreptul de proprietate asupra unor bunuri
productive existente, capitalul rămânând neschimbat. În cazul în care cumpărarea de acţiuni are ca
efect majorarea capitalului, avem de-a face cu o investiţie financiar-contabilă.
Din punct de vedere psihologic, investiţia evidenţiază intenţia individului sau a
întreprinderii de a investi, care conduce la decalarea consumului în timp. Din această perspectivă,
investitorul renunţă la bunurile imediate în favoarea celor viitoare, asumându-şi unele riscuri. El
acceptă schimbul unei satisfacţii imediate şi certe (la care renunţă) cu speranţa obţinerii unei
satisfacţii viitoare superioare dar incerte.
Investiţiile joacă un rol central, multiplicator în creşterea economică, influenţând atât
cererea, cât şi oferta pe piaţă. Scopul fundamental al investiţiilor este acela de a spori bogăţia
proprietarilor, respectiv a acţionarilor şi, implicit, a valorii întreprinderii. Pe termen scurt,
investiţiile vizează creşterea productivităţii, diversificarea activităţilor, îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă, cu impact favorabil la nivel macroeconomic.
Pentru managerul financiar, investiţia este o decizie de a imobiliza un capital în vederea
obţinerii în viitor a unei rentabilităţi mai bune. Rolul principal al acestuia este de a găsi sursele de
finanţare necesare investiţiilor, de a evalua şi obţine o rentabilitate corespunzătoare. Din punct de
vedere financiar, investiţiile se caracterizează prin cheltuieli foarte mari şi prin intrări de fonduri
pe toată perioada de exploatare a acesteia.
Managerul financiar trebuie să compare investiţia iniţială cu încasările pe care le generează
şi s-o accepte pe aceea a cărei rentabilitate este superioară costului finanţării. Rentabilitatea nu este,
însă, singurul criteriu de acceptare şi selecţionare a investiţiilor.
Constrângerea bugetară este atât de puternică, uneori, încât managerul financiar trebuie să
fie preocupat pentru reintrarea cât mai rapidă în posesia fondurilor cheltuite, ceea ce înseamnă să
aducă cash-flow-uri corespunzătoare într-o perioadă cât mai scurtă. Cu alte cuvinte, în efectuarea
investiţiilor şi selecţionarea lor este necesar să se ţină seama şi de criteriul lichidităţii.

6.1.2. Clasificarea investiţiilor

Tipologia investiţiilor dintr-o întreprindere este de o mare diversitate. Necesităţile practice


de fundamentare şi analiză economică au evidenţiat mai multe criterii de clasificare a
investiţiilor, chiar dacă în realitate delimitarea nu este chiar atât de strictă. Din multitudinea
acestor criterii, le reţinem pe următoarele:
Din punct de vedere al locului în care se implementează, investiţiile pot fi:
 investiţii interne care se realizează în cadrul întreprinderilor existente;
 investiţii externe care vizează creşterea potenţialului economic al întreprinderii prin
participarea cu fonduri într-o altă societate, crearea de filiale noi etc.
După destinaţia obiectelor, la realizarea cărora participă, investiţiile pot fi:
 investiţii propriu-zis productive, cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de
comercializare, concretizate în active fixe care asigură condiţiile materiale nemijlocite ale
producţiei;
 investiţii neproductive sau socio-demografice, prin care se realizează active fixe în

44
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

domeniile: social-cultural (locuinţe, cantine, sedii sociale etc.), învăţământ, sănătate etc.
După natura şi caracterul investiţiilor, acestea pot fi grupate în:
 investiţii de menţinere sau de înlocuire, având ca destinaţie acoperirea materială şi
financiară a activelor fixe pe care o întreprindere trebuie să le înlocuiască, datorită uzurii fizice şi
morale. Acest tip de investiţii contribuie la menţinerea capacităţii activelor fixe existente afectate
de uzură. Ele au un risc foarte scăzut, deoarece nu presupun modificări ale tehnologiei de
fabricaţie;
 investiţii de expansiune destinate creşterii capacităţii de producţie a întreprinderilor,
ca urmare a modificării cererii pentru produsele existente sau lansarea de produse noi. Acest tip de
investiţii vizează creşterea patrimoniului şi se caracterizează printr-un grad scăzut de risc, ca
urmare a unor corecţii nesemnificative în tehnologia de fabricaţie;
 investiţii de modernizare/inovare, cu rol de asigurare a condiţiilor de reducere a
costurilor de producţie, creştere a productivităţii muncii, ameliorării calităţii produselor, lansării în
fabricaţie de noi produse şi, doar în subsidiar, creşterii capacităţilor de producţie;
 investiţiile strategice, având ca obiect reducerea riscului determinat de progresul
tehnic şi de concurenţă. În această categorie se includ cheltuielile de cercetare ştiinţifică, de
protejare a întreprinderii în cazul unor livrări defectuoase sau al modificării preţurilor, precum şi
investiţiile de natură socială. Ca şi investiţiile de extindere, investiţiile strategice presupun un risc
considerabil, antrenat de nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de
capital şi de desfacere.
Din punct de vedere al metodei de executare a lucrărilor, apar două grupe de investiţii:
 investiţii realizate în antrepriză care presupun executarea construcţiilor sau a
montajelor prin intermediul unor unităţi specializate (antreprenori), ce dispun de dotare tehnică şi
personal calificat, în raport cu specificul lucrărilor pe care le acoperă, beneficiarul investiţiei
urmând să recepţioneze lucrările terminate şi să i le plătească executantului;
 investiţii realizate în regie, caz în care titularul de investiţie îşi realizează cu forţe
proprii toate lucrările de punere în operă şi dare în folosinţă (exploatare) a obiectului de natura
mijlocului fix. În această categorie se includ investiţiile pentru unele lucrări izolate mai puţin
specializate, în cazul reutilărilor şi altor dotări sau al autodotărilor şi autoutilărilor.
Din punct de vedere al surselor de finanţare, investiţiile pot fi:
 investiţii finanţate din fonduri proprii;
 investiţii finanţate din surse împrumutate.
După caracterul încasărilor şi plăţilor (din perspectiva monetară a intrărilor şi a ieşirilor
de trezorerie), se pot distinge patru tipuri de investiţii56:
 investiţii cu o singură cheltuială iniţială (intrare) şi o singură încasare (ieşire) la încheierea
duratei investiţiei. Din această grupă fac parte unele proiecte de investiţii în construcţii, agricultură
precum şi investiţiile financiare;
 investiţiile care solicită o singură cheltuire a capitalurilor iniţiale şi generează încasări
eşalonate pe durata de viaţă a investiţiei. Din această categorie fac parte unele proiecte de investiţii
în echipamente industriale şi reprezintă varianta cea mai comodă pentru evaluarea modelelor de
selecţie a proiectelor de investiţii;
 investiţii care reclamă o cheltuială eşalonată a capitalurilor iniţiale şi degajă o singură
încasare la sfârşitul duratei investiţiei. Construcţia unor ansambluri industriale complexe de
natura uzinelor şi predarea lor „la cheie” poate fi asimilată acestui tip de investiţie;
 investiţii caracterizate prin intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe durata de viaţă a
proiectului. Din această categorie fac parte majoritatea investiţiilor industriale.

56 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 147.


45
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

6.1.3. Elementele financiare ale investiţiei

În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină seama de caracteristicile financiare ale eforturilor


şi efectelor acestora. În timp ce efortul este întotdeauna măsurabil, efectele investiţiilor sunt dificil
de cuantificat, fie datorită caracterului mai special al unor investiţii (cum ar fi cele socio-umane),
fie datorită incertitudinii efectelor viitoare.
Cu toate acestea, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse cu ajutorul următoarelor
elemente57:
a. cheltuielile pentru investiţii cuprind în general: costul de achiziţie al echipamentului,
utilităţilor şi terenului, alte costuri referitoare la investiţie (transport, instalaţii, personal
suplimentar etc.) şi costuri de oportunitate. Costul de oportunitate este costul implicat de
renunţarea la o ocazie favorabilă (oportună) pentru realizarea acelei investiţii. De exemplu, atunci
când un producător de maşini se hotărăşte să lanseze un nou model, vânzările din celelalte
modele, în mod normal, cunosc o scădere. Fluxul de numerar pierdut pentru aceste modele
constituie un cost de oportunitate.
b. durata de viaţă a investiţiei poate fi exprimată astfel:
- durata de viaţă tehnică, care este determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice
fiecărui bun de investiţie;
- durata contabilă (fiscală), care este stabilită pentru perioada de recuperare integrală a valorii
iniţiale a investiţiei pe calea amortizării;
- durata de viaţă economică (comercială), care este determinată de durata în care investiţia îl
interesează pe investitor, prin efectele sale favorabile;
- durata juridică, respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de proprietate sau de
concesiune asupra unui anumit bun.
Pentru evaluarea eficienţei, se ţine seama de durata de viaţă, care interesează cel mai mult
gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţii va genera
cheltuieli şi amortizări mai mari decât veniturile rezultate.
c. beneficiile suplimentare sau economiile (de materiale, manoperă) prevăzute a se obţine
prin exploatarea investiţiei. Acestea sunt fluxuri de numerar determinate de punerea în funcţiune
a obiectivului de investiţie. Ele se determină ca diferenţă între încasările suplimentare şi plăţile
suplimentare din activitatea întreprinderii, prin punerea în funcţiune a investiţiei. În general,
fluxurile de numerar sunt de trei categorii:
- investiţia iniţială, care constituie fluxul de numerar net existent la începutul proiectului
respectiv. Acestea includ cheltuielile de investiţii;
- fluxul de numerar din exploatare, care constituie fluxul de numerar net aşteptat de-a lungul
vieţii economice a proiectului. El se referă la numerarul generat de exploatare şi cuprinde profitul
şi amortizarea;
- fluxul de numerar terminal, care reprezintă fluxul de numerar net, pozitiv sau negativ,
existent la finele proiectului. El se apreciază prin compararea rezultatelor exploatării în condiţiile
folosirii noii investiţii, faţă de rezultatele exploatării de dinaintea investiţiei.
d. valoarea reziduală exprimă valoarea posibil de realizat după încheierea duratei de viaţă
a investiţiei (prin vânzare, casare etc.). Câştigul de capital astfel obţinut măreşte profitul impozabil,
iar pentru a reduce impactul fiscal, unele legislaţii acordă scutiri de impozit pentru o parte din
câştigurile de capital.

57 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 147-149.


46
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

6.1.4. Fundamentarea deciziei de investiţii pe tehnica actualizării58

Alegerea variantelor de investiţie se realizează pe baza unui criteriu obiectiv – maximizarea


valorii actuale nete – criteriu ce se fundamentează obiectiv pe randamentele descrescătoare ale
oportunităţilor de investiţii din economie, indiferent de preferinţele subiective ale
consumatorului59.
Rata dobânzii de piaţă are rolul de criteriu obiectiv de evaluare a proiectelor de investiţii şi
de selecţie a celor mai eficiente variante, fiind un factor exogen. În modul de evaluare, rata
dobânzii ca indicator macroeconomic are o neutralitate în procesul de evaluare a investiţiilor, care-
i conferă fiabilitate şi pertinenţă în calculele de eficienţă.
Plusul de rentabilitate ce va rezulta din selecţia şi promovarea proiectelor de investiţii,
superioare investiţiei pe piaţa financiară, va contribui la creşterea valorii întreprinderii. Dacă
păstrăm caracterul de neutralitate al ratei dobânzii, aceasta poate fi mai mică decât coeficientul de
rentabilitate economică scontat, ceea ce arată potenţialul de creştere a averii întreprinderii sau rata
dobânzii pe piaţă poate fi mai mare decât coeficientul rentabilităţii economice, ceea ce arată că este
mai profitabil un plasament financiar, decât plasamentul în sfera investiţiei economice.
Decizia de investiţii trebuie să aibă la bază informaţii complexe şi exacte referitor la
necesitate, oportunitate, volumul cheltuielilor şi al resurselor financiare, fluxurile de intrare şi
ieşire a fondurilor pe toată perioada de exploatare a activelor fixe, asigurarea rentabilităţii şi
lichidităţii, recuperarea capitalurilor investite, durata de execuţie şi de exploatare a investiţiilor etc.
Decizia de investiţii constituie o atribuţie a conducerii superioare a întreprinderii, deoarece
angajează, în general, acţiuni de mari proporţii care implică consumuri importante de capital. În
decizia de investiţii (ce se ia cu ocazia înfiinţării unei întreprinderi, a expansiunii patrimoniului
sau a modernizării acestuia) este necesar să se ţină seama, între altele, de selectarea bunurilor în
care se vor încorpora fondurile, spre a răspunde criteriilor de rentabilitate şi lichiditate.
Criteriul de rentabilitate este determinat de cerinţele funcţionării întreprinderii pe gestiune
financiară şi constă în obţinerea de venituri acoperitoare şi a unui profit ridicat.
Criteriul de lichiditate este preponderent monetar, aplicarea lui constând în menţinerea în
cadrul unor parametri normali a echilibrului bănesc, ceea ce se poate realiza prin alocarea
fondurilor într-o asemenea structură de elemente patrimoniale încât să permită întreprinderii o
rotaţie accelerată a capitalului, recuperarea rapidă şi cu mare randament a acestuia.
Deciziile de investiţii şi de finanţare sunt organic legate între ele. Decizia de finanţare poate
avea şi un aspect extern, care constă în hotărârea deţinătorului de capital din afara întreprinderii
care doreşte sau nu, să accepte schimbarea monedei pe o creanţă asupra întreprinderii, adică pe
active financiare. Astfel, se cuvine să se arate că deciziei întreprinderii de a investi i se poate opune
decizia de plasament a posesorului de economii sau capital.
Dacă ambele decizii concordă, înseamnă că se va putea afecta o anumită cantitate de
monedă într-o direcţie susceptibilă de a procura venituri pe mai multe perioade succesive.
În luarea deciziei de investiţii, o însemnătate mare prezintă studiul de oportunitate şi de
eficienţă realizat pe bază de proiecte în mai multe variante şi din care trebuie să se aleagă cea care
asigură eficienţa cea mai ridicată. În acest scop, este necesar să se evalueze proiectele, evaluare care
se bazează pe previziunea veniturilor şi cheltuielilor, cu menţiunea că diferenţa dintre ele
reprezintă venituri nete, ce se aşteaptă a fi obţinute. Alegerea proiectelor de investiţii, aşa cum s-a
mai arătat, impune calcularea şi utilizarea unor indicatori, care să furnizeze o bază obiectivă,
compatibilă, în aprecierea eficienţei, în aşa fel încât să se poată aplica principiul „cel mai mult pentru
cel mai puţin”. Ţinând seama că resursele financiare au un caracter limitat, un proiect bun este acela
care asigură recuperarea fondurilor în cel mai scurt timp şi un câştig maxim.
Trebuie avut în vedere că timpul trece şi un leu de astăzi nu este egal cu un leu din viitor.
Înainte de a pune în aplicare proiectul de investiţii, întreprinderea este interesată să facă previziuni

58 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 102-107.


