Sistemul bugetului public și echilibrarea acestuia

Sistemul bugetului public. Procesul bugetar

Bugetul public stabileşte echilibrul între nevoile colective şi mijloacele cu care acestea
se acoperă, ca instrument la dispoziţia legislativului şi executivului, pentru
dimensionarea valorică a bunurilor materiale şi imateriale create într-o economie
financiară, precum şi a eforturilor impuse în acest scop. (Susanu M.)

Bugetul public naţional include trei mari categorii principale de bugete: bugetul de stat,
bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat.

Bugetul general consolidat este definit prin lege ca sistem unitar de bugete, în care se
includ: „bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetul trezoreriei statului;
bugetele fondurilor speciale; bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial
din bugetul de stat; bugetul instituţiilor publice autonome; bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituţiilor publice finanţate
integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate
sau garantate de stat ale căror rambursări, dobânzi şi alte costuri se acoperă din
fonduri publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile; bugetele locale.”

Varietatea componentelor şi titularilor sistemului bugetar desemnează importanţa

bugetului, ca lege, ca sistem de fluxuri financiare, precum şi ca instrument de politică
fiscală a statului.

Bugetul are rol alocativ, (re)distributiv si de reglare a vietii economice.

Bugetul e definit ca plan financiar al statului ce cuprinde un ansamblu coerent de
indicatori de plan cu caracter aleatoriu, de maxim interes pentru societate, interes
justificat de rolul banului public în viaţa oricărui popor. Tratarea sa ca entitate
fundamentală, integrată în finanţele publice şi abordarea ca ansamblu de relaţii social-
economice aparte, susţine importanţa deosebită a bugetului public, care:
- participă direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului;
- asigură autonomia reală a colectivităţilor locale, constituite la nivelul unităţilor
administrativ – teritoriale;
- garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor semnificative categorii din
rândul populaţiei;
- asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
- are un important rol stabilizator al economiei naţionale.

Întregul sistem bugetar este clădit pe principiile: universalităţii, echilibrului şi realităţii,

unităţii şi anualităţii, specializării şi neafectării veniturilor bugetare, principiul publicităţii
si principiul unitatii monetare.

„Guvernul efectuează lucrările premergătoare şi întocmeşte proiectul de buget,

parlamentul votează, după care guvernul îl execută, iar în final parlamentul controlează
dacă bugetul a fost executat în conformitate cu autorizarea dată.”

1
Procesul bugetar

In România, procesul bugetar este reglementat prin Constitutia tarii si Legea finantelor
publice, care reglementeaza modul de intocmire, aprobare, executare si incheiere a
bugetului national public.

Procesul bugetar cuprinde activitatile privind:

• elaborarea proiectului de buget;
• aprobarea proiectului de buget;
• executia bugetului;
• incheierea si aprobarea contului de executie bugetara;
• controlul bugetar.

Aceste activitati se desfasoara intr-un cadru constitutional (legal) si administrativ

institutional, care prezinta particularitatile de la tara la tara, determinate de evolutia
istorica a fiecareia dintre ele.

Indiferent de aceste particularitati, procesul bugetar prezinta urmatoarele trasaturi

comune, si anume:
 este un proces de decizie, intrucât esenta sa consta in alocarea resurselor bugetare
limitate pentru bunuri publice (cum sunt invatamântul, sanatatea, apararea tarii etc.);
 este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor
bugetare sunt determinate de grupuri politice prin mecanismul reprezentarii si al
votului;
 este un proces complex, cu multi participanti (Scoli, spitale, ministere etc.);
 este un proces ciclic, deoarece se desfasoara dupa un calendar bine precizat,
consecinta a cerintelor principiilor anualitatii si publicitatii bugetare.

Elaborarea proiectului de buget

Proiectul de buget este elaborat de puterea executiva In cadrul guvernului,

responsabilitatea pentru elaborarea proiectului de buget o are ministrul finantelor sau
ministrul bugetului.

Elaborarea proiectului de buget se fundamenteaza:

a. pe obiectivele programului de guvernamânt al partidului (sau coalitiei de partide)
care detin majoritatea parlamentara;
b. pe analizele efectuate de Ministerul Finantelor cu privire, in special, la:
• evolutia economiei;
• modul de realizare a veniturilor si cheltuielilor bugetare in perioada trecuta;
• factorii care au determinat sau pot genera schimbari in marimea veniturilor si a
cheltuielilor.

Rezultatul activitatii de elaborare a proiectului de buget il constituie documentele pe

care guvernul la prezinta Parlamentului spre examinare si aprobare, care, de regula,
contin:
1. expunerea de motive si proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, care cuprind:
• prevederi privind marimea veniturilor si cheltuielilor bugetare;

2
 • propuneri de modificare a legislatiei referitoare la venituri si cheltuieli necesare
pentru realizarea bugetului care se aproba (de pilda, schimbarea gradului de
fiscalitate, prin majorarea sau diminuarea unor cote de impozite etc.).
2. anexele la proiectul de lege in care este redata structura veniturilor si cheltuielilor
bugetare;
3. materialele documentare necesare Parlamentului pentru analiza proiectului de
buget.

Pentru stabilirea cuantumului veniturilor si alocatiilor bugetare in practica bugetara se

utilizeaza doua categorii de metode si anume:
a. metode clasice;
b. metode moderne.

Dintre metodele clasice de cuantificare a veniturilor si cheltuielilor bugetare,

mentionam:
 metoda automata (sau a penultimei), care consta in intocmirea proiectului de
buget luând ca baza executia bugetara a penultimului an bugetar; aceasta metoda are
avantajul simplitatii, dar prezinta dezavantajul ca datele oferite drept baza sunt
perimate, in conditiile unei economii in plin proces de transformare;
 metoda majorarii (sau diminuarii), care presupune stabilirea unui ritm mediu de
variatie a indicatorilor bugetari pe o perioada de 5-10 ani;
 metoda evaluarii directe se bazeaza pe analiza evolutiei veniturilor si cheltuielilor
din diverse domenii economico-sociale, coroborata cu posibilul impact al modificarii
legislatiei (fie introducerea unui nou impozit, fie alocarea unor fonduri pentru realizarea
unui anumit obiectiv economic sau social).

