Eseu 2-Particularită ţi de construcţie a unui

personaj din opera “ Ion” a lui Liviu Rebreanu

Ion este personajul principal al romanului interbelic realist şi social care îi poartă numele. Romanul surprinde
monografia satului ardelenesc “Pripas”, inspirat de satul real din Maramureş, Prislop, şi patima sătenilor pentru
pământ. Ion reprezintă tipologia ţăranului sărac, dornic de înavuţire. Totodată, tânărul este inspirat din realitate, de
un ţăran cu acelaşi nume, “Ion Pop al Glanetaşului”, care asemenea lui, era harnic şi iubitor de pământ, dar sărac.

Ion era fiul Zenobiei şi al lui Alexandru Glanetaşu, o familie de ţărani săraci din pricina tatălui său care risipise
aproape toată averea soţiei fiindcă iubea băutura mai mult decât pământul. Băiatul o iubea pe Florica, o tânără
frumoasă, dar săracă, însă situaţia materială precară îl determină pe feciorul necăsătorit să se însoare cu Ana, fiica lui
Vasile Baciu, a cărei zestre era considerabilă, fiind în opoziţie cu Florica, urâţică, dar bogată. Chiar dacă tatăl fetei nu
voia să-i dea fiica, Ion o lasă pe aceasta gravidă, convingându-l pe Vasile prin graviditatea situaţiei. Reuşeşte astfel să
se îmbogăţească, însă nu apucă să se bucure deoarece are parte de un sfârşit tragic, fiind ucis de adversarul său
George, lovit, în mod ironic, în cap cu o sapă, unealta cu care îşi lucra iubitul pământ „Dumnezeu nu bate cu
bâta...Iaca mi-a furat pământul şi acum l-a săturat Dumnezeu de Pământ!”-Vasile Baciu. După această tragedie,
averea lui Ion intră în posesia bisericii spre bucuria preotului Belciug. Statutul moral al tânărului este conturat în
opoziţie cu al tatălui său, fiind inteligent şi renunţând la şcoală împins de pasiunea lui pentru a lucra pământul „Era
iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.” În
acelaşi timp, pământul îi oferea o poziţie onorabilă în ierarhia socială „iubea pământul de mic copil”. În alcătuirea
planului pentru a se îmbogăţii necinstit cu pământul Anei, Ion dă dovadă de viclenie „Ion urmări din ochi pe Ana
câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut.” Pe lângă acestea, Ion era gelos
în ceea ce o priveşte pe Florica care mai târziu s-a căsătorit cu George „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și
dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai
iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de
primăvară.”, impulsiv şi agresiv cu cei din jur „Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi deodată se
aprinde ca focul și izbucnește răgușit:— Ho, cioară, fi-ți-ar neamul de râs, ho!... Și închide pliscul că te pocnesc de-ți
sar măselele tocmai în curtea bisericii!...”, violent cu George, tatăl lui şi Ana, faţă de care mai era şi neglijent,
indiferent „Când văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu în fața
spânzuratei, uluit, strângându-și gura cu palma, și o durere necurmată îl apăsa pe creieri, ca un bolovan. Acuma își
aduse aminte amenințarea ei din noaptea nunții lui George cu Florica. Mila stranie, alcătuită din groază și mirare, ce
te cuprinde instinctiv în fața morții, îl zgudui o clipă. Dar pe urmă, obișnuindu-se puțin cu fața schimonosită cumplit a
femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în același pat cu ea și sfârși zicându-și că bine a făcut că
s-a omorât...  ”. Vasile Baciu şi preotul aveau aceeaşi părere despre fecior: „hoţ”, „sărăntoc”, „tâlhar” respectiv
„stricat”, „om de nimic”, „obraznic”. Uterior, după moartea lui Ion, averea acestuia aparţinând acum bisericii,
părerea preotului s-a schimbat, numindu-l „mândru creştin”. În planurile şi acţiunile sale era egoist, se gândea numai
la avere, consecinţele nu contau, el însuşi oscilează între a se considera prost sau deştept „Mă moleşesc ca o
babă năroadă! parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las că-i bună şi Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să
dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe...”. Protagonistul era conştient că are o slăbiciune, astfel că conflictul
predominant al acestuia are la bază patima pentru pământ şi Florica care se băteau cap în cap. Putea fi fericit lângă
Florica cu o bucată de pământ, dar a ales să o ia de soţie pe Ana, nu-i era dragă, dar gândul îi era doar la zestrea ei.