59 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 92-93.
47
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

atât cu privire la fluxul de autofinanţare (cash-flow) pe care-l va genera proiectul, cât şi la ieşirea
de fonduri necesare pe întreaga perioadă a exploatării investiţiilor.
În această previziune trebuie să se ţină seama de timp, adică de momentul în care vor avea
loc ieşirile de fonduri şi cel în care se vor naşte fluxurile de autofinanţare, generate de realizarea
proiectului. Pentru simplificarea analizei şi pentru face posibile comparaţiile, trebuie să eliminăm
influenţa timpului, aducând toate operaţiile la data realizării investiţiilor. Aceasta înseamnă a
actualiza valorile în funcţie de data lor de realizare, astfel că se obţine o valoare actuală.
Deci, prin metoda actualizării se urmăreşte asigurarea comparabilităţii în timp a unor
eforturi (cheltuieli) şi efecte (venituri) exprimate valoric şi care se succed pe o anumită perioadă
(de minim 2 ani). Premisa fundamentală a acestei metode constă în faptul că orice valoare de
natură financiară se degradează în timp atunci când nu este integrată unui proces economic de
valorificare, astfel că o sumă deţinută în prezent are o valoare mai mare decât aceeaşi sumă ce se
va deţine în anii următori. De exemplu, dacă se plasează pe piaţa financiară în prezent o sumă de
100 lei, cu o rată de dobândă de 9% se va obţine:
a) după un an, valoarea dobândită Vd 1 (capitalul majorat cu dobânda) va fi de
100  9%  100  109 lei sau 1001  0 ,09   109 lei, ceea ce redat matematic se poate scrie C1  i  ,
cu menţiunea că acest mecanism este cel al dobânzii simple (în care C este capitalul);
b) dacă plata dobânzii nu se efectuează, suma pusă la dispoziţia debitorului în al doilea an
va fi de 109 lei, adică C1  i  . La sfârşitul celui de-al doilea an, valoarea dobândită Vd 2 va fi de
109  9%  109  118,81 lei sau 1091  0 ,09  1001  0 ,092  118,81 lei, ceea ce se poate reda
matematic sub forma C1  i 2 ;
c) după n ani, 1001  0 ,09 n , care se poate exprima prin relaţia Vd n  C1  i n .
Mecanismele de la punctele b şi c sunt ale dobânzii compuse. De aici tragem concluzia că o sumă
de 100 de lei astăzi este egală cu 109 lei din anul următor, cu 118,81 lei după doi ani şi aşa mai
departe.

Putem privi şi invers, respectiv cât valorează astăzi (valoare actuală sau prezentă Va ) o
sumă de 100 lei din anii viitori, la o rată de valorificare de 9%. Făcând calculele, vom obţine:
100
a) 100 lei din anul viitor va valora astăzi cu  91,74 lei. Scrisă matematic,
1  0 ,09
C
relaţia este: Va 1  ;
1i
100
b) 100 de lei din anul al doilea din viitor va valora astăzi cu  84 ,17 lei,
(1  0 ,09 )2
C
ceea ce matematic poate fi redat sub forma Va 2  ;
(1  i )2
100
c) 100 de lei din anul n din viitor va valora astăzi cu , ceea ce se poate scrie
(1  0 ,09 ) n
C
sub forma Va n  .
(1  i ) n
Sintetizând calculele şi redându-le matematic, ajungem la următoarele două relaţii fundamentale:
a) la sfârşitul unei perioade de n ani, valoarea dobândită sau capitalizată ( Vd n ) pe baza
unei rate i de valorificare este Vd n  C1  i n . Această relaţie este cunoscută sub denumirea de
formulă a dobânzii compuse.
C
b) Inversând, obţinem valoarea actualizată ( Va n ), adică Va n  , care se poate scrie
(1  i ) n
şi astfel: Va n  C1  i  n .

48
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Din această relaţie se desprind doi coeficienţi şi anume:


a) 1  i n , care reprezintă coeficientul de capitalizare (dobândire);
b) 1  i  n , care reprezintă coeficientul de actualizare cu menţiunea că în plan matematic
1
acesta se poate scrie şi sub forma .
(1  i ) n
Menţionăm totuşi că există tabele financiare care dau valoarea acestor coeficienţi pentru
anumită rată de valorificare (dobândă) şi o anumită durată.
Cei doi coeficienţi, ne permit, potrivit necesităţilor să trecem de la o valoare dobândită la o
valoare actuală şi invers.
Se foloseşte coeficientul de actualizare pentru a analiza baza de valori actuale, iar
coeficientul de capitalizare pentru a analiza baza de valori dobândite. Trebuie menţionat totuşi că
economiştii optează pentru analiza în relaţia de valori actuale.
Dacă facem o analiză asupra unei investiţii şi a fluxurilor pe care le generează, procedeul
de actualizare de mai sus rămâne acelaşi, adică trebuie să trecem de la încasări şi cheltuieli viitoare
la valoarea actualizată a acestora.
Orice investiţii în active fizice industriale sau comerciale, active financiare (acţiuni,
obligaţiuni), bunuri nemateriale (brevete etc.), cheltuieli de cercetare, cheltuieli cu pregătirea
personalului etc. poate fi analizată ca una sau mai multe cheltuieli iniţiale şi ca o succesiune de
venituri nete, pe mai multe perioade succesive. Punerea în aplicare a unui proiect de investiţii
reclamă cunoaşterea cheltuielilor iniţiale, a veniturilor nete aşteptate, a duratei de funcţionare şi
eventual a valorii reziduale. În cazul în care dispunem de cunoaşterea tuturor caracteristicilor unui
proiect de investiţii este posibil să se stabilească o rată actuarială care să egaleze cheltuiala iniţială
cu suma valorilor actuale ale veniturilor prevăzute, la fel ca în cazul unui plasament financiar.

6.1.5. Criterii în luarea deciziei de investiţii şi selectarea proiectelor

În luarea deciziei de investiţii şi alegerea proiectelor se pot utiliza mai multe criterii60, între
care:
 criteriul ratei medii de rentabilitate;
 criteriul timpului de recuperare;
 criteriul valorii actuale nete;
 criteriul ratei interne de rentabilitate.
Criteriul ratei medii de rentabilitate reprezintă un procedeu tradiţional şi de origine
contabilă în multe ţări, având un caracter sumar. Rata medie de rentabilitate ( R r ) se poate stabili
pe baza beneficiului mediu anual şi a valorii medii anuale a investiţiilor după relaţia:
n
CFi
 i
 I0
Beneficiu mediu anual i1 1  r 
Rr   1 sau R r  .
Investitie medie anuala I0
Beneficiul mediu anual se obţine prin raportarea beneficiilor totale obţinute pe întreaga
perioadă de exploatare a proiectului la numărul de ani corespunzător acestei perioade. După
acelaşi procedeu se stabileşte şi investiţia medie anuală. În investiţia medie intră atât investiţia în
active fixe, cât şi cea referitoare la activele circulante. De asemenea, investiţia ce se ia în calcul este
cea netă, obţinută prin deducerea amortismentului în fiecare an.
Rentabilităţile anuale, ca urmare a luării în calcul a investiţiei nete, vor creşte în fiecare an,
ajungându-se în ultimul an chiar peste sută la sută, ceea ce este foarte greu de realizat în practică.

60 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,

2001, pag. 132-135.


49
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Criteriul timpului de recuperare este foarte des practicat de către întreprinderi, deoarece
acesta permite urmărirea în timp a obţinerii lichidităţilor şi, deci, a recuperării sumelor investite.
Metoda constă în a măsura intervalul de timp necesar recuperării cheltuielilor angajate prin
veniturile nete succesive. Durata recuperării se poate obţine pe baza următorului raport:
Cheltuieli cu investitia initiala I0
Tr  sau Tr  n CF .
Venit mediu anual i

i1 1  r i
n
Aplicarea acestei metode ne permite să clasificăm cu multă uşurinţă proiectele de investiţii
(după criteriul duratei de recuperare). Selecţia proiectelor se bazează, prin urmare, numai după
criteriul vitezei de recuperare sumei iniţiale. Metoda nu ţine seama de o parte a veniturilor nete ce
se obţin după expirarea duratei de recuperare, ceea ce ar putea conduce la abandonarea unei
investiţii ale cărei venituri nete ar fi foarte ridicate, după această perioadă.
Motivul aplicării acestei metode constă în faptul că întreprinderea are preferinţe pentru
lichidităţi imediate, ceea ce micşorează riscurile pe care le generează scoaterea prematură din uz a
activelor fixe. Obţinerea lichidităţilor în scurt timp permite întreprinderii să poată folosi numerarul
recuperat pentru a se adapta rapid la schimbările tehnologice, permiţându-i să sesizeze
oportunitatea altor investiţii foarte rentabile ce se pot ivi.
Criteriul valorii actuale este un procedeu de aplicare directă a calculelor de actualizare.
Această metodă constă în calcularea pentru fiecare proiect a valorii actuale nete.
Valoarea actuală netă este diferenţa dintre venitul net total actualizat şi suma cheltuielilor
n
CFi
iniţiale pentru investiţii: VAN   i
 I0 . Veniturile actualizate, la rândul lor, se obţin prin
i1 1  r 
înmulţirea veniturilor neactualizate cu coeficientul de actualizare. Calculele reclamă alegerea în
prealabil a unei rate de actualizare care să corespundă cerinţelor sau intereselor întreprinderii.
Esenţa acestei metode rezultă din următorul exemplu sumar în cadrul căruia presupunem
că avem o cheltuială iniţială de investiţii de 150.000 lei şi căreia îi corespund ca venituri nete 45.000
lei în anul 1, 65.000 lei în anul 2, 70.000 lei în anul 3 şi 85.000 lei în anul 4. De asemenea,
considerăm că rata de actualizare care corespunde în gradul cel mai înalt opţiunii de creştere a
întreprinderii este de 13%. În baza acestor date, valoarea actuală netă se va obţine conform tabelului
6.1.:

Tabelul 6.1. Calculul veniturilor nete actualizate

Coeficienţi de actualizare Venituri nete


Venituri 1
Anii , corespunzători ratei de 13% actualizate
nete
1  i n
0 1 2 3 (1x2)
1 45.000 0,8850 39.825
2 65.000 0,7831 50.902
3 70.000 0,6931 48.517
4 85.000 0,6133 52.130
Total 191.374

Total venituri nete actualizate 191.374


Cheltuieli iniţiale de investiţii 150.000
Valoarea actuală netă 41.374
Această metodă permite identificarea investiţiilor a căror rentabilitate nu este
satisfăcătoare. În exemplul nostru, valoarea actuală netă este pozitivă (+41.374 lei), astfel că
50
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

investiţia se recomandă a se efectua. În cazul în care ar exista o variantă de proiect care să aibă o
valoare actuală netă mai mare decât cea de mai sus, se va aplica acea variantă.
Întrucât cheltuielile iniţiale de investiţii pot fi diferite de la o variantă de proiect la alta, este
necesar să se raporteze valoarea actuală netă la aceste cheltuieli spre a se obţine încă o rată
concludentă pentru decizia de investiţii.
În exemplul nostru, această rată este:
Valoarea actuala neta 41.374
Rata   100   100  27 ,58% .
Cheltuieli initiale de investitii 150.000
Dacă valoarea actuală netă este negativă, proiectul nu se poate aplica, deoarece va produce
pierderi.
Criteriul ratei interne de rentabilitate. Rata internă de rentabilitate poate fi definită ca acea
rată de actualizare la care valoarea actualizată a costurilor este egală cu valoarea actualizată a
veniturilor şi, deci, la care beneficiile actualizate sunt egale cu zero.
Pentru găsirea sau calcularea acestei rate se poate proceda prin încercări succesive sau prin
interpolare. În vederea interpolării, se calculează mai întâi venitul net actualizat la o rată de
actualizare destul de ridicată, pentru a se obţine o valoare a sa negativă şi apoi la o rată suficient de
scăzută, spre a se găsi o valoare pozitivă, ceea ce înseamnă a avea pe zero între ele. După ce se fac
VNA R min
asemenea calcule se aplică următoarea relaţie: RIR  R min  R max  R min  , unde:
VNA R min  VNA R max
RIR = rata internă de rentabilitate;
R min = rata cea mai mică de actualizare (dintre cele două);
R max = rata cea mai mare de actualizare (dintre cele două);
VNA R min = venitul net actualizat aferent ratei celei mai mici de actualizare;
VNA R max = venitul net actualizat aferent ratei celei mai mari de actualizare;
Clasamentul proiectelor de investiţii după rata lor este uşor de făcut, dar executarea unuia
dintre ele nu este posibilă decât în raport cu o rată minimă, denumită de acceptare sau respingere.
Mai sunt şi alte criterii de selectare a proiectelor, cum ar fi cea a cursului de revenire net
actualizat (denumită şi Testul Bruno), cu menţiunea că acest curs se poate compara direct cu cursul
oficial, spre a se aprecia dacă este convenabil. Totuşi, metoda care corespunde în gradul cel mai
înalt pe plan teoretic este cea a valorii actuale nete.