Metodele moderne sunt bazate pe analiza cost-avantaje si pe studii de eficienta si se

utilizeaza atunci când exista mai multe variante si când se vizeaza optimizarea
rezultatelor in raport cu anumite criterii (rezultate maxime, costuri minime etc.). dintre
metodele moderne mentionam:
• metoda de planificare, programare si bugetizare, care consta in identificarea si
cuantificarea obiectivelor ce urmeaza a se finanta din fondurile bugetare pe termen
lung, estimarea costurilor si avantajelor variantelor propuse, precum si
determinarea marimii creditelor bugetare necesare. Aplicata, initial in domeniul
militar in S.U.A., metoda a fost extinsa la nivelul bugetului in ansamblul sau si
presupune efectuarea unor judecati de valoare in vederea adoptarii solutiei care sa
maximizeze rezultatele sau sa minimizeze costurile;
• metoda denumita „baza bugetara zero", consta in examinarea critica a fiecarui
tip de cheltuiala bugetara si aprecierea utilitatii si eficientele sale. Pentru aceasta
este necesara existenta unei multitudini de programe alternative urmând a se opta
pentru unul din ele in functie de efectele posibil de obtinut la un anumit nivel al
cheltuielii;
• metoda rationalizarii optiunilor bugetare, este conceputa ca un sistem cibernetic
inchis, intre componentele caruia sunt relatii de interdependenta, astfel ca
nerealizarile dintr-o faza se repercuteaza asupra celorlalte. Prin aceasta metoda
se urmaresc obiective pe termen mediu si are avantajul ca ofera posibilitatea
reexaminarii periodice a optiunilor, in functie de eventualele modificari aparute.

3
Întocmai ca şi în practica ţărilor cu tradiţie democratică, şi în ţara noastră operaţiunile
legate de elaborarea proiectului de buget se desfăşoară după un anumit scadenţar.

Până la 1 iunie trebuie să se depună la Ministerul Finanţelor toate proiectele

ministerelor şi instituţiilor publice centrale şi locale, astfel ca, în 10 zile de la primirea
lor să fie examinate şi să se opereze acele modificări necesare (re)stabilirii echilibrului
bugetar pe ansamblu. Este o etapă frecvent caracterizată de divergenţe şi dispute între
cei implicaţi, astfel că Guvernul este solicitat să soluţioneze aceste situaţii şi, prin
structuri specializate şi abilitate, să aplaneze eventualele tensiuni.

Până la 1 august trebuie să fie finalizată această acţiune şi să se depună noile proiecte
de bugete cu rezultatul concilierilor guvernamentale, conţinând modificări, propuneri
noi şi documente justificative pentru veniturile şi cheltuielile prevăzute.

Până la 25 septembrie Ministerul Finanţelor trebuie să întocmească propriul proiect de

buget, precum şi proiectul de buget al administraţiei centrale şi a administraţiilor locale;
pentru aceasta sunt procesate toate propunerile şi documentele primite de la celelalte
ministere. Proiectele bugetelor menţionate anterior sunt însoţite de proiectul legii
bugetare şi sunt înaintate/depuse la Guvern.

Până la 10 octombrie Guvernul trebuie să depună la Parlament proiectul de buget şi

de lege bugetară, ca finalitate a demersurilor sale de analiză, evaluare şi însuşire a
acestor documente. Totodată, Guvernul întocmeşte un raport privind situaţia
economică şi socială a ţării pe anul expirat, precum şi proiecţia acesteia pentru anul
viitor.

În etapa de elaborare a bugetului de stat trebuie subliniat rolul Guvernului şi, în special,
al Ministerului Finanţelor, care exercită conducerea trezoreriei naţionale şi, pe lângă
proiectul de buget şi de lege bugetară, elaborează şi contul general anual de execuţie
a bugetului administraţiei centrale şi locale de stat.

Aprobarea bugetului

Odată finalizat proiectul de buget şi înaintat legislativului, acesta trebuie ca, până la 31
decembrie a anului în curs, să-l aprobe în urma examinării şi dezbaterilor
parlamentare. În urma aprobării, rezultă „… un act normativ intitulat legea de adoptare
a bugetului de stat, prin care se conferă acestor importante relaţii (bugetul public ) forţă
juridică de lege”. Din partea Guvernului, ministrul de finanţe este delegat să prezinte
Parlamentului documentele anterior descrise, precum şi raportul comisiilor de
specialitate care au examinat proiectul.

Proiectul de buget se prezinta Parlamentului, iar fiecare membru al guvernului are

obligatia de a-l sustine in dezbaterile parlamentare, in masura in care este solicitat sa
participe la acestea.

Proiectul de buget se aproba de catre Parlament, deoarece:

 deciziile de alocare a resurselor bugetare au un caracter predominant politic;
 numai Parlamentul are dreptul de a institui sau modifica impozitele care constituie
sursa de baza a veniturilor bugetare;

4
 prevederile de buget au un impact direct asupra redistribuirii veniturilor si a
dezvoltarii economice a tarii.

Dezbaterea si aprobarea proiectului de buget in Parlament presupun, de regula,

parcurgerea urmatoarelor etape:
1. prezentarea de catre seful executivului, sau de catre ministrul finantelor, a
proiectului de buget in Parlament;
2. analiza proiectului de buget in comisiile parlamentare de specialitate;
3. concilierea amendamentelor (modificarilor) propuse la proiectul de buget;
4. aprobarea proiectului de buget in Parlament;
5. ratificarea bugetului aprobat de catre presedintele republicii.

Executia bugetului

Dupa aprobarea bugetului de catre Parlament, procesul bugetar intra in cea de a treia
faza a sa – executia bugetului – care se intinde pe durata anului bugetar.

Desfăşurată pe întreaga durată a anului bugetar, execuţia bugetului înseamnă

încasarea veniturilor bugetare la termenele şi în cuantumul prevăzute de lege, precum
şi efectuarea cheltuielilor bugetare, potrivit destinaţiilor stabilite prin autorizarea
Parlamentului.

