Sistemul cheltuielilor publice și eficiența acestora

Dimensiunea democrată a oricărui stat modern se reflectă în faptul firesc că orice

cetățean este îndreptățit să beneficieze de o serie de bunuri și servicii asigurate de
către stat, în funcție de posibilități care variază de la țară la țară. Așa cum veniturile
publice totale se constituie și se mobilizează din suma resurselor interne și externe, și
cheltuielile publice, ca alocări de resurse financiare, se compun din suma cheltuielilor
efectuate din resurse interne și, respectiv, externe.
1.Definire și conținut economic
Ca instituție, statul servește societatea din punct de vedere social și economic, în
sensul că acoperă necesarul public de bunuri și servicii, socotite prioritare într-o etapă
determinată din evoluția sa, și creează premisele pentru perpetuarea concepțiilor sale
și a funcționării instituțiilor publice.
Cheltuielile publice sunt relații social-economice în expresie bănească, stabilite între
aparatul de stat și categoriile sociale, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor
financiare publice, în scopul realizării sarcinilor și obiectivelor propuse de
managementul guvernamental.
Prin urmare, pârghiile cheltuielilor publice au ca scop repartizarea și utilizarea banului
public în interesul societății.
Volumul și structura cheltuielilor publice diferă de la țară la țară, sub puternica influență
directă a structurii de clasă a societății.
Conținutul economic al cheltuielilor publice derivă din destinația pe care o pot urma
acestea ca alocări din produsul intern brut. Astfel, acestea pot reprezenta un consum
definitiv de produs intern brut, cum este cazul cheltuielilor efectuate pentru asigurarea
continuității în funcționare a activității din instituțiile statului, sau pot fi avans de produs
intern brut, de genul finanțării unor investiții ample și a unor obiective pentru folosință
îndelungată.
Creșterea rolului intervenționist al statului în viața socială și economică a fiecărei țări
conține explicația sintetică a însăși creșterii cheltuielilor publice, direct influențate de
gradul de dezvoltare economică a țării, precum și de conjunctura socială și politică a
etapei istorice considerate.
Conceptul de cheltuieli publice se referă la toate cheltuielile efectuate de stat, prin
aparatul administrației sale centrale și locale, în beneficiul societății. Componența
cheltuielilor publice este structurată pe următoarele paliere mari:
a) cheltuielile administrației centrale de stat, efectuate din fondurile ce se constituie la
nivelul administrațiilor publice centrale: bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat,
al asigurărilor de sănătate, al fondului pentru ajutorul de șomaj, ale instituțiilor publice
și regiilor autonome și altele; după structura organizatorică de tip federal a statelor, aici
se includ și cheltuielile din bugetul federal al regiunilor sau provinciilor;
b) cheltuielile administrațiilor locale, sunt cele efectuate din fondurile care se constituie
la nivelul unităților teritorial-administrative, al comunităților locale, adică din bugetele
publice locale;

1
c) cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe;
d) cheltuielile efectuate din fondurile externe nerambursabile, constituite la nivelul
organismelor internaționale și distribuite statelor beneficiare, pe diferite programe.
Astfel, „la nivelul bugetului general consolidat al statului se calculează cheltuielile
publice totale consolidate, care comportă următoarele operații: cheltuielile publice
totale ale fiecărui buget component, minus transferurile între bugete, plus intrările
anuale de credite externe, minus rambursările anuale de credite externe, mai puțin
dobânzile aferente”.
Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează conform principiului conform
căruia cheltuielile publice sunt plafoane maxime, întrucât valoarea cheltuielilor
aprobate de Parlament poartă denumirea de credit bugetar.
Literatura de specialitate operează o nuanțare între cheltuieli publice și cheltuieli
bugetare. În acest sens, cheltuielile publice, care sunt toate cheltuielile efectuate prin
intermediul aparatului administrației centrale și/sau locale de stat, al instituțiilor publice
din diferite domenii și al agenților autonomi, pe câtă vreme cheltuielile bugetare sunt
toate cheltuielile a căror acoperire provine de la bugetul central, bugetele locale și al
asigurărilor sociale de stat.