Investiţiile şi rentabilitatea nu pot fi despărţite de risc. Cheltuielile efectuate imediat sunt


sigure, pe când venitul scontat are un caracter de nesiguranţă, astfel că la rata de actualizare se
recomandă aplicarea unui coeficient de risc. Deci, rata de actualizare poate cuprinde o rată de bază
(fără risc) şi un adaos sau coeficient de risc.

6.2. Amortizarea investiţiilor

Rolul pe care-l are amortizarea în procesul reproducţiei poate fi îndeplinit numai


respectând unele condiţii, printre care: evaluarea corectă, realistă a mijloacelor de muncă, normele
de amortizare să ţină seama atât de uzura fizică, cât şi de cea morală, volumul fondului de
amortizare să permită recuperarea tuturor cheltuielilor pentru înlocuirea activelor imobilizate61.
Evaluarea realistă a activelor imobilizate constituie o condiţie esenţială pentru stabilirea
corectă a amortizării. Supraevaluarea sau subevaluarea acestora conduce la constituirea
nejustificată a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic faţă de nevoile de înlocuire a
mijloacelor de muncă, ceea ce se răsfrânge asupra cheltuielilor şi a profitului, denaturând mărimea
lor reală.

61 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.

100.
51
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Amortizarea mijloacelor fixe este un proces economico-financiar prin care se compensează


treptat, sub aspect valoric, pierderea valorii de întrebuinţare, prin uzură fizică şi morală, pe
măsura includerii acesteia în cheltuielile de exploatare. Fiind un element al cheltuielilor de
exploatare, amortizarea se va regăsi, în formă valorică, în valoarea produselor, lucrărilor şi
serviciilor la a căror executare au participat mijloacele fixe direct sau indirect62.

2.2.1. Mijloacele fixe şi uzura lor

Se ştie că, desfăşurarea activităţii unei întreprinderi presupune existenţa unor instrumente
sau unelte de muncă, parte integrantă a aparatului de producţie şi a patrimoniului cunoscute sub
denumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe şi imobilizări. Din punct de vedere
material, activele fixe se concretizează în maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, clădiri etc.
şi formează baza tehnică a întreprinderii.
Mijloacele fixe reprezintă acea parte a aparatului de producţie care se consumă şi transmit
valoarea asupra produselor şi serviciilor nu dintr-o dată, ci treptat, în decursul mai multor cicluri
de exploatare, îşi păstrează forma fizică specifică şi au o durată îndelungată de funcţionare63.
Transmiterea treptată a valorii este determinată de faptul că, utilizarea respectiv consumul
activelor fixe, adică uzura fizică şi morală acţionează tot în mod treptat.
Înlocuirea activelor fixe, menţinerea în stare de funcţionare şi expansiunea lor reclamă
acumularea sistematică de resurse financiare, resurse ce capătă, între altele, forma fondului de
amortizare. Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe au loc prin investiţii.
Activele fixe au o pondere însemnată în cadrul bunurilor care formează patrimoniul
întreprinderii şi trebuie să fie aşezate în bilanţ înaintea activelor circulante, deoarece au o durată
mai mare de transformare în lichidităţi. În economia de piaţă, activele fixe, din punct de vedere
contabil, sunt formate din diferite imobilizări, în care intră bunuri şi valori destinate să rămână mai
mult timp în întreprinderi sub aceeaşi formă. Prin urmare, durata mai mare sau mai mică este
criteriul ca un bun să fie considerat sau nu imobilizare.
Din punct de vedere contabil, tot în economia de piaţă (pe exemplul Franţei), după natura
lor, imobilizările se clasifică în64:
 cheltuielile de instalare, care includ cheltuielile de instalare propriu-zise, cheltuieli de
studii şi cercetări etc., cu menţiunea că acestea nu sporesc patrimoniul întreprinderii, dar trebuie să
fie repartizate asupra mai multor exerciţii financiare;
 imobilizările corporale, care cuprind terenurile, construcţiile, clădirile, utilajele, diferite
materiale şi imobilizări în curs;
 imobilizările necorporale, care includ brevetele, licenţele, mărcile, modelele şi desenele
industriale etc.);
 alte valori imobilizate, care grupează împrumuturile acordate pe un termen mai mare
de un an, titlurile de participare, depozitele şi cauţiunile).
În funcţie de scopul utilizării lor, imobilizările pot fi clasificate în:
 imobilizări de exploatare, care includ bunuri direct productive utilizate pe o perioadă
îndelungată, cum sunt instrumentele de muncă;
 imobilizările în afara exploatării, care cuprind bunuri indirect productive, cum sunt de
exemplu locuinţele personalului.
Din punct de vedere al deprecierii sau nedeprecierii lor, imobilizările pot fi grupate în:
 imobilizări care se depreciază, datorită uzurii fizice dar şi dispariţiei caracterului de nou;
 imobilizări care nu se depreciază, cum ar fi terenurile şi anumite imobilizări nemateriale.
După apartenenţa lor65, mijloacele fixe se clasifică în:

62 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 98.
63 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 107-113.
64 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 107-114.
65 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 173.

52
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

 mijloace fixe proprietate a unităţii patrimoniale înscrise în inventarul acesteia, valoarea lor
reală fiind evidenţiată în bilanţ;
 mijloace fixe luate cu chirie, locaţie de gestiune, concesiune pentru care evidenţa este
realizată prin intermediul conturilor speciale, nefiind cuprinse în bilanţul patrimonial.
Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii. Trebuie avut în vedere că mărimea
activelor fixe are incidenţă asupra rentabilităţii generale, deoarece acestea sunt purtătoare de
cheltuieli de amortizare, întreţinere, chirii, sarcini financiare etc., astfel că la stabilirea volumului
imobilizărilor este necesar să se ţină cont de criteriul rentabilităţii.
Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul de folosire, activele fixe se
uzează (depreciază) fizic şi moral.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii activelor fixe, fiind determinată de
utilizare, acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect al uzurii fizice, activele
fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care reclamă cheltuieli, iar în
anumite condiţii, acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.
Uzura morală are loc atunci când activele fixe de demodează, se învechesc din punct de
vedere tehnologic şi apar altele mai perfecţionate şi mai bine adaptate la condiţiile de lucru şi
poate chiar mai ieftine. Din acest motiv se poate renunţa la unele active fixe şi cumpăra altele noi
cu caracteristici tehnico-funcţionale superioare, ceea ce este necesar să se ia în consideraţie la
stabilirea amortizării spre a nu se produce pierderi. Totodată, progresul tehnic şi ştiinţific îşi pune
amprenta şi asupra scurtării vieţii unor produse, fapt care necesită stabilirea unei durate mai mici
de funcţionare, la calculul amortizării. Astfel, este necesar să se ţină seama în practica economică şi
financiară, de uzura morală spre a se realiza un transfer corespunzător din valoarea activelor fixe
asupra producţiei.
Se poate concluziona că atât uzura fizică, cât şi cea morală reprezintă baza obiectivă a
fondului de amortizare.

6.2.2. Conţinutul, destinaţia şi rolul amortizării

Amortizarea poate fi privită sub următoarele trei aspecte66:


 ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra
producţiei;
 ca o cheltuială, care urmează a se include în costuri;
 ca fond sau resursă financiară, care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi,
deci, finanţarea înlocuirii acestora.
Ţinând cont de aceste aspecte, amortizarea se poate defini în general, ca o expresie
bănească a uzurii. Aceasta nu înseamnă, însă, că în orice moment al existenţei activului fix, uzura
reală este egală cu amortizarea ca fond, egalitatea realizându-se, în general la sfârşitul duratei de
serviciu şi, eventual, cu luarea în consideraţie şi a valorii reziduale. Egalitatea sau lipsa de egalitate
depind în cea mai mare parte de mecanismele de calcul ale fondului de amortizare al cărui caracter
este determinat de categoriile de norme de amortizare aplicate. Egalitatea pe parcursul duratei de
serviciu este greu de realizat şi ca urmare a dificultăţilor în aprecierea gradului de uzură reală,
astfel că valoarea de inventar va fi egală cu fondul de amortizare (eventual, plus valoarea
reziduală) la sfârşitul existenţei activului fix când acesta este scos din uz.
Amortizarea, ca proces, trebuie să înceapă din momentul dării în funcţiune a activelor fixe
şi până în cel al recuperării integrale a valorii acestora. Unele active fixe pot fi scoase din funcţiune,
ca efect al uzurii fizice şi morale, înainte de recuperarea normală şi integrală a valorii. În acest caz,
acestea trebuie să fie recuperate până la nivelul valorii de inventar, mai puţin sumele care rezultă
din valorificarea lor. Alte active fixe pot fi menţinute în funcţiune după expirarea duratei normate
şi, deci, după recuperarea valorii de inventar, pentru care nu se justifică practic să se calculeze în

66 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 117-120.


53
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

continuare amortizarea, deoarece afectează rezultatele financiare şi cuantumul obligaţiilor faţă de


stat privind impozitul pe profit.
Amortizarea, ca element al costurilor, se referă la o parte însemnată a cheltuielilor cu
munca trecută ce se va recupera odată cu celelalte cheltuieli, adică cu ocazia vânzării şi încasării
produselor. Ponderea amortizării în costuri variază de la un sector la altul de activitate şi chiar de
la o întreprindere la alta. În etapa actuală există o tendinţă de creştere a amortizării în costuri ca
urmare a sporirii valorii echipamentului, a complexităţii, volumului şi tehnicităţii acestuia pe
fondul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a promovării progresului tehnic.
Costurile de producţie - pentru întreaga perioadă de existenţă a activelor fixe - vor trebui
încărcate cu cheltuieli privind amortizarea egală cu diferenţa dintre preţul de achiziţie şi valoarea
reziduală a elementelor de active fixe. Valoarea reziduală este, în general mică şi foarte greu de
stabilit, astfel că în sistemul actual românesc de amortizare aceasta este neglijată.
Amortizarea, ca fond, poate fi definită şi ca o sumă de bani ce se detaşează din activele fixe
şi care permite întreprinderilor67:
a) menţinerea constantă a activelor fixe, atunci când a utilizat resurse financiare proprii pentru
obţinerea acestora;
b) rambursarea exactă a creditelor, atunci când a utilizat resurse financiare împrumutate
pentru procurarea activelor fixe.
Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea activelor fixe, constituindu-se în acest
scop un fond special denumit fond de amortizare. Acest fond este destinat, în special, înlocuirii
activelor fixe scoase din uz cu menţiunea că, temporar, în economia de piaţă poate fi utilizat şi în
alte scopuri (de exemplu, pentru procurarea activelor circulante). Fondul de amortizare se
consideră ca o componentă a fondului de dezvoltare.
Pentru ca fondul de amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie este
necesar să se evalueze corect activele fixe, cotele sau normele de amortizare să reflecte atât uzura
fizică, cât şi pe cea morală, iar volumul său să asigure înlocuirea activelor fixe scoase din uz.
Regimul de amortizare68 trebuie ales astfel încât să facă din amortizare o adevărată pârghie
financiară care să răspundă mai multor cerinţe, între care:
 stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
 recuperarea valorii activelor fixe într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinând cont
atât de uzura fizică, cât şi de cea morală;
 impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a activelor fixe;
 stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă;
 respectarea unor principii de fiscalitate.
Cu unele mici excepţii, activele fixe au o durată limitată şi se depreciază în timp.
Deprecierea, care înseamnă o pierdere de valoare, trebuie evidenţiată, ceea ce se realizează cu
ajutorul amortizării.
Astfel, se poate spune că un prim rol al amortizării este de a evidenţia valoric deprecierea
activelor fixe şi de a permite repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea ca proces mai are rolul de a
elibera resurse de finanţare pentru reînnoirea activelor fixe, ceea ce se realizează prin prelevarea din
rezultatele globale a unei părţi corespunzătoare. Această prelevare trebuie realizată chiar dacă
întreprinderea obţine pierderi. O întreprindere care nu amortizează sau amortizează parţial va
sărăci. Prin urmare, amortizarea apare ca o sursă a autofinanţării sau finanţării interne.
În ceea ce priveşte nivelul amortizării, trebuie ţinut seama şi de perioadele de inflaţie, când
sumele reinvestite se cer a fi mai mari, deoarece costul înlocuirii activelor fixe se majorează prin
creşterea preţurilor. De asemenea, resursele financiare constituite pentru imobilizări trebuie să ţină
seama şi de faptul că un activ fix nu se înlocuieşte prin altul identic, ci, de regulă, cu unul care
prezintă caracteristici tehnico-funcţionale superioare. Problema care se pune în cazul unei

67Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 177.


68Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 139.
54
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

întreprinderi este de a rămâne competitivă, astfel că ea trebuie să aibă capacitatea să realizeze


investiţii din ce în ce mai mari pe măsură ce se dezvoltă, încât fondul de amortizare şi alte resurse
financiare să prezinte un nivel corespunzător.
Teoretic şi uneori chiar practic, fondul de amortizare poate contribui la dezvoltarea sau
expansiunea întreprinderii prin aceea că în procesul de rotaţie a activelor fixe apare un decalaj între
momentul constituirii şi cel al folosirii fondului de amortizare la achiziţionarea de noi instrumente
de muncă, timp în care resursele băneşti pot fi plasate pentru satisfacerea altor nevoi sau aducerea
de câştiguri. Tot teoretic şi chiar practic, în anumite condiţii şi anume, atunci când are loc o
ieftinire a instrumentelor de muncă, cu fondul de amortizare acumulat se pot procura active fixe
de acelaşi fel într-o proporţie mai mare decât cea existentă sau active fixe cu caracteristici
superioare.