Competenţa şi responsabilitatea pentru execuţia bugetară revin Guvernului,care în

acest mod ilustrează capacitatea sa administrativă. În acest sens, sunt imperative
principiile care susţin prevederile bugetare:
a) veniturile prevăzute în buget reprezintă sarcini minime, exceptând veniturile
extraordinare aprobate prin împrumuturile de stat şi care sunt sarcini maxime;
b) cheltuielile cuprinse în buget reprezintă plafoane maxime, iar alocarea lor trebuie să
urmeze cu stricteţe destinaţiile aprobate.
Execuţia bugetară se desfăşoară sub conducerea generală a Guvernului şi cuprinde
următoarele faze:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
- execuţia de casă a bugetului de stat;
- realizarea veniturilor bugetare;
- efectuarea cheltuielilor bugetare.
Ultima etapă a execuţiei bugetare se regăseşte în încheierea şi aprobarea contului de
execuţie bugetară.

Incasarea veniturilor si efectuarea de plati de la buget se realizeaza prin organe

specializate ale Ministerului Finantelor si/sau prin banci.

Având in vedere rigorile executiei cheltuielilor aprobate prin buget, in tarile cu

economie de piata exista, in general, reguli precise pentru fiecare din etapele pe care
le parcurge o cheltuiala publica si anume:
1. angajarea;
2. lichidarea;
3. ordonantarea;
4. plata.

5
1.Angajarea:
 reprezinta actul care genereaza obligatia unei institutii publice de a plati o suma de
bani unui tert (contract, decizie ministeriala, hotarâre judecatoreasca etc.);
 este, prin urmare, consecinta deciziei luate in mod deliberat de un organ al
administratiei de stat; existã insa si cazuri in care angajarea cheltuielilor se produce
datorita unor decizii ale Parlamentului (majorarea salariilor functionarilor publici, a
pensiilor etc.) sau unor cauze fortuite;
 competenta in angajarea cheltuielilor revine, de regula, conducatorilor institutiilor
publice;
 este etapa cea mai importanta in efectuarea unei cheltuieli, de care depinde
incadrarea in limitele aprobate prin buget.

2.Lichidarea:
 reprezinta operatia prin care se constata serviciul facut in favoarea institutiei
publice si se determina suma de plata;
 se bazeaza pe acte justificative si efectuarea reala a livrarilor de marfuri si a
serviciilor pentru institutiile publice.

3.Ordonantarea:
 inseamna emiterea unei dispozitii (ordin) de plata a unei sume de bani de la buget
in favoarea unei terte persoane.

4.Plata:
 reprezinta operatia de achitare propriu-zisa a sumei de bani datorata de institutia
publica.

Executia veniturilor presupune parcurgerea mai multor etape. In cazul impozitelor

directe acestea sunt:
1.asezarea impozitului:
• reprezinta identificarea materiei impozabile de care dispune o persoana fizica
sau juridica.
2.lichidarea impozitului:
• reprezinta stabilirea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile, pe
baza cotelor de impozit si a celorlalte elemente prevazute de lege;
• pe aceasta baza, se deschide rolul pentru persoana fizica sau juridica, respectiv
se inscrie suma datorata ca impozit in debitul persoanei in cauza.
3.emiterea titlului de percepere a impozitului:
● consta in inscrierea cuantumului impozitului intr-un act, in baza caruia se
autorizeaza perceperea unui anumit venit in contul bugetului;
● un asemenea act poate fi:
o un titlu de incasare – când contribuabilul se achita spontan de datoria sa;
o un ordin de incasare – se foloseste pentru executarea silita a debitorilor ce
nu-si achita obligatiile ce le revin fata de stat.
4.perceperea impozitului:
● consta in incasarea efectiva a sumei datorate;
● in cadrul acestei etape se include si urmarirea contribuabililor care nu-si achita
datoriile fata de stat la termenele stabilite.

6
Ierarhizarea după sfera de competenţă şi responsabilităţi diferenţiază următoarele
categorii de ordonatori:
a) ordonatorii principali, care sunt miniştrii şi toţi conducătorii organizaţiilor centrale de
stat; aceştia pot atribui această calitate şi altor persoane, prin delegaţie deplină sau
parţială, temporară sau permanentă; delegaţia este oricând revocabilă şi, în toate
situaţiile, se bazează pe notificarea adresată în acest sens Ministerului Finanţelor şi
Băncii Naţionale a României.
b) ordonatorii secundari sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică
din subordinea ministerelor şi a organelor centrale de stat; în această calitate, aceştia
aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi repartizează creditele bugetare
aprobate către unităţile imediat subordonate; conducătorii acestora din urmă sunt:
c) ordonatorii terţiari, care au ca obligaţie şi răspundere utilizarea sumelor primite în
strictă conformitate cu destinaţia pentru care s-a prevăzut alocarea.
Ordonatorii de credite poartă răspunderea pentru respectarea tuturor dispoziţiilor
legale privitoare la folosirea eficientă a resurselor bugetare primite, la integritatea
bunurilor din patrimoniul unităţii pe care o conduc, precum şi a celor legate de o corectă
organizare şi evidenţiere a contabilităţii. Orice cheltuială aprobată de ordonatorii de
credite trebuie să poarte în prealabil viza de control financiar preventiv din partea
personalului specializat şi împuternicit cu această activitate.

Execuţia de casă a bugetului, în sensul de organizare a fluxurilor bugetare, are ca

obiective generale supervizarea plăţilor şi a încasărilor în conturile bugetului de stat,
gestiunea disponibilităţilor bugetare, asigurarea informaţiei legate de contabilitatea
fluxurilor bugetare, precum şi raportarea periodică asupra modului de realizare a
prevederilor bugetare.
Se cunosc două sisteme de execuţie de casă a bugetului.
1.Sistemul bancar: acesta presupune că o bancă centrală efectuează operaţii de
încasări, de plăţi sau de finanţare în contul bugetului; instituţiile publice au conturi la
diferite bănci, iar fluxurile cu bugetul se derulează cu banca împuternicită cu execuţia
de casă a acestuia.
Organismele financiare ale administraţiei publice pot avea casierii proprii pentru
alimentarea conturilor bugetare, pentru încasările în numerar de la populaţie.
Dar, Ministerul Finanţelor trebuie să organizeze un sistem aparte pentru
supravegherea veniturilor şi cheltuielilor, pentru fondurile de la buget, şi creditele
bugetare, deschise de Ministerul Finanţelor; disponibilităţile instituţiilor publice la bănci
sunt imobilizări pentru buget, or, acesta se împrumută pentru acoperirea deficitului
bugetar cu sume “scumpe” de pe piaţa capitalului; Execuţia de casă prin acest sistem
se aplică în S.U.A. şi Marea Britanie pe baza unei consacrate practici şi tradiţii
democratice.
2.Sistemul de trezorerie este un alt sistem pentru execuţia de casă a bugetului, caz
în care trezoreria îndeplineşte două funcţii importante:
a)de casier public, şi înseamnă: efectuarea operaţiilor de încasări sau plăţi la sau de
la buget, în numerar ori decontări fără numerar, controlul cheltuielilor la eliberarea
fondurilor de la buget, dând informaţiile necesare referitoare la execuţia de casă a
bugetului; gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile
necesare, luând în calcul finanţarea deficitului bugetar şi serviciul datoriei publice;
b)de bancher, şi efectuează următoarele operaţiuni: ţine conturile instituţiilor publice,
pe care le integrează în politica de lichidităţi a bugetului; gestionează datoria publică
privind deficitul bugetar pentru menţinerea împrumuturilor în limitele permise de
Parlament şi minimizarea costului datoriei publice; ţine evidenţa operaţiunilor în care