Așadar, cheltuielile publice circumscriu cheltuielile bugetare, în sensul că, pe lângă
acestea, ele cuprind și cheltuieli efectuate din resursele financiare publice constituite
în afara bugetului de stat, precum și cheltuielile acoperite din fonduri constituite cu
destinație (sau afectație) specială.
2.Determinanții creșterii cheltuielilor publice. Eficiența cheltuielilor publice
Controversatul secol XX care a înregistrat mutații radicale în toate domeniile vieții
sociale și economice, consemnează totodată o succesiune de etape semnificative în
evoluția statului și a sectorului public. Talia statului se poate aprecia prin
spectaculoasa creștere a volumului cheltuielilor publice totale și a produsului intern
brut, valori care arată, practic, o cvadruplare a dimensiunilor și forței sectorului public.
Măsurarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut are un plus de relevanță
față de ponderea producției sectorului public în produsul intern brut, întrucât tabloul
desfășurător al destinațiilor resurselor financiare publice ilustrează cu mai multă
pregnanță dublul aspect al intervenționismului statal:
a) furnizor al unor prestații variate și complexe în folosul comunității, care impun costuri
ridicate, cu atât mai mari cu cât progresele științei și civilizației se propagă cu mai mare
rapiditate; aceste prestații se referă la: securitate, apărare, educație, cercetare,
transporturi, asigurări medicale și sociale, energie, comunicații, protecția mediului
înconjurător, relații cu străinătatea etc;
b) reglator al mediului concurențial de funcționare a societății și economiei, ceea ce
înseamnă frecventa implicare a statului pentru a corecta și pentru a înlătura
eventualele posibile derapaje ale pieței.
Din numeroasele definiții și caracterizări oferite de oamenii de știință pentru
specificarea sectorului public, ne vom opri la precizarea sensului economic dată

2
statului, așa cum a fost sugerat de literatura anglo-saxonă, ca „ansamblu al tuturor
activităților desfășurate de Stat”. Astfel, componentele principale ale sectorului
public, care reprezintă tot atâtea direcții de implicare financiară a statului în viața
social-economică a colectivității, sunt următoarele:
A.Instituțiile publice, entități care operează cu venituri de la bugetul public și bugetele
locale, cuprinzând:
-administrațiile publice centrale și locale, producătoare de bunuri colective, destinate
întregii societăți, respectiv colectivității locale; natura bunului public, diferențele în
gusturile și preferințele de la o țară/regiune la alta, precum și gradul de descentralizare
admis prin decizia politică reprezintă elementele hotărâtoare în repartizarea
competențelor pe niveluri între aceste categorii de furnizori ai prestațiilor publice:
central, local, regional. Divizarea bunurilor colective poate viza domenii ample, cum ar
fi: apărare, poliție, transporturi, educație și cercetare, protecția mediului, dezvoltare
economică etc., sau poate viza segmente de consumatori, unde intră producția și
distribuirea utilităților, infrastructura urbanistică, serviciile sociale și administrative etc.;
-organisme de protecție socială, subordonate direct puterii publice și transformate în
timp, pe baza cotizațiilor unor membri constituiți în societăți mutuale, până la
dimensiunile sistemului de asigurări sociale din zilele noastre, a cărui funcție este de
a compensa inegalitățile economice generate de cauze variate: boală, accidente,
șomaj, handicap, bătrânețe etc.
B.Întreprinderile publice, entități care operează cu venituri obținute din vânzarea pe
piață a producției proprii, în baza subvențiilor sau a transferurilor guvernamentale; aici
se includ:
- regiile autonome, de regulă monopoluri naturale, pentru că funcționează fără a fi
concurate de firmele private;
- societăți mixte cu capital de stat, componente ale sectorului public, însă în concurență
cu sectorul privat și apropiate de acesta prin modul de funcționare;
- băncile și societățile de asigurare cu capital de stat.