6.2.3. Evaluarea şi reevaluarea activelor fixe

Aşa cum am mai menţionat, amortizarea îşi poate îndeplini rolul, cu condiţia ca activele
fixe să fie evaluate corect, evaluarea constituind operaţiunea de stabilire a valorii acestora.
Supraevaluarea şi subevaluarea au efecte negative asupra nivelului amortizării, costurilor,
rezultatelor financiare şi a impozitului pe profit.
În evidenţa întreprinderii, activele fixe sunt înregistrate cu o anumită valoare de inventar69,
care poate fi:
 o valoare iniţială sau de origine;
 o valoare de înlocuire, reproducţie sau actualizată.
Valoarea iniţială sau de origine reprezintă nivelul cheltuielilor de investiţii în active fixe,
inclusiv cele cu transportul, montarea şi punerea în funcţiune, efectuate de întreprindere în
momentul procurării.
Valoarea de înlocuire, reproducţie sau actualizată este dată de totalitatea cheltuielilor ce s-
ar efectua de către o întreprindere pentru înlocuirea activelor fixe cu altele identice sau echivalente.
Această valoare se stabileşte ori de câte ori este necesară reevaluarea activelor fixe.
Activele fixe sunt înscrise în bilanţ la costul real de cumpărare (când provin din afară) sau
la costul real de producţie (când provin din interiorul întreprinderii), ceea ce reprezintă, aşa cum s-
a arătat, valoarea iniţială sau de origine. Această valoare poate fi modificată prin tehnicile de
reevaluare şi actualizare.
Valoarea iniţială sau de origine este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la
care s-au obţinut activele fixe. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi antrenează
inconveniente din punct de vedere al evaluării activelor fixe în sensul că acestea nu pot fi
comparate între ele. Datele de procurare ale activelor fixe fiind diferite, unităţile monetare
reprezentând valoarea acestor active sunt şi ele diferite, iar amortizările sunt subevaluate, ceea ce
îngreunează calculele de rentabilitate şi altele. Se poate spune că aceleaşi active fixe procurate la
date diferite, au preţuri diferite, valori de inventar diferite şi amortizări diferite.
Calculul amortizării mijloacelor fixe se stabileşte prin aplicarea cotei de amortizare asupra
valorii amortizabile a elementului patrimonial, incluzându-se în cheltuielile de exploatare.
Valoarea amortizabilă este exprimată prin valoarea de intrare sau valoarea rămasă actualizată,
după caz. Conform legislaţiei româneşti, valoarea de intrare a mijloacelor fixe este considerată70:
- valoarea de intrare, reevaluată în conformitate cu prevederile legale. Valoarea de intrare
iniţială este valoarea la care a fost înregistrat în patrimoniu mijlocul fix în momentul achiziţionării
sau punerii în funcţiune. Prin valoarea de intrare reevaluată se înţelege stabilirea noii valori de
inventar a acelui mijloc fix, a cărui valoare iniţială a fost modificată în sensul creşterii sau reducerii,
ca urmare a unor dispoziţii legale. Clădirile, construcţiile speciale şi terenurile pot fi reevaluate
anual, în cazul în care inflaţia depăşeşte 5%;

69 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 121-122.


70 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 103-104.
55
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe achiziţionate cu titlu oneros;


- costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de însăşi unitatea
patrimonială;
- valoarea actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, valoare determinată în
condiţiile legii, de către persoane fizice sau juridice autorizate. La stabilirea valorii actuale se ţine
cont de valoarea mijloacelor fixe având caracteristici identice sau similare şi de gradul de uzură a
mijloacelor fixe primite;
- valoarea de aport, acceptată de părţi pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia
asocierii, fuziunii, absorbţiei etc., pe baza prevederilor din statute sau contracte şi din legea
societăţilor comerciale;
- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe cumpărate sau cheltuielile de investiţii, la cele cu
durata normală de funcţionare expirată. Noua durată de utilizare se va stabili de către o comisie
tehnică;
- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, pentru investiţiile puse în funcţiune parţial sau
total, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe. Valoarea se consemnează în
procesul verbal de punere în funcţiune, ea putând fi majorată cu eventualele cheltuieli făcute între
data punerii în funcţiune şi data întocmirii procesului verbal de punere în funcţiune;
- valoarea de calcul, rezultată din produsul dintre numărul de metri ai adâncimii de la care
se exploatează substanţa utilă şi preţul mediu efectiv realizat per metru forat, în condiţii similare
din anul precedent, pentru sondele provenite din lucrări de foraj executate pentru explorări şi
prospecţiuni geologice care au dat rezultate şi care urmează a fi folosite în scopuri de producţie. În
acelaşi mod se stabileşte şi valoarea de intrare pentru sondele de ţiţei şi gaze naturale provenite
din lucrări de foraj executate în vederea explorării şi prospecţiunii geologice;
- suma cheltuielilor efectuate, inclusiv cheltuielile necesare trecerii în regim de producţie,
pentru mijloacele fixe rezultate din lucrări miniere, executate pentru explorări şi prospecţiuni
geologice care au dat rezultate;
- pentru animalele de reproducţie, costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se
adaugă sporurile de preţ în funcţie de categoria biologică.
Reevaluarea activelor fixe71 este necesară nu numai ca urmare a modificărilor ce au loc în
nivelul preţurilor, ci şi a utilizării activelor fixe în alt regim decât în cel stabilit iniţial (normat), a
discordanţei care apare între amortizare şi uzură. Reevaluarea are la bază preţurile existente în
momentul în care are loc această operaţiune, având ca scop stabilirea unei valori de inventar
actualizate a activelor fixe, ceea ce creează un cadru favorabil pentru analiza şi controlul
amortizării, al formării şi urmăririi costurilor, rentabilităţii şi resurselor financiare necesare
înlocuirii instrumentelor de muncă etc.
Între tehnicile de reevaluare menţionăm:
 valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi
aparţine elementul de active fixe;
 valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al
preţurilor.
În cadrul reevaluării se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă ( Va r ) în funcţie de
valoarea de inventar actualizată ( Va i ), durata consumată ( D c ) şi durata rămasă ( D r ), după
Va i  D r
relaţia: Va r  .
Dc  Dr
Reevaluarea presupune inventarierea activelor fixe şi analiza acestora spre a se determina
cu exactitate durata cât mai pot funcţiona activele fixe şi valoarea rămasă a acestora. Cu ocazia
reevaluării se stabilesc, de obicei, şi noi durate normate de serviciu, concomitent cu duratele
rămase şi cele consumate.

71 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 103-104.
56
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Durata de serviciu (normată) este o perioadă medie de timp în care activele fixe vor putea
să funcţioneze, iar determinarea corectă a acesteia îşi pune amprenta asupra nivelului normelor de
amortizare şi, deci, şi asupra mărimii fondului de amortizare. La stabilirea acestei durate, în toate
cazurile (nu numai cu ocazia reevaluării) trebuie să se ţină seama de următorii factori:
 uzura fizică, adică deprecierea datorată folosirii, timpului, factorilor naturali etc.;
 demodarea, respectiv uzura morală, adică învechirea tehnologică, care poate face necesară
înlocuirea unui instrument de muncă încă în stare de funcţionare cu altul mai modern, mai bine
adaptat, cu caracteristici tehnice şi funcţionale superioare;
 condiţiile de folosire date de mediul în care funcţionează activele fixe, numărul de ore de
lucru într-o zi etc.

6.2.4. Metode de amortizare

În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască,


în plan şi în execuţie, fondul de amortizare, care se va include în costuri şi va fi folosit pentru
înlocuirea activelor fixe.
De corecta stabilire a fondului de amortizare depinde într-o anumită măsură şi caracterul
realist al programului costurilor de producţie şi al bugetului de investiţii, supraevaluarea şi
subevaluarea fondului de amortizare având consecinţe negative, întrucât denaturează costurile,
rezultatele financiare, impozitul pe profit şi bugetul de investiţii.
Pentru atingerea acestui deziderat al determinării ştiinţifice, realiste a amortizării, în
practica economică se aplică diverse metode de amortizare a activelor materiale imobilizate72:
a) metoda amortizării constante sau proporţionale;
b) metoda amortizării accelerate;
c) metoda de amortizare regresivă;
d) metoda de amortizare progresivă.
În practica economică din ţara noastră se aplică, în cea mai mare parte, metoda amortizării
constante sau proporţionale. Aceasta presupune calcularea amortizării în mod uniform, cu aceeaşi
normă de amortizare, pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. Amortizarea
constantă are la bază procesul economic obiectiv de uzare la care sunt supuse activele şi care
trebuie reflectată în valoarea produselor pe măsura producerii acestora.
Metoda amortizării constante nu exclude posibilitatea creşterii volumului amortizării în
perioadele de folosire mai intensă a mijloacelor fixe. Dimpotrivă, amortizarea accelerată (dar
proporţională) a mijloacelor fixe prezintă chiar avantaje economice sensibile când se bazează pe o
folosire intensivă a mijloacelor fixe, pe o uzură fizică reală a acestora, permiţând recuperarea
valorii lor într-un timp mai scurt şi deci evitarea uzurii morale. Practicarea unui regim de
amortizare accelerată fără a avea la bază un proces de uzare mai intens decât media nu poate
prezenta vreun avantaj economic, ci dimpotrivă, duce la denaturarea mărimii preţului de cost,
transformând o parte din profit în fond de amortizare.
Metoda de amortizare accelerată presupune aplicarea în primul an a unei norme de
amortizare de 50%, urmând ca în anii următori, pentru valoarea rămasă şi pentru perioada de timp
rămasă, să se utilizeze metoda de amortizare constantă prezentată anterior.
Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de
amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură a activelor materiale imobilizate. Justificarea
unei asemenea metode rezidă în aceea că activele, pierzând din valoarea lor în procesul folosirii,
transferă tot mai puţină valoare asupra noilor produse. Pierderile de valoare suferite de activele
imobilizate ca urmare a uzurii fizice şi morale urmează să fie reflectate în micşorarea sumei
amortizării în preţul de cost.
Metoda de amortizare regresivă asigură: concordanţa normelor de amortizare descrescânde

72 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.

102-105.
57
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

cu starea tehnică mai bună şi randamentul mai mare al activelor imobilizate la începutul perioadei
de funcţionare, procurarea mai rapidă a resurselor pentru înlocuirea activelor respective,
micşorarea riscului de pierderi provocate de uzura morală.
Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unor norme de amortizare
descrescătoare asupra valorii iniţiale a activelor materiale imobilizate, fie prin aplicarea aceleiaşi
norme de amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase în fiecare an.
Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel:
100
Na   C , unde:
Dn
Na = norma de amortizare analitică;
Dn = durata de funcţionare normală;
C = coeficientul de regresie. Acesta ia valori diferite în funcţie de durata de funcţionare a
activelor imobilizate.
Această metodă prezintă însă unele dezavantaje, transformând o parte din beneficii în fond
de amortizare, la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. Pe de altă parte, amortizarea
regresivă contravine desfăşurării obiective a procesului de uzare fizică şi morală şi complică, într-o
oarecare măsură, munca de calculare şi de evidenţă, necesitând un timp de muncă mai mare.
Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la un an la altul a fondului de
amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzare tot mai accentuată pe
măsură ce se apropie de limita de funcţionare normală. Această metodă are o aplicare restrânsă,
întrucât, pe de o parte, presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele imobilizate,
datorită gradului de uzură, au o productivitate mai scăzută, iar pe de altă parte, această metodă nu
creează certitudinea posibilităţilor de înlocuire în eventualitatea ivirii mai timpurii a uzurii morale.
În concluzie, fiecare metodă abordează acelaşi proces de amortizare, dar în ritmuri diferite.
Scopul este acelaşi, respectiv obţinerea fondului de amortizare, procesul fiind însoţit însă, pe
parcurs, de influenţe şi consecinţe economico-financiare diferite de la o metodă la alta.

58
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 7. MĂSURAREA ŞI INTERPRETAREA


FLUXURILOR DE TREZORERIE

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă fluxurile de încasări şi plăţi derulate în cursul unei
perioade de timp. Altfel spus, el arată de unde au venit lichidităţile şi cum au fost ele cheltuite,
explicând astfel cauzele variaţiei lor.

7.1. Conţinutul şi delimitarea conceptelor de trezorerie. Scopul analizei fluxurilor


de trezorerie

Conceptul de trezorerie se referă la ansamblul lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi.