7
statul este garant sau coparticipant la acordarea împrumuturilor; de exemplu crearea
unei infrastructuri industriale spre a fi închiriată firmelor private, reprezintă o acţiune
de anvergură care impune participarea financiară a statului, foarte amănunţit
contabilizată.
Ca structură, Trezoreria se compune dintr-o unitate centrală în Ministerul Finanţelor,
care asigură şi conduce întregul sistem pe ţară, la care se adaugă unităţile teritoriale
în ţară, conform sistemului de organizare teritorială şi administrativă a ţării. Personalul
este specializat în operaţiuni de control şi evidenţă, în înregistrarea veniturilor şi a
cheltuielilor, precum şi în pregătirea rapoartelor periodice referitoare la execuţia
bugetară.
Prin urmare, execuţia bugetului de stat este de competenţa şi în răspunderea mai
multor structuri, care includ: Guvernul, Ministerul Finanţelor, Ordonatorii de credite,
Compartimentele financiar-contabile ale instituţiilor publice, precum şi cele două
camere ale Parlamentului. Atribuţiile diferenţiate ale fiecăreia dintre acestea sunt
incluse în normele proprii de funcţionare şi în legislaţia financiară specifică.

Incheierea si aprobarea contului de executie bugetara

Contul de executie bugetara evidentiaza totalitatea operatiilor de executare a

veniturilor si a cheltuielilor si permite stabilirea rezultatului executiei bugetului la finele
anului bugetar (deficitul sau excedentul bugetar).

Intocmirea acestui cont prezinta particularitati in functie de optiunea statului pentru

durata executiei bugetului, respectiv sistem de exercitiu sau sistem de gestiune.

In sistemul de exercitiu:
• contul de executie bugetara pe un anumit an cuprinde toate operatiunile aferente
bugetului respectiv, chiar daca efectuarea operatiunilor este ulterioara datei care
marcheaza incheierea anului bugetar;
• prin urmare, pentru o perioada de timp, functioneaza conturi duble:
• unul referitor la anul bugetar precedent;
• altul privind anul in curs.

In sistemul de gestiune:
• operatiunile prevazute in bugetul unui anumit an, care au ramas neefectuate pâna
la sfârsitul anului bugetar, se reflecta in contul de incheiere a bugetului pe anul
urmator;
• prin urmare, contul de incheiere a executiei bugetare pentru un an anume cuprinde
operatiunile efectuate in anul bugetar respectiv, aferente atât anului considerat cât
si celui anterior.

Contul de executie bugetara, intocmit cu respectarea clasificatiei bugetare, este

prezentat de Guvern Parlamentului spre dezbatere si aprobare.

Parlamentul dezbate acest cont, de regula, la sfârsitul anului urmator (respectiv celui
pentru care se prezinta contul), odata cu examinarea proiectului de buget prezentat de
Guvern pentru anul viitor (celui aflat in curs de executie).

8
Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară reprezintă o etapă-corolar al
tuturor operaţiunilor şi activităţilor legate de încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor bugetare. Contul general de execuţie bugetară este tot de competenţa
Guvernului care colectează şi procesează toate documentele aferente de la toţi
ordonatorii principali de credite. Acest cont se definitivează până la 1 iunie a anului
premergător celui pentru care începe discutarea bugetului şi rezultatul său final
exprimă rezultatul execuţiei la finele anului bugetar, ca deficit sau ca excedent.
Până la 30 noiembrie Parlamentul trebuie să aprobe datele înregistrate în aceste
documente, precum şi pe cele referitoare la fondurile speciale, bugetele anexe,
extraordinare, autonome, la conturile speciale şi taxele parafiscale. Pentru
administraţiile locale termenul scadent este 1 iulie, iar pentru organul central care
administrează bugetul asigurărilor sociale (Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale)
termenul scadent este 1 mai. În acest caz, contul anual de execuţie bugetară se
înaintează Guvernului însoţit de raportul de analiză al Ministerului Finanţelor.
Odată colectate toate informaţiile şi documentele care concură la elaborarea contului
general de execuţie bugetară, Guvernul le înaintează Parlamentului pentru dezbatere
şi aprobare. Regula este ca această procedură să se desfăşoare împreună cu proiectul
de buget şi de lege bugetară.
Până la 31 martie Ministerul Finanţelor poate prezenta Guvernului un proiect de lege
pentru regularizarea exerciţiului financiar încheiat.
Dacă rezultatul este deficit, Parlamentul hotărăşte, la propunerea Guvernului,
acoperirea deficitului şi măsurile de întreprins pentru a se evita situaţii neplăcute în
anul următor.
Dacă rezultatul este excedent, Parlamentul este învestit cu competenţa de a hotărî, la
propunerea Guvernului, modul de utilizare a acestui surplus.
În timp ce excedentul, deşi - practic - doar o ipoteză, poate alimenta un fond de tezaur
al statului, deficitul ridică probleme de finanţare, fie prin împrumut de stat, fie prin credit
de la Banca Centrală.
De menţionat că, anual, Ministerul Finanţelor întocmeşte şi Contul general al datoriei
publice, anexat la Contul general al execuţiei bugetare şi conţinând soldul operaţiunilor
în ţară şi în străinătate. Se mai anexează şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru
creditele interne şi externe primite de către diferite persoane juridice.
Analiza tuturor acestor documente fundamentează prognoze şi studii cu privire la
direcţia de aplicare a instrumentarului financiar, valutar şi monetar, pentru evoluţia
viitoare echilibrată a economiei şi societăţii.