Din perspectiva destinațiilor urmate de resursele financiare ale statului, acestea sunt
următoarele:
a) plata bunurilor și serviciilor achiziționate de stat prin instituțiile sale din administrația
centrală și/sau locală, ca și de alte persoane de drept public;
b) plata salariilor, pensiilor, indemnizațiilor și alocațiilor pentru sănătate și protecție
socială, pentru funcționarii publici și alte categorii sociale; aici se evidențiază caracterul
neproductiv al cheltuielilor publice, puternic amplificat în multe state după al doilea
război mondial, urmare a politicilor de redistribuire a venitului național în favoarea unor
categorii sociale socotite dezavantajate: șomeri, pensionari, agricultori, săraci etc.;
c) plata capitalului și a dobânzilor aferente datoriei publice, ca explicație pentru
acoperirea necesarului în creștere de resurse financiare, cu care să susțină intervenția
sa prin intermediul întreprinderilor publice;

3
d) plata subvențiilor și transferurilor către sectorul privat, aici intră lucrările ample de
infrastructură, industria nucleară, cercetarea și educația de performanță, lucrările de
întreținere și protecție a mediului etc., adică domenii cu mari repercusiuni în viața
socială și economică a țării.
Factorii determinanți în creșterea sectorului public sunt, în același timp, și cei care au
influențat continua progresie a cheltuielilor publice.
1.Intitulată legea lui Wagner, ipoteza unei relații logice între ponderea cheltuielilor
publice în produsul intern brut și venitul mediu real a fost lansată de economistul
german A. H. Wagner. Potrivit acesteia, creșterea volumului de servicii publice
(cultură, educație, sănătate, asistență și protecție socială) se datorează structurii lor
de bunuri superioare, care imprimă o rapidă creștere a cererii pentru astfel de bunuri,
odată cu dezvoltarea societății și cu ameliorarea nivelului general de trai. În plus,
progresul tehnic necesită cheltuieli publice tot mai mari pentru extinderea și continua
actualizare a serviciilor și infrastructurii adecvate acestui stadiu. Îmbunătățirea vieții a
schimbat și sentimentul de responsabilitate colectivă, de unde și amplele politici și
programe de transferuri către categoriile nefavorizate, astfel direcționate și din intenția
de netezire a decalajelor și presiunilor cauzate de acestea.
2. Ipoteza Peacock-Wiseman, după numele celor care au lansat-o în anii '60, susține
că și excesul de fiscalitate este răspunzător de extinderea sectorului public. Cei doi
analiști au identificat un așa-numit efect de deplasare provocat prin concordanța
următoarelor împrejurări: a) efortul deosebit impus de anumite circumstanțe speciale,
cum ar fi războiul, criza sau reconstrucția după catastrofe de acest gen, se traduce
într-o creștere rapidă a volumului de cheltuieli publice; b) populația acceptă mai ușor
apelurile lansate din astfel de motive, determinate de imbold patriotic sau solidaritate
națională și, ca atare, acceptă sporirea fiscalității operată cu această ocazie; c)
restabilirea normalității nu este întotdeauna însoțită de revenirea la vechiul nivel de
fiscalitate, pentru că plătitorii deja s-au obișnuit cu aceasta și o consideră suportabilă,
mai cu seamă că pericolele s-au îndepărtat. Această ipoteză este susținută și de o
seamă de observații empirice care arată că, potrivit sistemului fiscal și funcționării
regimului democratic, încasările sunt cele care determină volumul cheltuielilor publice,
și nu invers.
3. Renunțarea la echilibrul bugetar, așa cum s-a realizat prin politica bugetară de
stabilizare propusă de J.M. Keynes a deschis o adevărată cutie a Pandorei, întrucât a
eliminat constrângerile tradiționale față de cheltuirea banului public. Așa au fost
abordate pe scară tot mai extinsă modalitățile de finanțare suplimentară prin credite
publice, ca soluții operative și atractive deopotrivă guvernanților și guvernaților.
4. Anii '70 au îmbogățit latura politică a explicațiilor pentru creșterea cheltuielilor
publice cu elemente ale unei științe revoluționare, Constitutional Economics, care
pornește de la competiția în care se află partidele politice și, valorificând concurența
firească a societății moderne democrate, grupurile de presiune își dispută meritele
după avantajele diferențiate propuse în confruntarea electorală. Exponenții acestui
curent, între care J. Buchanan și G. Tullock, arată că activitățile și importanța grupurilor
de presiune sunt direct legate de mărimea și structura bugetului guvernamental.