Expresia fluxuri de trezorerie (cash flows) desemnează ansamblul intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi
şi de echivalente de lichidităţi.
Lichidităţile se referă la fondurile disponibile şi la depozitele la vedere. Echivalentele de
lichidităţi sunt plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime
determinată de lichidităţi şi care sunt supuse la un risc neglijabil de schimbare a valorii.
Scopul deţinerii echivalentelor de lichidităţi este de a face faţă angajamentelor de trezorerie
pe termen scurt. Se deduce că scadenţa lor este de regulă sub trei luni. În orice caz, deţinerea de
echivalente de lichidităţi nu se face în scopul realizării unor obiective de plasament.
Titlurile care reprezintă participaţii sunt excluse din echivalentele de lichidităţi. Fac
excepţie acţiunile privilegiate achiziţionate cu puţin timp înaintea scadenţei lor şi care au o dată de
rambursare determinată.
Dacă împrumuturile bancare sunt, în principiu, elemente ale activităţilor de finanţare,
împrumuturile pe termen scurt rambursabile la vedere, acordate prin conturile curente, sunt
incluse, în unele ţări, în categoria lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi.
Fluxurile de trezorerie nu cuprind mişcările între elementele care constituie lichidităţi sau
echivalente de lichidităţi, deoarece ele fac parte din gestiunea trezoreriei întreprinderii. Or, un
tablou al fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările şi ieşirile de fonduri, generate de
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Cât priveşte gestiunea trezoreriei, aceasta
cuprinde plasamentul excedentelor de lichidităţi şi echivalente de lichidităţi.
Atunci când tabloul fluxurilor de trezorerie este analizat în corelaţie cu celelalte situaţii
financiare ale firmei, acesta furnizează informaţii ce permit utilizatorilor să evalueze schimbările
activului net al unei entităţi economice, structura sa financiară (inclusiv lichiditatea şi
solvabilitatea sa) şi capacitatea sa de a modifica valorile şi scadenţarul fluxurilor de trezorerie,
pentru a se adapta schimbărilor de circumstanţe şi oportunităţi.
Totodată, informaţiile referitoare la fluxurile de trezorerie sunt folositoare pentru a permite
utilizatorilor să îşi elaboreze modele pentru aprecierea şi compararea valorii actuale a fluxurilor de
trezorerie viitoare ale diferitelor întreprinderi. De asemenea, astfel de informaţii întăresc
comparabilitatea datelor referitoare la performanţele exploatării ale diferitelor întreprinderi,
deoarece ele elimină efectele utilizării unor prelucrări contabile diferite, pentru aceleaşi operaţii şi
evenimente.
Scopurile analizei tabloului fluxurilor de trezorerie sunt:
a) permite previziunea fluxurilor de trezorerie viitoare;
b) permite evaluarea deciziilor conducerii entităţii economice;
c) permite determinarea capacităţii entităţii economice de a plăti dividende acţionarilor, de
a rambursa împrumuturile primite de la creditori şi de a plăti dobânzile cuvenite acestora;
d) ajută investitorii şi creditorii în a previziona dacă entitatea economică în cauză poate să
efectueze aceste plăţi la timp;
e) arată relaţia între rezultatul net şi fluxurile de trezorerie ale companiei.

59
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

7.2. Tabloul fluxurilor de trezorerie

Tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie ale exerciţiului


clasificate în activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Unele tranzacţii pot să includă
fluxuri de trezorerie care sunt clasificate în mai multe activităţi. De exemplu, în cazul rambursării
unui împrumut prin ieşiri de trezorerie, plata se referă atât la dobânzi cât şi la capitalul
împrumutat. Partea corespunzătoare dobânzilor poate să fie clasificată în activităţile de exploatare,
în timp ce partea corespunzătoare capitalului împrumutat este clasificată în activităţile de
finanţare.
1. Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de exploatare
Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de exploatare sunt, în mod esenţial,
consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri ale entităţii economice şi, ca urmare, ele
rezultă din tranzacţiile şi alte elemente care concură la formarea rezultatului net. Mărimea
fluxurilor de trezorerie implicate de activităţile de exploatare este un indicator cheie al măsurii în
care compania a degajat, prin exploatarea sa, suficiente fluxuri de trezorerie, pentru a rambursa
împrumuturile sale, a menţine capacitatea sa operaţională, a vărsa dividende şi a face investiţii,
fără să recurgă la alte surse externe de finanţare. Deasemenea, utilizate o dată cu alte informaţii,
valorile fluxurilor istorice de trezorerie legate de exploatare pot să fie utile pentru previziunea
fluxurilor viitoare de trezorerie aferente exploatării.
Unele tranzacţii, precum cesiunea unei imobilizări de tipul instalaţiilor de producţie, pot să
genereze un plus sau un minus de valoare, care afectează rezultatul net. Totuşi, fluxurile de
trezorerie legate de astfel de tranzacţii nu aparţin exploatării, deoarece operaţiile în cauză intră sub
incidenţa activităţilor de investiţii.
O entitate economică poate să deţină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt
asemănătoare stocurilor achiziţionate pentru a fi revândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie care
provin din achiziţia de titluri deţinute în scopuri comerciale sunt incluse în categoria activităţilor
de exploatare. În mod asemănător, avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate de
instituţiile financiare, din perspectiva acestor entităţi, sunt clasificate, în general, în categoria
activităţilor de exploatare, ştiut fiind că ele se referă la principala activitate generatoare de venituri.
2. Fluxuri de trezorerie generate de activităţile de investiţii
Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de investiţii oferă informaţii privind maniera
în care entitatea economică îşi asigură perenitatea şi creşterea. Ele se referă la:
- plăţi efectuate pentru achiziţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a altor
active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate şi plăţile implicate de
imobilizările produse de întreprindere pentru sine;
- încasări care decurg din vânzarea de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a
altor active pe termen lung;
- plăţi efectuate pentru achiziţia de titluri de participare şi de titluri de creanţă emise de alte
întreprinderi, precum şi plăţile efectuate pentru achiziţia de titluri de la asocierile în participaţie
(altele decât plăţile efectuate pentru instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidităţi sau
deţinute în scopuri comerciale);
- încasări relative la vânzarea de titluri de participare şi de titluri de creanţă emise de sau
provenite de la alte entităţi economice, precum şi încasări relative la vânzarea de titluri deţinute în
asocierile în participaţie (altele decât încasările generate de instrumente considerate ca fiind
echivalente de lichidităţi sau deţinute în scopuri comerciale);
- avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate terţilor (altele decât avansurile şi
împrumuturile acordate de o instituţie financiară, care aparţin fluxurilor generate de activităţile de
exploatare, pentru astfel de entităţi);
- încasări care decurg din rambursarea avansurilor de trezorerie şi împrumuturilor
acordate terţilor (altele decât avansurile şi împrumuturile acordate de o instituţie financiară); etc.

60
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

3. Fluxuri de trezorerie generate de activităţile de finanţare


Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în mărimea şi
structura capitalurilor proprii şi împrumutate ale entităţii economice. Prezentarea separată a
acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea utilizării lor în previziunea
sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor retrage din fondurile (capitalurile) viitoare.
Mişcările de trezorerie generate de activităţile de finanţare se referă la:
- încasări din emisiunea de acţiuni şi de alte instrumente de capitaluri proprii;
- vărsămintele efectuate acţionarilor pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor entităţii
economice;
- încasări din emisiunea de împrumuturi obligatare, bancare, de bilete de trezorerie, de
împrumuturi ipotecare şi de alte împrumuturi pe termen scurt sau lung;
- rambursarea sub formă de lichidităţi a sumelor împrumutate;
- vărsăminte efectuate de locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un
contract de locaţie-finanţare.
În principiu, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate la nivelul mărimii lor brute.
Altfel spus, nu este posibil să se compenseze încasările şi plăţile din aceeaşi categorie şi chiar din
categorii diferite. Totuşi, norma IAS 7 admite două excepţii de la această regulă. Astfel, unele
fluxuri de trezorerie care provin din activităţi de exploatare, de investiţii sau de finanţare pot să fie
prezentate (nu este o obligaţie) în mărime netă. Este vorba despre:
a) încasări şi plăţi în contul clienţilor, atunci când fluxurile de trezorerie decurg din
activităţile clientului, dar nu decurg din cele ale întreprinderii:
- acceptarea şi rambursarea de depozite la vedere de către o bancă;
- trezoreria deţinută în contul clienţilor de către o întreprindere specializată în plasamente;
- chiriile vărsate proprietarilor de bunuri, după ce au fost colectate în contul lor.
b) încasări şi plăţi referitoare la elemente ce au un ritm de rotaţie rapid, o valoare mare şi
scadenţe scurte:
- mărimile „principalului” referitoare la cărţile de credit;
- achiziţia sau cesiunea de plasamente;
- alte împrumuturi pe termen scurt, ca de exemplu cele ce au o scadenţă mai mică decât sau
egală cu trei luni.

7.3. Consideraţii privind fluxurile de trezorerie şi metode de calcul

Fluxurile în monede străine


Toate fluxurile de trezorerie în monede străine sunt convertite la cursul zilei plăţii sau
încasării. Totuşi, există posibilitatea utilizării unui curs mediu ponderat pentru ansamblul
fluxurilor aferente unei perioade. Lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi în monede străine,
existente la sfârşitul exerciţiului, sunt convertite la cursul de închidere.
Câştigurile şi pierderile nerealizate (latente), ce rezultă din variaţia cursului între data
fluxurilor şi data închiderii exerciţiului, nu constituie fluxuri monetare. Totuşi, efectul variaţiilor
cursurilor lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi deţinute sau datorate este prezentat în
tabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a permite comparaţia între lichidităţile şi echivalentele de
lichidităţi aferente deschiderii şi închiderii exerciţiului. Prezentarea se face separat de fluxurile de
trezorerie generate de activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
Dobânzile şi dividendele
Fluxurile de trezorerie, care provin din dobânzi şi dividende încasate, trebuie să fie
prezentate separat de cele care sunt generate de dobânzile şi dividendele plătite. Totodată, ele
trebuie să fie delimitate pe cele trei categorii de activităţi, iar apartenenţa lor la una sau alta dintre
categorii trebuie să fie menţinută de la un exerciţiu la altul.

61
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Mărimea totală a dobânzilor vărsate în cursul exerciţiului este indicată în tabloul fluxurilor
de trezorerie, indiferent că ele ar fi fost contabilizate la cheltuieli, în contul de profit şi pierdere, sau
încorporate în costul unui activ.
Dobânzile plătite şi dobânzile şi dividendele primite pot să fie clasificate în fluxurile de
trezorerie din exploatare, deoarece ele intră în calculul rezultatului net. Ca alternativă, dobânzile
vărsate şi dobânzile şi dividendele primite pot să fie clasificate la fluxurile de trezorerie din
finanţare, respectiv la cele de investiţii, deoarece ele reprezintă resurse financiare sau câştiguri
asupra investiţiilor.
Dividendele vărsate pot să fie clasificate în fluxurile de trezorerie din finanţare, deoarece
ele reprezintă costul obţinerii resurselor financiare. În mod similar, dividendele vărsate pot să fie
clasificate printre fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare, în scopul de a ajuta
utilizatorii în determinarea capacităţii întreprinderii privind degajarea de dividende dincolo de
fluxurile de trezorerie de exploatare.
Tranzacţii fără contrapartidă în trezoreria entităţii economice
Tranzacţiile referitoare la investiţii şi finanţare, care nu implică lichidităţi şi echivalente de
lichidităţi, trebuie să fie excluse din tabloul fluxurilor de trezorerie. Astfel de tranzacţii trebuie să
fie indicate în situaţiile financiare (în notele explicative) pentru a se furniza orice informaţie
relevantă relativă la aceste activităţi de investiţii şi de finanţare.
Numeroase activităţi de investiţii şi de finanţare nu au efect direct asupra fluxurilor curente
de trezorerie, cu toate că ele au influenţă asupra structurii capitalului şi activului întreprinderii.
Excluderea tranzacţiilor fără contrapartidă în trezorerie din tablou este în coerenţă cu obiectivul
unui tablou al fluxurilor de trezorerie, deoarece aceste elemente nu antrenează fluxuri de lichidităţi
şi echivalente de lichidităţi în cursul exerciţiului. Norma IAS 7 furnizează câteva exemple de
tranzacţii fără efect asupra trezoreriei:
- achiziţia de active, prin preluarea concomitentă de datorii legate direct de acestea sau
printr-un contract de locaţie finanţare;
- achiziţia unei întreprinderi, prin intermediul unei emisiuni de acţiuni;
- conversia de datorii în capitaluri proprii.
Fluxurile de trezorerie pot fi determinate prin 2 metode:
A. Metoda indirectă de întocmire a fluxului de numerar
Metoda indirectă porneşte de la rezultatul net contabil care este ajustat cu tranzacţiile
contabile ce nu generează mişcare de numerar (amortizare, provizioane). Este metoda cea mai des
folosită de companii. Schema metodei indirecte arată astfel:
Rezultatul contabil net
+ Ajustări nemonetare
Amortizare
Provizioane
Diferenţe de curs valutar
+ Modificări ale activelor şi pasivelor curente
Creşteri/descreşteri ale soldului de stocuri
Creşteri/descreşteri ale soldului de client
Creşteri/descreşteri ale soldului de furnizori
= Flux de numerar generat din activităţile operaţionale
+/- Vânzări/ cumpărări de active imobilizate
= Flux de numerar generat din activităţile de investiţii
+/- Împrumuturi bancare / Rambursări de împrumuturi bancare
- Dividende plătite
= Flux de numerar generat din activităţile de finanţare.