Controlul bugetar

Controlul bugetar ilustrează cea de-a doua mare funcţie a finanţelor publice, funcţia de
control, în timp ce funcţia de repartiţie s-a materializat în toate operaţiunile anterioare
din procesul bugetar, prin care s-au inventariat, s-au evaluat şi s-au orientat resursele
financiare publice. Cele trei căi prin care se realizează controlul financiar, în general,
şi controlul execuţiei bugetare, în special, corespund structurilor organizatorice ale
statului de drept, bazat pe separaţia principalelor puteri. În acest sens, controlul
execuţiei bugetare se exercită de instituţii distincte, cu specializări şi împuterniciri
diferenţiate.

9
Executia bugetului se realizeaza sub controlul unor organe imputernicite.
In functie de natura acestor organe, controlul poate fi:
1. politic – exercitat de catre Parlament;
2. jurisdictional – exercitat de Curtea de Conturi sau o alta institutie publica
insarcinata cu un astfel de control;
3. administrativ – exercitat de organe specializate ale Ministerului Finantelor,
ale celorlalte ministere.

1.Controlul politic:
• se exercita de catre Parlament:
 cu ocazia examinarii si aprobarii proiectului de buget si a contului de
executie bugetara;
 pe parcursul executiei bugetului aprobat, de catre comisiile sale permanente
(de specialitate) sau prin comisii de ancheta, special constituite.

2.Controlul jurisdictional:
• consta in verificarea, piesa cu piesa, a actelor justificative prezentate de catre
contabilii unui organ de control anume imputernicit;
• acesta se pronunta asupra legalitatii actelor justificative si da anual descarcarea
de gestiune pentru conturile care sunt gasite in ordine; neajunsurile constatate
se prezinta, prin rapoarte, Parlamentului.

3.Controlul administrativ:
• se exercita de organe din interiorul institutiei publice sub forma controlului
intern, ierarhic, asupra folosirii creditelor bugetare, precum si de organe din
afara institutiei publice, respectiv ale Ministerului Finantelor.

Controlul bugetar se poate fi:

a)Controlul preventiv
• este cea mai eficienta forma a controlului bugetar, deoarece poate opri
derularea operatiilor nelegale, neoportune sau neeficiente.
b)Controlul concomitent
• se efectueaza in momentul platii unei marfi sau al unui serviciu prestat si are o
valoare limitata, deoarece se concentreaza, in special, asupra legalitatii platii.
c)Controlul posterior (postoperativ)
• are ca obiectiv principal identificarea incalcarilor legii, a neregulilor in executia
bugetului, stabilirea persoanelor vinovate si sanctionarea acestora, urmarirea
recuperarii prejudiciilor aduse statului.

Compartimentele financiare din fiecare instituţie publică de la nivelul

administraţiei centrale sau locale sunt însărcinate cu controlul legalităţii, oportunităţii şi
eficienţei în domeniul administrării fondurilor bugetare; în scopul de a se evita fraudele,
ca şi imobilizările ineficiente, aceste compartimente exercită un control propriu şi prin
controlul preventiv la angajarea tuturor cheltuielilor. Dinamica mutaţiilor frecvente din
sfera controlului financiar în general demonstrează impactul unei corecte administrări
a banului public, aşa cum se reflectă acesta în nivelul optim al tuturor variabilelor
macroeconomice, mai mult sau mai puţin apropiate de un nivel optim.

10
Procesul bugetar la nivelul autoritatilor centrale in România

In România, procesul bugetar este reglementat prin Constitutia tarii si Legea finantelor
publice. Astfel, Legea finantelor publice reglementeaza modul de intocmire, aprobare,
executare si incheiere a bugetului national public.

Bugetul national public cuprinde:

a. bugetul administratiei centrale de stat;
b. bugetele locale;
c. bugetul asigurarilor sociale de stat.

Bugetul administratiei centrale de stat detine locul cel mai important in cadrul
sistemului bugetar românesc. De asemenea, in raport cu celelalte bugete are un rol
major deoarece la dispozitia sa se concentreaza cea mai mare parte a veniturilor
publice si tot de aici se asigura finantarea:
• celor mai importante activitati social-culturale;
• serviciilor si obiectivelor economice de importanta strategica nationala;
• apararii nationale si a ordinii publice;
• functionarii Parlamentului, Presedintiei si Guvernului, Autoritatii Judecatoresti,
Curtii de Conturi, Curtii Constitutionale, Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare s.a.

Lucrarile privind proiectul bugetului administratiei centrale de stat se elaboreaza de

Ministerul Finantelor si cuprinde proiectele de bugete ale institutiilor publice centrale
(ministere), propunerile de transferuri de fonduri bugetare pentru echilibrarea unor
bugete locale si a bugetului asigurarilor sociale de stat.

Bugetele Presedintiei, Guvernului si ale altor institutii publice, care nu au organe

ierarhic superioare, se prevad distinct in bugetul de stat si se aproba de catre
Parlament. De asemenea, Camera Deputatilor si Senatul, cu consultarea Guvernului,
isi aproba bugetele proprii inaintea dezbaterii bugetului de stat si le inainteaza
Guvernului in vederea includerii lor in bugetul de stat.

Conform Legii finantelor publice, veniturile si cheltuielile care se inscriu in bugetul

administratiei centrale de stat se grupeaza in:
a. cheltuieli curente si de capital, cu specificarea naturii veniturilor si cheltuielilor
si desfasurarea acestora pe baza clasificatiei bugetare elaborata de Ministerul
Finantelor;
b. venituri ordinare si extraordinare.

La stabilirea cheltuielilor bugetului administratiei centrale de stat se au in vedere

urmatoarele:
 in domeniul social, utilizarea resurselor financiare publice pentru invatamânt,
sanatate, ocrotiri si asigurari sociale, cultura, arta, protectie ecologica;
 in domeniul economic, acordarea de subventii, realizarea unor investitii si a altor
actiuni economice de interes public, in limita alocatiilor bugetare stabilite prin
bugetele anuale;
 sustinerea unor programe prioritare de cercetare stiintifica fundamentala;
 asigurarea cerintelor de aparare ale tarii, ordinii publice si sigurantei nationale;
 finantarea administratiei publice centrale si locale si a altor cheltuieli prevazute
de lege;

11
  dobânzile aferente datoriei publice si cheltuielile determinate de emisiunea si
plasarea valorilor mobiliare necesare finantarii acestei datorii, precum si de riscul
garantiilor acordate de stat in conditiile legii.