4
In concluzie:
a) mentalitățile și concepțiile politice reflectă o relație directă între guvernarea stângii
și creșterea sectorului public;
b) structura economică a unei țări arată că, în general, cu cât țara este mai mică (adică
dependentă într-o mai mare măsură de comerțul exterior), cu atât mai mult este statul
chemat să compenseze prin acțiuni publice vulnerabilitatea sistemului economic față
de restul lumii.
Mijloacele de satisfacere a nevoilor publice reprezintă o chestiune economică, în timp
ce ierarhizarea nevoilor publice după anumite priorități reprezintă o chestiune ce ține
de alegerea politică.
Caracterul limitat al resurselor financiare publice, conferă o importanță crucială
operațiunilor și procedurilor de selectare și dimensionare a cheltuielilor publice.
Ierarhizarea alocărilor este atributul conștient al executivului, care se bazează pe
criterii combinate referitoare la prioritate, oportunitate, eficiență, calitate și standarde
internaționale. Ideea principală este de minimizare a costurilor, cel mai adesea
concretizate în forma și mărimea cheltuielilor curente. Conceptul de eficiență a
cheltuielilor publice semnifică atenta evaluare și analiză a raportului dintre eforturile
financiare întreprinse (socotite consum financiar) și efectele obtenabile, ca rezultate
ale obiectivelor finanțate cu respectivul consum financiar.
Din interacțiunea executivului, abilitat cu puterea de decizie financiară a administrației
publice - cu legislativul, abilitat cu puterea de corecție și amendament, eficiența
cheltuielilor publice apare ca un deziderat comun, ca un scop final unic, în prefigurarea
căruia se poate interveni pe calea ajustărilor și a rectificărilor bugetare.
Pe fondul de optim social, pot funcționa diverse criterii de eficiență a cheltuielilor
publice, cum ar fi:
- opțiunea pentru acea alternativă de serviciu public, cu cel mai mic cost și căruia să-i
corespundă un maxim al raportului calitate-cantitate;
- execuție modernizată capabilă să asigure utilizarea maximală a prestației de către
consumator;
- aptitudinea de a anticipa într-un orizont dat de timp.
Există mai multe metode de evaluare a raportului dintre eforturile și efectele directe și
indirecte pe care le presupun proiectele de obiective publice. Un loc aparte îl are, în
acest sens, analiza cost-beneficiu, cu variante diferite și potrivit căreia valoarea optimă
a unui astfel de proiect poate rezulta prin una din următoarele alternative:
a) fie un nivel minim al raportului cost/beneficiu;
b) fie un nivel maxim al raportului beneficiu/cost.
In buna utilizare a fondurilor publice se folosesc principiile de economicitate, eficiență
și eficacitate care sunt definite după cum urmează:

5
 1. economicitate - minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea
rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a
acestor rezultate;
2. eficacitate - gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare
dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii
respective;
3. eficiență - maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele
utilizate. (Conform prevederilor art. 2, lit. h)-j) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul
financiar preventiv, republicată, cu modificările și completările ulterioare)
Întreaga evoluție a statului și, implicit, a volumului și structurii cheltuielilor publice
reflectă consolidarea statutului de protector și agent economic, așa cum l-au dobândit
puterile publice. Împreună cu alte măsuri fiscale, cheltuielile publice au menirea
de a modifica și de a influența însăși comportamentele firmelor și cetățenilor,
fapt materializat în noua perspectivă asupra finanțelor publice, de „fonduri care trec
numai prin canalul administrațiilor publice pentru a permite îndeplinirea funcțiilor
statului privit ca actor economic…”. Ca atare, prin comparație cu epocile anterioare,
„partea cheltuielilor cu administrația generală și apărarea națională a scăzut, în
favoarea transferurilor sociale, cheltuielilor cu administrația și cultura și a cheltuielilor
cu caracter economic”.