62
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

B. Metoda directă de întocmire a fluxului de numerar


Metoda directă este folosită atunci când se ţine evidenţa plăţilor pe fiecare categorie:
operaţional, investiţii, finanţare. Modelul metodei directe este:
Încasări de la clienţi
+ Încasări care provin din redevenţe, onorarii şi alte venituri
- Plăţi în favoarea furnizorilor
- Plăţi în favoarea şi în numele personalului
- Plăţi de contribuţii şi alte taxe, inclusiv TVA
- Alte plăţi din activitatea de exploatare
+Alte încasări generate de exploatare
- Alte plăţi generate de exploatare
- Plăţi privind impozitul asupra beneficiilor
= Flux de numerar generat din activităţile operaţionale
+/- Vânzări/ cumpărări de active imobilizate
= Flux de numerar generat din activităţile de investiţii
+/- Împrumuturi bancare / Rambursări de împrumuturi bancare
+/- Dobânzi încasate / plătite
+/- Dividende încasate / plătite
= Flux de numerar generat din activităţile de finanţare
Notă!1.
Fluxul de numerar generat din activităţi operaţionale. Rezultatul acestui flux de numerar
arată dacă firma reuşeşte să genereze numerar din activităţile operaţionale: încasări de la clienţi şi
plăţi către furnizori, salariaţi, taxe. O companie care nu generează disponibil de numerar din
activitatea operaţională va atrage semne de întrebare din partea investitorilor, creditorilor.
2. Fluxul de numerar din activităţile de investiţii. Include tranzacţiile companiei de cumpărare
de noi active imobilizate sau de vânzare a activelor existente. De obicei companiile care nu generează
disponibilităţi din activităţile operaţionale încep să-şi vândă din bunurile companiei pentru a-şi putea
continua activitatea.
3. Fluxul de numerar generat de activităţile de finanţare. În activităţile de finanţare sunt
prezentate operaţiunile de primire sau de rambursare a creditelor. De asemenea sunt reflectate şi dividendele
plătite acţionarilor. O companie poate să atragă noi surse de finanţare pentru a-şi finanţa dezvoltarea afacerii
sau pentru a susţine pierderile financiare generate de activitatea operaţională.
4. Ajustări nemonetare. Atunci când se foloseşte metoda indirectă de prezentare a fluxului de
numerar, profitul contabil se ajustează cu tranzacţiile contabile care nu generează mişcare de numerar
(amortizare, provizioane). Aceste ajustări se fac deoarece înregistrările contabile din contul de profit şi
pierdere nu ţin cont de încasările şi plăţile efectuate de companie.
5. Modificări ale activelor şi pasivelor curente. Regula generală este: creşterile de active curente
(clienţi, stocuri) generează ieşire de numerar, pe când descreşterea lor duce la un plus de disponibilităţi.
Pentru pasivele curente (furnizori, taxe de plată) creşterea soldului determină o creştere de numerar iar
descreşterea soldului generează o diminuare de disponibil.
6. Împrumuturile bancare. Managerii care utilizează rapoartele de flux de numerar pot analiza
posibilitatea creşterii afacerii prin utilizarea de împrumuturi bancare. Investitorii sau instituţiile financiare
acordă împrumuturi doar companiilor care generează disponibilităţi de numerar din activităţile operaţionale.
7. Distribuirea de dividende. Rolul unui manager financiar este de a optimiza fluxurile de
numerar astfel încât să poată să plătească dividende acţionarilor. De aceea o atenţie deosebită trebuie
acordată modului de utilizare a resurselor companiei: stocuri, creanţe.
8. Riscuri financiare. Companiile trebuie să-şi monitorizeze întotdeauna riscurile financiare:
riscurile valutare, riscurile de dobândă. Pentru a nu fi influenţată de variaţiile de curs valutar o companie ar
trebui să contracteze împrumuturi în moneda în care obţine venituri. Dacă acest lucru nu este posibil, ar
trebui să folosească alte instrumente financiare pentru evitarea riscurilor.

63
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 8. PREVIZIUNEA NECESARULUI DE FINANŢARE A


CICLULUI DE EXPLOATARE

8.1. Ciclul de exploatare. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare

Ciclul de exploatare73 reprezintă ansamblul operaţiunilor succesive care încep cu


aprovizionarea elementelor necesare desfăşurării activităţii (materii prime, materiale, mărfuri etc.)
şi se încheie cu încasarea venitului realizat din vânzarea produselor, a lucrărilor executate sau a
serviciilor prestate.
Derularea ciclului de exploatare a unui produs, ţinând seama de întârzierile de plată
surprinde următoarele etape: aprovizionarea cu materii prime (situaţie în care poate apărea o
perioadă de stocaj a acestora), utilizarea în producţie a materiilor prime, plata materiilor prime,
obţinerea produselor finite (situaţie în care poate apărea o perioadă de stocaj ce implică şi
cheltuieli de stocaj), comercializarea (vânzarea) produselor finite (ce implică şi cheltuieli de
distribuţie), şi în final încasarea clienţilor.
Durata necesarului de finanţat apare între data plăţii a materiilor prime şi data încasării
de la clienţi. Se constată astfel că, ciclul de exploatare generează un dublu decalaj al încasărilor
şi plăţilor:
- un decalaj legat de durata ciclului de exploatare;
- un decalaj legat de întârzierile de plată.
Acest dublu decalaj se menţine permanent ca urmare a continuităţii activităţii şi generează
un necesar de finanţat care este acoperit în special, prin întârzierile de plată pe care furnizorii
întreprinderilor le acceptă. Necesarul de finanţat este constituit dintr-un:
- anumit volum al stocurilor;
- nivel al creanţelor care se reînnoieşte.
Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare este în general numit „necesar de fond de
rulment al exploatării” şi creşte pe măsură ce activitatea se dezvoltă. În concluzie, este un mijloc
indispensabil funcţionării întreprinderilor, un mijloc economic de aceeaşi factură ca şi investiţiile,
motiv pentru care figurează în activul imobilizat, trebuind a fi finanţat.
Necesarul de finanţat depinde de:
 durata ciclului de exploatare, care depinde la rândul său de viteza de rotaţie a stocurilor, de
durata procesului de producţie, de durata creditului acordat clienţilor;
 durata creditului obţinut de la furnizori;
 evoluţia altor elemente aferente exploatării: TVA, salarii, obligaţii sociale etc.
Necesarul de finanţat legat de ciclul de exploatare se modifică la o anumită dată; nivelul
stocurilor, al creanţelor de exploatare şi al datoriilor de exploatare se modifică în mod constant în
cursul perioadei de analiză. Deoarece este imposibilă calcularea tuturor valorilor necesarului de
fond de rulment al exploatării de-a lungul unei perioade, se determină nivelul mediu la necesarul
de finanţat relativ al operaţiunilor de exploatare, pentru o cifră de afaceri anuală dată.
În aceste condiţii, se defineşte fondul de rulment normat ( FRNor ) fondul de rulment care
este egal cu necesarul de fond de rulment al exploatării mediu.
Determinarea FRNor permite întreprinderii să evite problemele trezoreriei durabile, ea
trebuind să finanţeze necesarul de fond de rulment al exploatării mediu cu capitaluri permanente.

73 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 75-77.


64
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

8.2. Fondul de rulment normat


Pentru a evalua fondurile de rulment normat ale exerciţiului dat, este suficientă
cunoaşterea cifrei de afaceri a exerciţiului şi a unui coeficient de proporţionalitate. Această
evaluare poate fi realizată în mod global sau componentă cu componentă.

8.2.1. Metoda sintetică de determinare a fondului de rulment normat


(metoda globală)
Pentru a arăta modul de determinare a fondului de rulment normat prin metoda globală,
propunem următorul exemplu:
La întreprinderea ”X” S.A. necesarul de fond de rulment mediu din anul curent ( N ) este
de 12.000 lei iar cifra de afaceri în acelaşi an de 60.000 lei. Ştiind că pentru anul următor ( N  1 ) nu
sunt prevăzute schimbări şi că este previzionată o cifră de afaceri de 80.000 lei , să se determine
fondul de rulment normativ prin metoda globală.
Fondul de rulment normat pentru anul următor ( FRNorN  1 ) prin metoda globală se
FRNorN
determină cu ajutorul formulei: FRNorN  1   CA N  1 , unde:
CA N
FRNorN = fondul de rulment normat în anul N ;
CA N = cifra de afaceri în anul N ;
CA N  1 = cifra de afaceri în anul N  1.
12.000
FRNorN  1   80.000  16.000 lei.
60.000

8.2.2. Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat


(evaluarea componentă cu componentă)

Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat se aplică utilizând


informaţiile perioadelor anterioare sau informaţiile previzionate pe baza informaţiilor financiar-
contabile ale perioadelor anterioare.
Prin această metodă, o componentă a necesarului de fond de rulment de exploatare se
descompune astfel:
- într-o viteză de rotaţie ( Vr ):
x x
Vr    360 ;
Fluxul zilnic al componentei Fluxul anual al componentei
- un coeficient de structură ( CS ):
x x x
Vr * CS   360   360 * CS   360 
CA Fluxul anual al componente i x CA
Fluxul anual al componente i x
CS 
CA
Pentru prezentarea acestei metode, propunem următorul exemplu74:
Se dă următorul bilanţ de la întreprinderea ”Z” S.R.L.:
lei
Activ Pasiv
Active imobilizate 25.000 Capitaluri proprii 18.000
Stocuri 8.000 Datorii pe termen mediu şi lung 16.000
- materii prime 2.200 Datorii comerciale pe termen scurt 3.000
- produse finite 1.800 - furnizori

74 Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderi, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2008, pag. 144-148.


65
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

- mărfuri 4.000
Creanţe 7.000 Datorii sociale pe termen scurt 4.200
- clienţi - salarii 3.000
- contribuţii sociale 1.200
Disponibilităţi 5.000 Datorii fiscale pe termen scurt 800
- TVA de plată
Credite bancare curente 3.000
Total activ 45.000 Total pasiv 45.000
Se mai cunosc următoarele informaţii:
- cifra de afaceri de 162.000 lei;
- aprovizionări cu materii prime în cursul exerciţiului de 7.500 lei, la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de materii prime de 2.400 lei;
- costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul exerciţiului de 14.000 lei;
- valoarea stocului iniţial de produse finite de 1.200 lei;
- aprovizionări cu mărfuri în cursul exerciţiului de 25.000 lei, la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de mărfuri de 4.400 lei;
- valoarea rulajului salariilor personalului în cursul anului de 38.200 lei;
- valoarea rulajului cheltuielilor sociale în cursul anului de 21.775 lei;
- salariile se plătesc pe data de 15 a lunii următoare;
- contribuţiile sociale şi TVA de plată se plătesc pe data de 25 a lunii următoare;
- TVA aplicată cumpărărilor şi vânzărilor este 24%.
Să se calculeze fondul de rulment normat exprimat în zile cifră de afaceri, în unităţi
monetare şi în procente.

Pentru determinarea fondului de rulment normat se calculează viteza de rotaţie şi


coeficientul de structură pentru fiecare componentă a necesarului de fond de rulment de
exploatare, care apoi se centralizează în următorul tabel:

Elemente componente ale fondului Viteza de Coeficientul În zile cifră de


de rulment normat rotaţie ( Vr ) de structură afaceri ( zCA )
( CS ) Activ Pasiv
Stocul de materii prime 107,53 0,048 5,16
Stocul de produse finite 40,30 0,083 3,34
Stocul de mărfuri 59,53 0,157 9,35
Clienţi 12,54 1,240 15,55
Furnizori 26,80 0,249 6,67
Salarii 30,00 0,236 7,08
Contribuţii sociale 40,00 0,134 5,36
TVA de plată 25,00 0,193 4,83
Total 33,40 23,94
Viteza de rotaţie pentru stocul de materii prime ( VrMp ) şi coeficientul de structură ( CS Mp ):
Sm Mp
VrMp   360 ;
Ca Mp c
Sm Mp = stocul mediu de materii prime;
Ca Mp c = costul de achiziţie al materiilor prime consumate.
S  S f 2.400  2.200
Sm Mp  i   2.300 lei.
2 2
Si = stocul iniţial de materii prime;
Sf = stocul final de materii prime.
Ca Mpc  S i  Ca Mp a  S f , unde:
Ca Mp a = costul de achiziţie al materiilor prime achiziţionate.
Ca Mpc  2.400  7.500  2.200  7.700 lei.
66
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

2.300 Ca Mpc 7.700


VrMp   360  107 ,53 zile; CS Mp    0 ,048 .
7.700 CA 162.000
CA = cifra de afaceri.

Viteza de rotaţie pentru stocul de produse finite ( VrPf ) şi coeficientul de structură ( CS Pf ):


Sm Pf
VrPf   360 ;
Cp Pfv
S  S f 1.200  1.800
Sm Pf  i   1.500 lei.
2 2
Cp Pfv  S i  Cp Pfr  S f , unde:
Cp Pfv = costul de producţie al produselor finite vândute în cursul exerciţiului;
Cp Pfr = costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul exerciţiului.
Cp Pfv  1.200  14.000  1.800  13.400 lei.
1.500 Cp Pfv 13.400
VrPf   360  40 ,30 zile; CS Pf    0 ,083 .
13.400 CA 162.000

Viteza de rotaţie pentru stocul de mărfuri ( VrMf ) şi coeficientul de structură ( CS Mf ):


Sm Mf
VrMf   360 ;
Ca Mfv
S  S f 4.400  4.000
Sm Mf  i   4.200 lei.
2 2
Ca Mfv  S i  Ca Mfc  S f  4.400  25.000  4.000  25.400 lei.
4.200 Ca 25.400
VrMf   360  59 ,53 zile; CS Mf  Mfv   0 ,157 .
25.400 CA 162.000

Durata medie a creditului acordat clienţilor ( Dm Cl ) şi coeficientul de structură ( CS Cl ):


Cl  E pr  E s
Dm Cl   360 , unde:
CA  TVA c
Cl = valoarea clienţilor de la sfârşitul exerciţiului;
E pr = valoarea efectelor de primit de la sfârşitul exerciţiului;
Es = efecte scontate şi neajunse la scadenţă;
TVA c = taxa pe valoarea adăugată colectată.
7.000 7.000
Dm Cl   360   360  12,54 zile.
162.000  24%  162.000 200.880
CA  TVA c 200.880
CSCl    1,24 .
CA 162.000

Durata medie a creditului primit de la furnizori ( Dm Fz ) şi coeficientul de structură ( CS Fz ):


Fz  E pl
Dm Fz   360 ;
Ap  TVA d
Fz = valoarea furnizorilor de la sfârşitul exerciţiului;
E pl = valoarea efectelor de plată de la sfârşitul exerciţiului;
Ap = valoarea aprovizionărilor;
TVA d = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
3.000 3.000
Dm Fz   360   360  26,80 zile.
32.500  24%  32.500 40.300
Ap  TVA d 40.300
CS Fz    0,249 .
CA 162.000

Viteza de rotaţie ( VrS ) şi coeficientul de structură ( CS S ) pentru salarii:


D max S  D min S
VrS  ;
2
67
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

D max S = durata maximă, corespunzătoare salariului din prima zi a lunii;


D min S = durata minimă, corespunzătoare salariului din ultima zi a lunii.
45  15
VrS   30 zile.
2
R
CS S  S ;
CA
RS = rulajul creditor al salariului la sfârşitul exerciţiului.
38.200
CS S   0 ,236 .
162.000

Viteza de rotaţie ( VrCs ) şi coeficientul de structură ( CS Cs ) pentru contribuţiile sociale:


D max Cs  D min Cs 55  25 R 21.775
VrCs    40 zile; CS Cs  Cs   0 ,134 .
2 2 CA 162.000
Viteza de rotaţie ( VrTVA p ) şi coeficientul de structură ( CS TVA p ) pentru taxa pe valoarea
adăugată de plată:
R TVA p TVA  TVA
c d .
VrTVA p  25 zile ; CS TVA p  
CA CA
Taxa pe valoarea adăugată colectată este cea aferentă vânzărilor reflectate în cifra de afaceri
iar taxa pe valoarea adăugată deductibilă este cea aferentă aprovizionărilor de materii prime şi
mărfuri.