Sumele aprobate prin bugetul administratiei centrale de stat, in limitele carora se pot
efectua cheltuieli cu caracter public, reprezinta credite bugetare care nu pot fi depasite.

In executia bugetului se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin

recurgerea la emisiune monetara sau prin finantarea directa de catre banci.

Daca in executia bugetului administratiei publice centrale apar goluri temporare de

casa, acestea pot fi acoperite, pâna la incasarea veniturilor corespunzatoare, pe
seama:
• resurselor aflate in conturile de trezorerie ale statului;
• bonurilor de tezaur sau altor instrumente specifice, purtatoare de dobânda si a
caror scadenta nu poate depasi sfârsitul anului bugetar (totalul bonurilor de
tezaur si al altor instrumente specifice aflate in circulatie nu va putea depasi 8%
din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat);
• imprumutului fara dobânda acordat de Banca Nationala a României, care nu
poate depasi intr-un an financiar 10% din totalul cheltuielilor bugetului aprobat,
precum si dublul capitalului acestuia si cel al fondului de rezerva; acest
imprumut trebuie rambursat pâna la sfârsitul anului financiar respectiv, pe
seama veniturilor bugetare sau a unui imprumut de stat efectuat in conditiile
legii.

In bugetul de stat se inscriu Fondul de rezerva bugetara la dispozitia Guvernului si

Fondul de interventii la dispozitia Guvernului, care se utilizeaza pe baza de hotarâri
ale acestuia, in vederea finantarii, potrivit dispozitiilor legale, a actiunilor sau sarcinilor
nou-intervenite in cursul anului in bugetul de stat si in bugetele locale, respectiv pentru
inlaturarea efectelor unor calamitati naturale.

Excedentul sau deficitul bugetului de stat se stabileste ca diferenta intre veniturile

incasate pâna la incheierea exercitiului bugetar si platile efectuate pâna la aceeasi
data.

In cazul unui deficit al bugetului de stat, acoperit prin bonuri de tezaur sau imprumut,
fara dobânda, acordat de Banca Nationala a României, nerambursate pâna la finele
exercitiului bugetar, Parlamentul hotaraste, la propunerea Guvernului, cum se va
acoperi deficitul precum si masurile ce trebuie luate pentru a preveni repetarea unor
astfel de situatii nefavorabile.

Din excedentul bugetului de stat, ramas dupa lichidarea integrala a datoriei publice, se
rezerva anual o cota de 50% pentru crearea unui fond de tezaur al statului. Acest fond
se pastreaza in contul trezoreriei statului, deschis la Banca Nationala a României si se
utilizeaza numai cu aprobarea Parlamentului.

Dupa incheierea exercitiului bugetar, Guvernul prezinta Parlamentului, spre dezbatere

si aprobare, contul anual de executie a bugetului administratiei centrale de stat,
precum si contul anual de executie a bugetului asigurarilor sociale de stat.

12
Parlamentul dezbate si aproba aceste conturi anuale de executie o data cu
examinarea proiectului de buget prezentat de Guvern pentru anul bugetar viitor.

Particularităţile bugetelor locale

La nivelul colectivităţilor locale s- a impus reforma administraţiei potrivit principiilor de

descentralizare şi autonomie a unităţilor teritoriale.
Autoritatea publică operează prin primari, preşedinţii consiliilor judeţene şi primarul
municipiului Bucureşti – ca structură executivă, şi prin consiliile locale şi al municipiului
Bucureşti – ca structură legislativă.
Ambele structuri dispun de competenţe şi responsabilităţi precis formulate, astfel că,
prin permanentă implicare a instituţiilor specializate şi însărcinate cu atribuţii privind
finanţele publice, devine reală şi funcţională autonomia decizională la nivel local.
În funcţie de raporturile existente între organele autorităţii publice de la nivel central şi
local, o serie de evoluţii s-au produs în mod firesc şi cu privire la procedura bugetară.

Clasificaţia bugetară la nivelul comunităţilor locale include veniturile şi cheltuielile

bugetelor locale, constituite astfel:
a) veniturile: impozite, taxe şi venituri nefiscale; venituri cu destinaţie specială; cote şi
sume defalcate din bugetul de stat; cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de
stat; transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat; sume obţinute din chirii,
concesionări sau din valorificarea unor materiale ori bunuri ale statului;
b) cheltuielile: acţiuni social-culturale, sportive şi de tineret în interes local; întreţinerea
şi funcţionarea administraţiei publice locale; cheltuieli cu destinaţie specială.
După regula prevederilor din bugetul de stat, şi în bugetele locale veniturile sunt
prevăzute ca plafon minim, în timp ce cheltuielile sunt explicit prevăzute ca plafon
maxim.
O altă asemănare procedurală se referă la fazele procesului bugetar, a căror derulare
respectă succesiv competenţele instituţionale aşa cum se manifestă acestea la nivel
local.
Astfel, elaborarea proiectelor de bugete locale reprezintă sarcină a organelor
executive, care trebuie să le finalizeze şi să le înainteze cu cel puţin 2 luni înaintea
începerii anului; aprobarea acestor proiecte este sarcina consiliului local şi acesta
examinează punctual fiecare capitol şi pe articole, sau după atribuţiile şi specificul
ordonatorilor de credite; odată aprobat un atare proiect de buget, dobândeşte
greutatea şi semnificaţia unui act normativ şi, în consecinţă, începe execuţia bugetului,
ca fază de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare.
Prin sistemul de trezorerie se realizează execuţia de casă a bugetului local, precum şi
prin alte instituţii şi organisme financiare aprobate prin lege.
Alocaţiile sau creditele bugetare sunt sume de bani puse la dispoziţia unor beneficiari,
în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor provenite
de la bugetul statului. Destinaţia acestor alocări este precisă şi limitată, iar eventuala
lor majorare necesită o temeinică fundamentare prealabilă, precum şi prevederea
surselor financiare corespunzătoare acestui surplus de cheltuieli (cheltuielile de
personal nu pot face obiectul unor astfel de majorări).
La fel ca şi în cazul bugetului de stat, şi în execuţia bugetelor locale sunt implicate
aceleaşi categorii de ordonatori de credite, ca persoane autorizate, de drept sau cu
delegaţie, să dispună de sume din bugetul public. Ordonatorii principali de credite sunt
preşedinţii consiliilor judeţene, primarii localităţilor şi primarul municipiului Bucureşti;