3.Dinamica cheltuielilor publice
Indicatorii relevanți ai fenomenului de creștere a cheltuielilor publice atestă
multitudinea abordărilor, precum și varietatea interpretărilor posibile legate de acest
subiect. Dinamica ascendentă a evoluției se oglindește în indicatorul creșterea
nominală a cheltuielilor publice, care exprimă modificările în sensul creșterii așa
cum rezultă acestea din exprimarea în prețuri curente. Relevanța este însă diluată,
atâta timp cât creșterea cheltuielilor publice a avut loc pe fundalul unei crize monetare,
sau a unei crize economice persistente cu efecte inflaționiste de durată. Mai apropiată
de realitate ar apărea imaginea dată de indicatorul creșterea reală a cheltuielilor
publice, care se bazează însă pe prețurile constante în exprimarea modificărilor de
creștere; astfel se oferă și o corectare a influențelor cauzate de creșterea prețurilor.
Dacă prețurile curente se transformă în prețurile perioadei de bază, crește și relevanța
datelor de analizat.
Analiza creșterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creșterii
lor reale și relative.
Dar fenomenul de creștere a cheltuielilor publice, care exprimă pe fond amplificarea
intervenționismului statal în economie și în societate, înregistrează un ritm mai alert
decât creșterea produsului intern brut.
Nivelul cheltuielilor publice se poate aprecia atât pe ansamblu, cât și pe componente
de cheltuieli, pe fiecare destinație a alocărilor. Analiza statică surprinde evoluția lor
dintr-un moment dat, în timp ce analiza dinamică urmărește modificările de creștere
într-un orizont mai mare de timp.
În analizele interne volumul cheltuielilor publice totale necesită pe lângă
transformarea prețurilor curente în constante, și ajutorul indicelui PIB deflator.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut oferă o caracterizare mai

6
elocventă a nivelului cheltuielilor publice dintr-o țară, cu atât mai mult cu cât ambii
indicatori se exprimă în prețuri curente și se asociază cu evoluția cursului monetar.
Rezultatul este util comparațiilor și analizelor internaționale, iar raportul se poate
exprima și procentual.
Elasticitatea cheltuielilor publice este un coeficient care poate oglindi în ce măsură
cheltuielile publice depășesc ca ritm de creștere sporirea produsului intern brut.
Aceasta se poate desprinde din relația:
K = Indicele creșterii cheltuielilor publice/ Indicele creșterii PIB, unde K este
elasticitatea cheltuielilor publice.
Rezultatele pot fi astfel interpretate: a) K > 1, indică tendința crescătoare de utilizare a
produsului intern brut pentru cheltuieli publice; b) K = 1, tendința este staționară în
perioada de analiză; c) K < 1, operează o tendință de restrângere a produsului intern
brut în domeniul cheltuielilor publice.
În ambele cazuri de calculare și aprecieri a ponderii și a elasticității cheltuielile publice
se poate evalua măsura în care autoritățile publice se implică mai mult sau mai puțin
intens în folosirea resurselor financiare ale societății.
Cheltuielile publice medii pe locuitor reflectă într-o măsură mai apropiată de realitate
nivelul cheltuielilor publice prin asocierea numărului de locuitori dintr-o țară și/sau din
anul analizat. De asemenea, utilizarea prețurilor curente și recalcularea lor în USD si
euro permite o bază viabilă pentru comparațiile internaționale.
Tendința de creștere a cheltuielilor publice relevată unanim în analizele și literatura de
specialitate trebuie completată cu încă un adevăr privitor la această chestiune, și –
anume că, structura cheltuielilor publice și prioritățile pe care acestea le urmează în
managementul guvernamental reflectă poziția și interesele exprimate în plan economic
și social ale unei majorități, așa cum a rezultat aceasta din confruntarea politică
electorală.
Valoarea cifrică a cheltuielilor publice, absolută sau relativă, reprezintă o finalitate a
acțiunii lor conjugate în sensuri coerente sau contradictorii. Delimitarea factorilor de
creștere (factori demografici, economici, sociali, urbanistici, militari, istorici, politici) pe
categorii arată contribuția fiecărui element în modificările de evoluție a cheltuielilor
publice.