TVA c  24%  CA  24%  162.000  38.880 lei;


 
TVA d  24%  Ca Mp a  Ca Mfc  24%  7.500  25.000  7.680 lei.
R TVAp 38.880  7.680 31.200
CS TVAp    0,193 .
CA 162.000 162.000

Totalul activ exprimat în zile cifră de afaceri ( TA zCA ) se determină astfel:


n
TA zCA   Vri  CS i , unde:
i 1
i =
componenta din activ a necesarului de fond de rulment (stocul de materii
prime, produse finite, mărfuri, clienţi).
TA zCA  5,16  3,34  9,35  15,55  33,40 zCA.

Totalul pasiv exprimat în zile cifră de afaceri ( TPzCA ) se determină astfel:


m
TPzCA   Vrj  CS j , unde:
j1
j =
componenta din pasiv a necesarului de fond de rulment
(furnizori, salarii, contribuţii sociale, TVA de plată).
TPzCA  6,67  7,08  5,36  4,83  23,94 zCA.

Fondul de rulment normat exprimat în zile cifră de afaceri ( FR Nor zCA ) se determină astfel:
FR Nor zCA  TA zCA  TPzCA  33,40  23,94  9,46 zCA.

Fondul de rulment normat exprimat în unităţi monetare ( FR Nor ) se determină astfel:


CA 162.000
FR Nor  FR Nor zCA   9,46   4.257 lei.
360 360

Fondul de rulment normat exprimat în procente ( FR Nor (%) ) se determină astfel:


FR Nor 4.257
FR Nor (%)    0,0263  2,63% , sau
CA 162.000
FR Nor zCA 9,46
FR Nor (%)    0,0263  2,63% .
360 360
68
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

CAPITOLUL 9. POLITICA DE DIVIDEND

Problema politicii de dividend constă în găsirea răspunsului la următoarea întrebare:


întreprinderea ar trebui să decidă plata dividendelor către acţionari sau ar trebui să decidă reţinerea banilor
şi investirea acestora pentru acţionari?

9.1. Conţinutul politicii de dividend

Politica de dividend este determinată de opţiunea conducerii întreprinderii de reinvestire


parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor sau distribuirea parţială ori totală sub formă de
dividende. Stabilirea uneia sau alteia din alternative ori a unei combinaţii dintre ele este guvernată
de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii întreprinderii.
Politica de dividend este fundamentată pe decizia de plată a dividendelor75. Variabila ce
prezintă interes aici este rata distribuirii dividendelor către acţionari ( R d ), calculată astfel:
Dv
Rd  , unde:
Dv  Prinv
Dv = dividende distribuite;
Prinv = profituri reţinute în firmă pentru investiţii.
Dv
Rata complementară: 1 - reprezintă rata profiturilor reinvestite în întreprindere,
Dv  Prinv
care măsoară proporţia profiturilor periodice ale acţionarilor reinvestite în firmă. Variaţiile în rata
distribuirii dividendelor este una din căile prin care managerii pot schimba riscul financiar al
întreprinderii în timp.
Politica de dividend reprezintă ansamblul deciziilor şi tehnicilor utilizate pentru
determinarea nivelului dividendelor ce pot fi distribuite acţionarilor. Ea determină împărţirea
profiturilor obţinute şi supuse repartizării conform hotărârii Adunării Generale, în plăţi către
acţionari şi în fonduri reţinute pentru a fi reinvestite în afacere. Astfel, profiturile acumulate
reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii întreprinderilor, iar
dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acţionarilor.
În cadrul politicii de dividend se pune problema de a opta între distribuirea dividendelor
sau reinvestirea unei părţi cât mai mari din profit, de către firma respectivă. Atât creşterea şi
dezvoltarea întreprinderii pe baza profitului acumulat, cât şi dividendele, sunt în egală măsură
dezirabile, dar cele două se pot afla şi în contradicţie. Astfel, distribuirea dividendelor privează
întreprinderea de lichidităţi, dar asigură un venit acţionarilor, determinând creşterea
randamentului plasamentului financiar iniţial.
Distribuirea are ca efect opoziţia dintre societatea pe acţiuni ca entitate economică şi
acţionari, al căror interes nu se măsoară decât în termeni de plasament financiar. Această opoziţie
se estompează în timp, pe măsură ce acumularea devine sursă de obţinere a profitului pe termen
lung.
Dividendul constituie forma de remuneraţie din profit aferentă unei acţiuni într-un an.
Orice posesor de acţiuni are dreptul de a primi dividende din partea societăţii. Distribuirea
dividendelor este o problemă impusă de acţionari, dar şi de necesitatea formării şi păstrării unei
anumite poziţii pe piaţa financiară.
De asemenea, distribuirea dividendelor este o problemă de lichiditate, legată de
existenţa unor sume, de multe ori foarte importante pentru plata acestora, ceea ce în condiţiile
unui blocaj financiar din economie ridică probleme deosebite. La acestea se adaugă şi

75 Krainer, R. E. – Corporate Finance, Governance and Business Cycles, Theory and International Comparisons, Elsevier,

Amsterdam, 2003, pag. 145.


69
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

necesitatea convingerii acţionarilor pentru a reinvesti profitul în proiecte de investiţii, ceea ce va


duce la dezvoltarea capacităţilor de producţie şi obţinerea de profituri viitoare suplimentare76.
Politica de dividend reprezintă opţiunea societăţii de a distribui sau de a nu distribui
dividende în anumite exerciţii financiare, de creştere, de reducere sau de menţinere constantă a
cuantumului dividendelor de la un an la altul.
Distribuţia de dividende este o politică sănătoasă şi de dorit deoarece are ca efect
păstrarea fidelităţii faţă de întreprindere a acţionarilor, care se abţin să vândă acţiunile la bursă
şi prin aceasta menţin sau chiar ridică valoarea bursieră a acţiunilor.
Politica dividendelor se urmăreşte printr-o serie de indicatori specifici77:
- rata de distribuire din profitul net ( R Dv ), respectiv raportul dintre dividendele totale
Dv
anuale ( Dv ) şi profitul net ( Prn ): R Dv = ;
Prn
- dividendul pe acţiune ( Dv a ), respectiv raportul dintre dividendele totale anuale ( Dv ) şi numărul
Dv
de acţiuni ( N a ): Dv a  ;
Na
- randamentul pe acţiune ( ra ), calculat ca raport între dividendul pe acţiune ( Dv a ) şi cursul
Dv a
acţiunii ( C a ): ra  ;
Ca
- rata de creştere a dividendului pe acţiune ( g ), calculată ca raport între dividendele anului curent
Dvn
( Dvn ) şi cele ale anului precedent ( Dvn-1 ): g = ;
Dvn-1
- coeficientul de capitalizare ( k ), cunoscut sub denumirea de price earnings ratio (PER), calculat
C
ca raport între cursul acţiunii ( C a ) şi profitul pe acţiune ( Pra ): k  a 78.
Pra
O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor acumulate şi
implicit, necesitatea apelării la noi fonduri din exterior, pentru finanţarea proiectelor de investiţii.
Totodată, atribuirea unui volum mai mare de dividende acţionarilor va duce atât la o rată scăzută
a profitului în viitor, cât şi la o rată scăzută a dividendelor viitoare.
Astfel, politica de dividend are două efecte contradictorii. O politică optimă de dividende
este cea care găseşte echilibrul între dividendele curente de plătit şi rata creşterii viitoare, astfel
încât preţul acţiunilor întreprinderii să fie maxim.

9.2. Caracteristicile politicii de dividend

În materie de dividende, conducătorii unei întreprinderi au totdeauna un obiectiv exprimat


în funcţie de rata de distribuire. Ei îşi fixează ca obiectiv distribuirea unui anumit procent (35-45%)
din profitul net al întreprinderii, încercând să atenueze, cât se poate de mult, fluctuaţiile
dividendului unitar în cazul variaţiilor sensibile ale profitului, de la o perioadă la alta.
O politică de distribuire este considerată scăzută, dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20%
din profitul net; dacă rata de distribuire depăşeşte 60%, politica de distribuire este considerată ca
fiind puternică.
Dacă întreprinderea ia decizia de a spori rata de distribuire, ea va recurge la noi resurse
externe, astfel:
- face apel la acţionarii săi, preluând ceea ce a distribuit iniţial, dar valoarea financiară de
ansamblu a capitalului propriu rămâne nemodificată. În fond, dacă întreprinderea distribuie mai
mult, valoarea va fi mai scăzută şi acţionarul va dispune de mijloace lichide mai însemnate. Dacă

76 Florea, Ș. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.

156-157.
77 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 277.
78 Florea, Ş. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.

157.
70
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

întreprinderea distribuie mai puţin, valoarea va fi mai mare, iar acţionarul va avea mijloace lichide
mai reduse;
- recurge la credite, având ca efect creşterea mai redusă a fondurilor proprii şi sporirea
riscului pe piaţă.
Gradul de distribuire a profitului nu modifică patrimoniul acţionarului, dar din punct de
vedere tehnic se constată o dependenţă între profitul distribuit şi cursul bursier79. Cu cât partea din
profitul distribuit este mai mare, cu atât cursul bursier este mai volatil.

Din punct de vedere al acţionarilor, politica de dividend pune în evidenţă două


caracteristici80: stabilitatea dividendelor şi credibilitatea politicii de dividend, în general.
Stabilitatea dividendelor vizează importanţa analizei volumului dividendelor distribuite
în anii anteriori, în scopul asigurării stabilităţii sumei dividendelor. Politica de dividend practicată
anterior de o întreprindere influenţează nivelul dividendelor sperat de către acţionari, acesta, la
rândul său, exercitând un impact direct asupra cursului acţiunilor.
Investitorii, care doresc să cunoască politica de dividend a unei societăţi comerciale, încep
prin a studia evoluţia anterioară. Astfel, o întreprindere care în cursul unor perioade dificile nu a
încetat să distribuie cu regularitate dividende, va fi favorizată în raport cu o firmă care suspendă
distribuirea dividendelor în anumite perioade. Distribuirea constantă de dividende conduce la
creşterea încrederii publicului faţă de întreprindere şi sporirea valorii de piaţă a acesteia.
O politică de dividend trebuie să fie credibilă şi coerentă faţă de profiturile obţinute de
întreprindere. Nici o politică de dividend, chiar dacă are un caracter regulat, nu poate avea efecte
favorabile pe termen lung, decât dacă este compatibilă cu politica de repartizare a profitului.
Pentru o întreprindere, distribuirea unei părţi din profit sub formă de dividende sau
nedistribuirea profitului, va determina creşterea activului net şi implicit a valorii întreprinderii.
Reinvestirea unei părţi semnificative din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare, la
diminuarea riscului financiar. O întreprindere care distribuie o parte redusă din profit, va
înregistra o creştere a cursului acţiunilor sale, dar îşi va selecta acţionarii.

9.3. Tipologia politicilor de dividend

În practica întreprinderilor, în ceea ce priveşte distribuirea dividendelor, s-au conturat


trei tipuri de politică a dividendelor81 şi anume:
a) Politica reziduală a dividendelor conform căreia se repartizează ca dividende
profitul rămas disponibil după acoperirea nevoilor de finanţare a investiţiilor.
b) Politica privind rata constantă de distribuire a dividendelor presupune ca societatea
să menţină o perioadă mai mare de timp o rată relativ constantă de distribuire.
c) Politica privind menţinerea sumei constante a dividendelor indiferent de nivelul
profitului realizat, ceea ce asigură acţionarilor venituri constante chiar în situaţii când profitul
realizat este mai mic decât în anii precedenţi.
Este de dorit, atât pentru întreprindere cât şi pentru acţionari, să se realizeze o politică
de stabilitate a cuantumului dividendelor, de regularitate a frecvenţei distribuirilor şi a ritmului
de creştere a dividendelor. Prin aceasta, întreprinderea influenţează favorabil speranţa şi
încrederea acţionarilor precum şi partenerii de pe piaţa economică şi financiară. Decizia de
distribuire a dividendelor influenţează imaginea întreprinderii pe piaţa financiară, mai ales în
condiţiile funcţionării Burselor de valori şi cotării la bursă a întreprinderii. Stabilitatea
dividendelor reprezintă un element favorabil al imaginii întreprinderii; diminuarea sau
anularea dividendelor exprimă slăbiciune din partea întreprinderii şi antrenează în mod sigur

79 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 278.


80 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 279.
81 Florea, Ș. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.