13
atribuţiile acestora includ aprobarea şi repartizarea creditelor bugetare aprobate pe
unităţile ierarhic inferioare, iar pentru ordonatorii secundari ei au abilitatea de a
repartiza cheltuielile aprobate din bugetul propriu. La rândul lor, ordonatorii secundari
dispun aprobarea şi repartizarea creditelor bugetare pentru ordonatorii terţiari, care au
obligaţia de a le utiliza în conformitate strictă cu necesităţile declarate şi cu prevederile
bugetare aprobate. Ordonatorii principali pot delega dreptul de a aproba folosirea şi
repartizarea creditelor bugetare fie către înlocuitorii lor de drept, fie către conducătorii
organelor locale de specialitate din administraţia locală. Totodată, alături de ordonatorii
principali, şi ordonatorii secundari sunt abilitaţi să aprecieze şi să constate eventualele
încălcări ale disciplinei financiare, iar în cazurile unor abateri grave, pot să suspende
alocaţii bugetare deja deschise, sau pot să sisteze noi aprobări.
Tot ordonatorii principali de credite au competenţa să propună şi să iniţieze
documentaţia justificativă privitoare la rectificarea bugetară; aceasta este o operaţiune
firească în contextul evoluţiilor unor indici de preţuri şi din necesitatea armonizării
prevederilor bugetare cu realitatea unor parametri macroeconomici. Consiliul local
aprobă propunerile de rectificare, iar operaţiunea intră în vigoare în 30 de zile de la
intrarea în vigoare a rectificării bugetului de stat.
Ultima etapă a procedurii bugetare este încheierea execuţiei bugetare; primăria
întocmeşte contul anual de execuţie bugetară şi până la 1 iulie curent se finalizează şi
se înaintează organelor locale alese (consiliilor locale) pentru examinare şi aprobare.
Bazate pe aceleaşi resorturi care mobilizează şi dirijează banul public, bugetele locale
sunt supuse procedurilor de control financiar desfăşurat pe cele trei paliere de
competenţe şi responsabilităţi instituţionale.
Controlul politic se efectuează de către Parlament pe baza documentaţiei prezentate
de către executiv în cursul anului bugetar. Fie la cerere sau din oficiu, acest gen de
control urmăreşte în egală măsură legalitatea şi corectitudinea încasării veniturilor,
precum şi aceea privitoare la efectuarea cheltuielilor.
Controlul jurisdicţional este în sarcina Curţii de Conturi, care efectuează şi un control
cu caracter preventiv asupra modului de gestiune a fondurilor statului şi ale sectorului
public. Anual se prezintă Parlamentului un raport cuprinzător al situaţiei constatate în
exerciţiul bugetar expirat.
Controlul administrativ este controlul specializat desfăşurat de către Ministerul
Finanţelor prin organele sale şi se urmăresc toate aspectele privitoare la corecta
încasare a veniturilor şi eficienta alocare a tuturor cheltuielilor. Organele de inspecţie
vizează o serie de obiective prioritare în activitatea lor, cum ar fi: - respectarea limitelor
şi destinaţiilor stabilite prin capitolele clasificaţiei bugetare, la venituri şi la cheltuieli
deopotrivă; - temeinicia şi corectitudinea documentaţiei justificative; - respectarea
normativelor legale pentru reparaţiile capitale ale fondurilor fixe, precum şi a celor care
susţin cheltuielile materiale; - dotarea corespunzătoare cu mijloace de inventar şi
circulante, prin finanţare de la buget şi în spiritul sporirii gradului de autofinanţar - la
unităţile de stat prestatoare de servicii publice etc.
În ideea promovării şi întăririi disciplinei financiare şi pentru a preîntâmpina abuzurile
şi ilegalităţile cu banul public, organele şi instituţiile de control financiar se pot implica
nu numai prin cerinţele propriilor regulamente, ci şi în urma semnalărilor transmise de
la mass-media şi societatea civilă, ca semn de responsabilitate asumată faţă de toţi
contribuabilii în legătură cu gestionarea patrimoniului public.

14
Echilibrul financiar si deficitul bugetar

O expresie a dezechilibrului este deficitul bugetar, care poate avea una din
următoarele semnificații:
• deficit de criză (statul nu poate să-și acopere cheltuielile curente → se
acoperă deficitul prin împrumuturi);
• deficit de dezvoltare (state care produc resurse în plus realizate în afara
sferei sectorului public. De exemplu, în sectorul bancar și la populație se
preconizează venituri în plus).
De asemenea, putem vorbi despre:
• deficit acut, dacă apare întâmplător, într-un anumit exercițiu bugetar, ca
o consecință a creșterii ieșirilor (cheltuielilor) sau a micșorării intrărilor
(veniturilor);
• deficit cronic, dacă apare constant, pe parcursul mai multor exerciții
financiare succesive.
Deficitul bugetar este un important indicator macroeconomic în care cheltuielile
depășesc veniturile si reflectă sănătatea financiară a unui stat. Termenul deficit
bugetar se referă la deficitele guvernamentale acumulate, îmbrăcând de cele mai
multe ori forma datoriei naționale.
Deficitul bugetar nu este neapărat o problemă atunci când se reflectă, în
totalitate, în cheltuieli de investiții și, în special, în realizarea infrastructurii si este
acoperit cu resurse financiare sigure, fără a se apela la emisiuni monetare inflaționiste.
Deficitul bugetar poate apărea ca urmare a unor activități economice
neanticipate si se reflectă ca procent din Produsul Intern Brut (PIB). Acesta poate
scădea în perioade de creștere economică, deoarece veniturile bugetului de
stat cresc, dar în egală măsură poate crește datorită creșterii cheltuielilor
guvernamentale cum ar fi cele cu asigurările sociale, a salariilor din aparatul
administrativ, cheltuielile cu șomajul și asistența pentru persoane cu nevoi speciale,
etc. Guvernul poate contracara deficitul bugetar prin promovarea măsurilor de creștere
economică, reducerea cheltuielilor guvernamentale și simplificarea regimurilor fiscale,
determinând astfel condiții economice îmbunătățite si un mediu de afaceri încrezător
in politicile statului.
Cauzele deficitelor bugetare pot fi:
a) cauze generale:
- cheltuielile, în continuă creștere, cu întreținerea aparatelor
guvernamentale;
- creșterea continuă a cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice (o mare
parte din aceasta fiind, de regulă, generată tocmai de finanțarea deficitelor
bugetare ale anilor anteriori);
- cheltuieli mari cu înarmarea, în majoritatea țărilor și, în general, toate
tipurile de cheltuieli neproductive;
b) cauze specifice țărilor slab dezvoltate:
- nivelul de dezvoltare scăzut determină venituri bugetare reduse; aportul
veniturilor la buget din impozite și taxe este mic, datorită bazei reduse de
impozitare, chiar dacă se adoptă un grad de fiscalitate ridicat;
- cheltuieli mari pentru aparatul administrativ;
c) cauze specifice țărilor în tranziție:

15
 - scăderea continuă a nivelului producției și, implicit, a produsului intern
brut, în condițiile transformărilor profunde, structurale, ce au loc în aceste
țări;
- creșterea drastică a ratei inflației, în condițiile în care este cunoscut faptul
că veniturile bugetare, exprimate în prețuri curente, au o rată de creștere
inferioară celei a cheltuielilor bugetare, în prețuri curente;
- creșterea cheltuielilor bugetare, prin asumarea de către Guvern a
costurilor sociale implicate de procesul de tranziție;
- subvențiile pentru întreprinderile cu pierderi;
- creșterea constantă a datoriei publice și, implicit, a cheltuielilor pentru
rambursarea sa și a dobânzilor.

Deficitul se acoperă prin:

- încasarea de venituri de dimensiuni mai mari decât cele prevăzute de
legea bugetară;
- împrumuturi pe termen mediu și lung, prin emisiune de titluri de credit
public = datorie publică;
- împrumuturi externe → generează datorie publică;
- emisiune monetară strict limitată și controlată de către Banca Națională.

Potrivit teoriei clasice, soldul bugetar de tipul deficitului bugetar poate fi planificat şi
utilizat ca instrument de conducere şi administrare macroeconomică, datorită efectului
multiplicator. Acceptarea unei cote determinate de cheltuieli care devansează
veniturile publice, adică acceptarea unui deficit bugetar controlat, este un mijloc
important de intervenţie a managementului guvernamental, pentru reglarea activităţii
economice.

Există două modalităţi distincte de finanţare a deficitului bugetar: creaţia monetară şi

împrumutul . Abordarea acestora atrage în discuţie, conceptul de constrângere
bugetară, care trebuie satisfăcută şi în cazul statului, întocmai ca în cazul oricărui
agent economic aflat în impas financiar. Prin anii ’30 au fost concepute bugetele ciclice,
bazate pe distincţia dintre cheltuielile de funcţionare (curente) şi cheltuielile de investiţii
(de capital). De pildă, în perioade normale, împrumuturile pot acoperi investiţiile, iar
veniturile fiscale pot acoperi cheltuielile curente. În perioadele de expansiune
economică excedentul bugetului de funcţionare acoperă necesarul de cheltuieli de
capital şi, analog, în timpul recesiunii, împrumuturile ar putea acoperi necesarul de
cheltuieli curente.

Cronicizarea deficitelor bugetare a ultimelor patru – cinci decenii, ale căror consecinţe
s-au repercutat în escaladarea inflaţiei, şomajului şi îndatorării publice, au ridicat cu
acuitate problema unei reconceptualizări asupra deficitului bugetar ca instrument de
relansare. O soluţie ar putea fi bugetul contra – ciclic, adică „un excedent al
ansamblului cheltuielilor asupra încasărilor (sau impas bugetar) ce poate avea un efect
de relansare asupra unei conjuncturi deprimate …, dar ele pot, de asemenea, contribui
la realizarea de echilibre specifice pe piaţa forţei de muncă, pe cea a schimburilor
externe sau chiar pe piaţa monetară”.

Curentele de politică bugetară şi fiscală din anii ’80 s-au grupat împotriva valenţelor
atribuite deficitului bugetar de stimulent al creşterii, precum şi împotriva exagerărilor şi
distorsiunilor induse de politica de asistenţă promovată de stat, în cadrul „economiei

16
de cerere”. Soluţia a fost recomandată sub forma „economiei de ofertă”, iniţiată şi
lansată de executivul lui R. Reagan în S.U.A., de M. Thatcher în Marea Britanie şi de
J. Chirac în Franţa. Preceptele acestei viziuni sunt tot atâtea argumente contra
exagerărilor cu cheltuielile publice, fiscalitatea, precum şi contra deficitului bugetar.
Promotorii acestui curent ultraliberal (sau liberali radicali) sunt cunoscuţi în literatura
de specialitate ca reuniţi în Şcoala de la Chicago, având ca exponenţi pe Milton
Friedman şi Fredrich von Hayek. Fervenţi susţinători ai restrângerii taliei statului,
aceştia au propus o serie de soluţii la gravele dezechilibre, cum ar fi: privatizarea,
reducerea fiscalităţii şi cheltuielilor guvernamentale, comprimarea şi controlul sever al
deficitului bugetar, deplina libertate a preţurilor etc.

În România postdecembristă deficitul bugetar s-a manifestat din cauze de natură

ciclică, dar şi structurală, motiv care impune acţionarea în sensul restabilirii echilibrului
economic şi care, la rândul său, necesită o corectă şi amplă informare. Instrumentul
cu cel mai cuprinzător potenţial de informare şi care poate fundamenta o politică
economică raţională este oferit de Sistemul Economic al Conturilor Naţionale. Acesta
evidenţiază starea economiei, cu modificările survenite, dar şi cu posibilitatea
formulării unor măsuri concrete de (re)stabilire a echilibrului economic general, întrucât
identifică şi localizează factorii perturbatori. Baza unui buget echilibrat se află în
echilibrul economic general; or, prelungirea unor grave dezechilibre în economia
românească după Decembrie 1989 s-a regăsit în cronicizarea deficitului bugetar,
deoarece nu întotdeauna au fost corect administrate finanţele publice şi nici disciplina
financiară sau constrângerile bugetare nu au focalizat atenţia maximă a
managementului guvernamental.

17