Creșterea cheltuielilor publice nu este doar efectul unor cauze mai mult sau mai puțin
nuanțate, ci, în același timp, este cauză complexă a altor fenomene, surprinse în plan
financiar, politic și științific, sub forma mai multor consecințe (de ordin politic, de ordin
financiar) cu semnificații pe multiple planuri.

7
4.Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
Literatura, și practica financiară contemporană stabilesc mai multe criterii de clasificare
a cheltuielilor publice.
A. Clasificarea administrativă se bazează pe structura organelor și instituțiilor de stat
care le efectuează; potrivit acestui criteriu, operează o categorie organică de cheltuieli,
după instituțiile la care se referă și după fondurile din care se finanțează; și o altă
categorie funcțională, care include cheltuielile după profilul activităților instituțiilor
publice. Principala deficiență a acestui criteriu rezidă în eterogenitatea destinațiilor pe
care le pot avea cheltuielile, iar pe de altă parte, frecventa modificare a subordonării și
a ierarhiilor împiedică o corectă colectare a informațiilor, precum și o comparație
relevantă în timp a cheltuielilor.
B. Clasificarea economică se bazează la rândul său pe alte două subcriterii,
constând în rolul în procesul reproducției sociale și în scopul pentru care aceste
cheltuieli sunt alocate.
a)După rolul lor în procesul reproducției sociale vom întâlni:
• cheltuieli negative (reale), reprezentând consum definitiv de venit național, ca în cazul
alocărilor în domeniul militar, poliție, administrației, dar și dobânzi aferente datoriei
publice;
• cheltuieli pozitive (economice), fiind o avansare de venit național și care determină
creșterea avuției naționale, cum ar fi retehnologizările și reutilările unităților economice,
construcția unora noi, lucrările pentru infrastructură etc.
• cheltuieli neutre, cu o valoare pur analitică, mai cu seamă dacă în primele categorii
s-a efectuat o corectă grupare.
b) După scopul pentru care au fost alocate, pot fi:
• cheltuieli de funcționare (curente), care condiționează funcționarea continuă a tuturor
instituțiilor publice, având la bază ideea contraprestației, de unde și cuprinderea
salariilor și a tuturor formelor de remunerare și de întreținere a activităților;
• cheltuieli de investiții (de capital), materializate în bunuri publice durabile;
• cheltuieli de transfer, care includ alocările definitive și nerambursabile din categoria
subvențiilor pentru dezvoltarea și funcționarea unor întreprinderi, a indemnizațiilor
acordate ca ajutor de șomaj, pensiile pentru veteranii de război etc, precum și
dobânzile în contul datoriei publice.
C. Clasificarea financiară se bazează pe modul și momentul în care cheltuielile
publice afectează resursele financiare ale statului. Aici intră:
• cheltuieli definitive, majoritare în structura cheltuielilor publice și având ca destinație
finanțarea investițiilor, dar și a cheltuielilor de funcționare, ca finalitate a redistribuirii
resurselor financiare;

8
• cheltuieli temporare, numite și operațiuni de trezorerie, pentru că sunt evidențiate în
conturile speciale ale acesteia; aici se includ cheltuielile efectuate ca avansuri pentru
diferite prestații sau pentru rambursarea creditelor etc;
• cheltuieli virtuale (posibile), pe care statul se angajează să le efectueze sub anumite
condiții; aici intră garanțiile acordate de stat pentru susținerea unor credite ai căror
beneficiari au devenit insolvabili.
D. Clasificarea juridică se bazează pe existența sau nu a unei contraprestații, în acest
sens putând fi:
• cheltuieli definitive, nu implică o contraprestație și se referă la subvenții sau finanțări
definitive care nu se fac în așteptarea unui contraserviciu din partea colectivității
consumatoare; impunerea unor condiții anume de ordin economic sau administrativ
determină dependența consumatorului, respectiv - de autoritatea financiară; aici intră:
alocațiile familiale, indemnizațiile acordate din fondul pentru șomaj, cheltuielile de
publicitate care susțin o anumită publicație, însă indirect îndeplinesc și o acțiune
politică etc.