157-158.
71
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

sancţionarea unităţii de către piaţă. Menţinerea dividendului în ciuda unei diminuări a


profitului exprimă încredere în viitor.
Menţinerea unei rate de distribuire este un obiectiv pe termen lung, dividendul nu poate
creşte decât dacă întreprinderea dispune de certitudinea că poate să-l menţină în viitor cel puţin
la acelaşi nivel şi dacă profitabilitatea unităţii este considerată de durată82.

9.4. Formele dividendelor

Termenul de dividend se referă de obicei la numerarul plătit din câştig. Dacă plata este
realizată din alte surse decât câştigurile reţinute curente sau acumulate, este utilizat termenul de
distribuire mai mult decât cel de dividend. Cu toate acestea, este acceptabil să ne referim la o
distribuire din profit ca dividend şi la o distribuire din capital ca dividend de lichidare.
Astfel, dividendul reprezintă plata realizată din profitul firmei către acţionari fie sub formă
de numerar, fie sub formă de acţiuni. Distribuirea reprezintă plata realizată de firmă către acţionari
din alte surse decât profitul curent sau cel acumulat din profiturile reţinute.
Dividendele distribuite de societăţile pe acţiuni pot îmbrăca trei forme: dividende în bani, în
natură şi în acţiuni.
Dividendele în numerar
Cea mai des întâlnită formă a dividendelor este cea în bani, ca urmare a operativităţii cu
care se desfăşoară operaţiunile de casă. Această formă este convenabilă atât pentru acţionari, care
îşi obţin câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru întreprindere, care înregistrează costuri reduse şi
o anumită rapiditate în tranzacţionare.
Riscul distribuirii dividendelor în numerar constă în apariţia unor fluxuri financiare
negative, adică lipsa de lichidităţi. În consecinţă, întreprinderea va aplica această formă de
dividend cu condiţia de a nu micşora prea mult volumul lichidităţii, pentru a nu pune în pericol
situaţia creditorilor83.
Tipurile de dividende în numerar84 cunoscute în literatura de specialitate sunt:
 dividendele obişnuite în numerar;
 extra dividendele;
 dividendele speciale;
 dividendele reglementate (de lichidare).
Dividendele obişnuite sunt plăţile în numerar realizate în mod direct acţionarilor şi fac parte
din activitatea normală a firmei. Cu alte cuvinte, conducerea nu vede nimic neobişnuit în privinţa
dividendelor şi nu există motiv pentru a nu continua.
Uneori firmele plătesc un dividend obişnuit şi un extra dividend în numerar. Prin partea din
plată denumită „extra”, conducerea semnifică acea parte care este posibil să se repete sau nu în
viitor. Un dividend special este similar, dar numele indică acel dividend care este văzut ca un
eveniment neobişnuit sau unic şi care nu se va repeta. Plata unui dividend de lichidare de obicei
înseamnă că o parte sau întreaga afacere va fi lichidată sau vândută.
Valoarea dividendelor de plată este exprimată prin:
 dividendul pe acţiune;
 rata dividendului (procent din preţul pieţei);
 randamentul dividendului (procent din venitul net sau câştigul pe acţiune).

82 Florea, Ș. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti, 1997, pag.

158.
83 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 281.
84 Jordan, B. J., Ross, S. A., Westerfield, R. W. – Corporate Finance Essentials, McGraw-Hill International Edition,

New York, 2007, pag. 425-426.


72
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Dividendele în natură
Distribuirea de dividende în natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul
acţionarilor şi numai în cazurile când întreprinderile produc şi desfac mărfuri de interes pentru
proprii acţionari (combustibili, cherestea, materiale de construcţie etc.). Avantajul pentru societatea
comercială este că nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează, concomitent, o creştere
corespunzătoare a cifrei de afaceri. Acţionarii au avantajul că îşi acoperă unele nevoi de consum
individual sau gospodăresc la preţuri convenabile, fără adaos comercial.
Societăţile comerciale pe acţiuni nu sunt obligate juridic să distribuie dividende anual,
motiv pentru care ele pot adopta în anumiţi ani, o politică de reducere/suspendare a plăţii
dividendelor în favoarea unei politici de autofinanţare. Politica de reducere/suspendare
temporară a plăţii dividendelor se poate atenua dacă întreprinderea poate obţine credite pe termen
mediu sau lung în condiţii avantajoase, dar creşte pericolul lipsei de autonomie faţă de creditori85.
Dividendele în acţiuni sau divizarea acţiunilor
Cea mai favorabilă formă de distribuire a dividendelor este cea în acţiuni, întrucât aceasta
generează creşterea capitalului firmei şi perspective mai favorabile de profit în anii următori86.
Distribuirea de dividende în acţiuni este o practică a societăţilor comerciale care doresc să-şi
protejeze lichidităţile sau nu dispun în mod concret de lichidităţi pentru a face plata în bani.
În astfel de situaţii se emit noi acţiuni, care se distribuie fiecărui acţionar corespunzător cu
volumul dividendelor datorate. Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care
acţionarii le deţineau şi până atunci. Acţionarii care primesc acţiuni în loc de dividend, le pot
păstra sau vinde la bursă, procurându-şi astfel, lichidităţile de care au nevoie.
Am putea spune că un dividend în acţiuni nu este un dividend adevărat deoarece nu este
plătit în numerar. Efectul dividendului în acţiuni este creşterea numărului de acţiuni pe care
fiecare acţionar le deţine. Întrucât sunt mai multe acţiuni emise, fiecare valorează mai puţin.
Dividendul în acţiuni este exprimat în procente: de exemplu, 10% dividend în acţiuni
înseamnă că acţionarul primeşte o nouă acţiune pentru fiecare 10 acţiuni vechi (o creştere de 10%).
Cum fiecare acţionar primeşte cu 10% mai multe acţiuni, numărul total al acţiunilor creşte cu 10%.
După cum putem vedea la acest moment, rezultatul este că fiecare acţiune valorează cu 10% mai
puţin.
Divizarea acţiunii87, în esenţă, este acelaşi lucru ca dividendele în acţiuni, cu excepţia
faptului că o divizare este exprimată ca un raport în loc de procent. Când o divizare este declarată,
fiecare acţiune este divizată pentru a crea acţiuni suplimentare.
Dividendele în acţiuni sau divizarea dividendelor nu modifică bogăţia niciunui acţionar
sau valoarea totală a firmei. Motivul este că aceste operaţiuni sunt doar tranzacţii pe hârtie şi
schimbă numai numărul de acţiuni emise.

85 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 282.


86 Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag.
207.
87 Jordan, B. J., Ross, S. A., Westerfield, R. W. – Corporate Finance Essentials, McGraw-Hill International Edition,

New York, 2007, pag. 438-440.


73
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

BIBLIOGRAFIE

Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.


Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan (Şerban), I., Muştea-Ştefan (Şerban), R. – Decizia de
finanţare în leasing, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2003.
Andreica, M. – Leasing – cale de finanţare a investiţiilor pentru IMM, Editura CRIMM, Bucureşti, 1997.
Andronic, B. C. – Performanţa firmei. Abordare transdisciplinară în analiza microeconomică, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
Ariton, D. – Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002.
Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura Evrika, Galaţi, 2000.
Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare
publicată în Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II,
Editura Performantica, Iaşi, 2007.
Avare, P., Legros, G., Lemonnier, P. – Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti,
2000.
Bărbuţă-Mişu, N. – Analysis and Modelling of the Financial Performance of the Enterprises – Case study
of Romania on building sector (Galati County), LAP Lambert Academic Publishing, Köln,
Germania, 2009.
Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.
Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi performanţa întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009.
Bărbuţă-Mişu, N. – Factoringul – sursă modernă de finanţare, Conferinţa Internaţională – Integrarea
Europeană Realităţi şi perspective, 16-17 mai 2008, Universitatea Danubius.
Benjamin, G. M. S., Margulis, J. – Angel Capital. How to Raise Early-Stage Private Equity Financing,
John Wiley & Sons Inc., New Jersey, 2005.
Berceanu, D. – Politicile financiare ale firmei, Editura Universitatea Craiova (EUC), Craiova, 2001.
Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică,
Bucureşti, 2001.
Bowlin, O. D., Martin, J. D., Scott, D. F. – Guide to Financial Analysis, McGraw-Hill Book Company,
1980.
Brealey, M., Stewart, M., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, Editura Mc GrawHill, 2003.
Brezeanu, P. (coordonator), Boştinaru, A., Prăjişteanu, B. – Diagnostic financiar. Instrumente de
analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Brezeanu, P., Poantă, D., Morariu, V., Herciu, M., Craiu, N., Mişu, N., Triandafil, C. – Analiză
financiară, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2007.
Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura Fundaţiei “România
de mâine”, Bucureşti, 1999.
Brezeanu, P. – Sisteme financiare internaţionale, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003.
Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert,
Bucureşti, 2000.
Ciupagea, C. (coordonator) – Studii de impact II – Evaluarea costurilor şi beneficiilor aderării României
la Uniunea Europeană, Institutul European din România, 2004.
Cohen, E. – Analyse financiere, 2e edition, Economica, Paris, 1990.
Colasse, B. – Gestion financière de l`entreprise: problématique, concepts et méthodes, Press Universitaires
de France, 1993.
Constantinescu D. A., Dobrin, M., Ungureanu, A. M., Rotaru, A., Ghenciu, A., Popescu, D., Stoica,
A. – Analiza managerială a firmei, Editura Naţională, Bucureşti, 1999.
Cristache, S. E. – Lichiditatea şi solvabilitatea unei firme, articol: Revista Tribuna economică, Nr. 5/2005.
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M. – Management financiar, Vol. II, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
74
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Dragotă, M. – Decizia de investire pe piaţa de capital. Criterii de selecţie bazate pe politica de finanţare.
Guvernanţă corporativă. Factori determinanţi ai structurii capitalului, Editura ASE, Bucureşti,
2006.
Eiteman, D. K, Stonehill, A. I., Moffett, M. H. – Multinational Business Finance, Eleventh Edition,
Pearson Education Inc., Boston, 2007.
Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition, Published by McGraw
– Hill/Irwin, New York, 2007.
Florea, Ş. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor, Bucureşti,
1997.
Ginglinger, E. – Les financement des entreprises par les marches de capitaux, Presse Universitaires de
France, Paris, 1991.
Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
Hoanţă, N. – Gestiunea finanţelor firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
Hoanţă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Iancu, A. - Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, 2000.
Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii, Tribuna
Economică, v. 15, nr. 36, 2004.
Ilie, V., Teodorescu, M. – Finanţele întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
Ilie, V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteora Press, Bucureşti, 2006.
Krainer, R. E. – Corporate Finance, Governance and Business Cycles, Theory and International
Comparisons, Elsevier, Amsterdam, 2003.
Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii; Editura Expert, Bucureşti, 2004.
Levente, K. – Performanţa creditării şi dezvoltarea locală; Editura Expert, Bucureşti, 2003.
Lumby, S., Jones, C. – Corporate Finance: Theory and Practice, 7th edition, Thomson High Holborn
House, London, 2003.
Manolescu, Gh., Petre, I. – Finanţele întreprinderii, Ed. Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti,
1999.
Medeşan, I. – Finanţele firmei – Securitizarea creanţelor, Tribuna Economică, v. 17, nr. 16, 2006.
Megginson, W. L. – Corporate Finance Theory, Addison Wesley Educational Publishers Inc., Unites
States, 1997.
Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura CECCAR, Bucureşti,
2004.
Molico, T. – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului, Contabilitatea, Expertiza şi
Auditul Afacerilor, nr. 9, 2004.
Myers, B., Stewart, C., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill, 2003.
Niculescu M. – Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
Nişulescu, I. – Finanţarea şi reorganizarea întreprinderii, Editura Infomedica, Bucureşti, 1999.
Nişulescu, I. – Alternative privind finanţarea IMM – creditul bancar versus leasing, Gestiunea şi
Contabilitatea Firmei, v. 9, nr. 3, 2006.
Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Petcu M. – Rata rentabilităţii economice – indicator al performanţelor alocării capitalului, articol: Revista
Tribuna economică, Nr. 37/2004.
Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New Jersey,
1993.
Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies, Fifth Edition, Prentice
Hall, 2006.
Pleter, O. T. – Administrarea afacerilor, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005.
Pratt, S. P. – Cost of Capital. Estimation and Applications, John Wiley & Sons Inc., New Jersey, 2002.
Robu, V., Georgescu, N. – Analiza economico – financiară, Biblioteca digitală, A.S.E.
Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jaffe, J. – Corporate Finance, McGraw-Hill, 2002.
75
Prof. dr. Nicoleta Bărbuţă-Mişu Finanţele firmei

Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jordan, B. D. – Fundamentals of Corporate Finance, Fifth Edition,
McGraw-Hill, 2000.
Roux, D. – Analyse économique de l`entreprise, Bordas, Paris, 1983.
Sandu, Gh. – Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Sandu, Gh. – Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Stancu, I. – Finanţe – Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi gestiunea financiara,
Editura Economică, Bucureşti, 1997.
Stancu, I. – Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E..
Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii, Aplicaţii şi studii de
caz, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2008.
Toma, M., Alexandru, F. - Finanţe şi gestiune financiara de întreprindere, Editura Economică,
Bucureşti, 1998.
Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti,
2006.
Tudose, M. B. – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura
Economică, Bucureşti, 2006.
Tulvinschi, M. – Leasingul – tehnică de finanţare pe termen lung, Revista finanţe publice şi
contabilitate, v. 17, nr. 4, 2006.
Van Horne, J. C. – Financial Management and Policy, Prentice Hall, New Jersey, 2002.
Văcărel, I. - Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
Vernimmen, P. – Finance d`entreprise, Logique et politique, 3e édition, Dalloz, 1989.
Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.
Zackrisson, M. – Financial Systems and Financing of High Technology Small Firms: the Cases of Sweden,
Linkopening and Santa Clara Country, Linkoping University, 2003.

76