• cheltuieli provizorii, sunt cele care implică o contraprestație fiind urmate de
rambursarea sau chiar lichidarea datoriei către stat pentru suma finanțată; este cazul
creditelor și al avansurilor în contul unor produse sau servicii de primit ulterior. E
F. Din 1991 România s-a aliniat la sistemul de clasificare a cheltuielilor publice folosit
de către instituțiile ONU și care cuprinde două compartimentări majore:
1)clasificația funcțională ONU a cheltuielilor publice include cheltuieli pentru
serviciile publice generale: apărare, securitate internă și ordine publică, educație,
sănătate, asigurări și acțiuni sociale, locuințe și servicii comunale, acțiuni economice
ș.a.; prin această clasificare se acoperă toate componentele cheltuielilor, unele chiar
având destinație diferită în clasificarea economică: împrumuturile acordate,
transferurile (consolidate), dobânzile, rezervele;
2)clasificația economică ONU a cheltuielilor publice semnifică acele cheltuieli care
reprezintă un consum final, determinat: bunuri și servicii, dobânzi pentru datoria
publică, subvenții de exploatare, formarea brută de capital (investiții brute și creșterea
stocurilor de materiale), achiziții de terenuri și alte active necorporale, transferuri de
capital.
De mare interes în sublinierea detaliată a funcțiilor statului pe baza conținutului
economic al cheltuielilor publice efectuate este clasificația încrucișată, după modelul
sugerat de Manualul Fondului Monetar Internațional.
Începând cu anul 2003, în România cheltuielile publice anexate la legea bugetului de
stat se grupează și după sursele de finanțare, astfel:
a) din bugetul de stat (Cbs);
b) din intrări anuale de credite externe (CRex);
c) din venituri proprii ale instituțiilor publice (Cvp);
d) din fonduri externe nerambursabile (Cfen).
9
Astfel, cheltuielile publice totale (Cpt) efectuate la nivelul administrațiilor centrale se
stabilesc prin însumarea acestor componente, conform relației:
Cpt = Cbs + CRex + Cvp + Cfen
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului poate avea loc
numai dacă sunt respectate anumite principii:
• prevederea explicită într-un act normativ a oricărei cheltuieli publice, fapt prevăzut în
legea finanțelor publice și a legii bugetare anuale, care stabilește anual mărimea
creditelor bugetare pentru fiecare destinație;
• necesitatea expresă a unui control financiar riguros (preventiv și postoperativ) pentru
stabilirea oportunității și necesității cheltuielilor;
• orice cheltuieli publice se pot realiza numai după justificarea temeinică a sumelor
anterior acordate; funcție de subordonarea beneficiarului de alocație bugetară,
cheltuielile publice se pot realiza numai de la bugetul administrației centrale de stat
sau din bugetele locale;
• sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin
nerambursabilitate. Dincolo de confruntările numeroase de idei privind evoluția
cheltuielilor publice ca fenomen constant și care caracterizează însăși evoluția
intervenționismului (și taliei) statului, ca fapt notabil trebuie consemnată rapiditatea
superioară cu care această importantă categorie se amplifică, prin comparație cu
activitatea economică globală. În contextul tipologiei cheltuielilor publice, o noțiune
interesantă și devenită răspândită, mai cu seamă în deceniile finale ale veacului trecut,
este aceea de cheltuială fiscală, utilizată pentru prima oară de profesorul american S.
S. Surrey în 1967. Formula desemnează avantajele fiscale de genul facilităților sau
scutirilor acordate contribuabililor în anumite condiții. Sensul mai potrivit ar fi de credit
fiscal, întrucât nu este o cheltuială propriu-zisă, ci o renunțare din partea statului la un
procent din încasările care i se cuvin. De altfel, practica fiscală din mai multe state
dezvoltate a adoptat creditul fiscal sub această titulatură, iar măsurile derogatorii
presupuse reprezintă un real stimulent pentru investiții și creștere economică.

10