Fără îndoială, trăsătura predominantă a lui Ion este lăcomia pentru pământ, rezultată din dorinţa de a urca pe scara
socială şi datorită plăcerii de a lucra pământul. O primă scenă din care reiese trăsătura este cea de la horă. Duminica,
tot satul se aduna la acesta şi puteau fi observate grupurile sociale, iar Ion alege să danseze cu Ana deşi era conştient
că inima lui bate pentru Florica. Se retrage cu ea şi o priveşte conştientizând că ea nu reprezintă mai mult decât un
simplu mijloc prin care poate obţine mai uşor pâmânt, era lacom, iar gândul îi era numai la averea sărmanei fete
„Dar Florica era mai sărmană decât dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe...”. Cea de a doua scenă e cea în
care Ion sărută pământul. Într-o zi de sărbătoare, imediat după topirea zăpezii, pleacă să îşi vadă pământurile primite
drept moştenire. În faţa lor simţea că „sufletul îi era pătruns de fericire, iar acestea se închinau în faţa lui”. Oprit în
mijlocul lor, „lutul negru şi lipicios îi ţintuia picioarele”. Ion se aplecă,sfărmă pământul, iar „ mâinile îi rămaseră unse
cu lutul cleios, ca nişte mănuşi de doliu”, apoi se apleacă şi sărută pământul, simţind un fior. Cu toate acestea, „Ion se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”, fapt
care este în opoziţie cu momentul în care s-a simţit ca un vierme, din cauză că era sărac. Din această scenă reiese
faptul că pentru tânărul fecior, lăcomia pentru pământ pornise din dorinţa de a se face remarcat pe scara socială
bine conturată în Pripas.

În construcţia personajului, mijloacele de caracterizare contribuie semnificativ. Acesta este caracterizat în mod direct
de către narator: „Era iute și harnic, ca mă-sa.” , Ana îl considera „norocul” ei: „Ionică, norocul meu.”, în timp ce tatăl
ei îl dispreţuia numindu-l „sărăntocul”, „hoţul”, „tâlharul”, iar Preotul Belciug rezona cu el, agitând şi mai tare apele:
„stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”, „un obraznic” ce trebuie să primească „o lecţie”. Totodată, se remarcă
conflictul lui Ion care avea la bază patima şi lăcomia acestuia pentru pământ şi faptul că se simţea umilit fiindcă era
sărac, fapt care duce la un conflict interior deoarece o iubea pe Florica, dar mai mult iubea pământurile Anei care
veneau la pachet cu aceasta. De asemenea, relaţia incipit-final de tip cauză-efect reprezintă o pedeapsă pentru
alegerile lui care i-au adus în mod tragic sfârşitul, astfel că patima lui Ion pentru pământ l-a dus pe un drum greşit. A
dus la o ceartă din care a rezultat o pedeapsă cu închisoarea, căsătoria cu Ana, fata pe care nu o iubea, moartea Anei
din cauza lipsei de afecţiune şi a indiferenţei lui, moartea copilului pe care nici măcar nu-l iubea, la fel ca pe mamă,
iar în final la moartea lui, ajungând îngropat în pământul pe care îl iubea şi la care a râvnit toată viaţa, averea sa fiind
trecută în posesia bisericii, spre bucuria preotului Belciug care l-a înmormântat în pământul bisericii, deşi, înainte de
a-i lua în posesia averea, nu l-a suportat. În mod ironic, Ion moare ucis de George, adversarul său, lovit în cap cu o
sapă, unealta cu care lucra pământul, „Dumnezeu nu bate cu bâta...Iaca mi-a furat pământul şi acum l-a săturat
Dumnezeu de Pământ!”-Vasile Baciu.

În concluzie, Ion este protagonistul romanului care îi poartă numele, scris de Liviu Rebreanu, un personaj
reprezentativ pentru literatura română şi care ducea un conflict interior puternic în ceea ce priveşte graniţa dintre
iubire şi avere, care a luat naştere atât datorită tatălui său care a risipit pe băutură averea soţiei sale, ajungând să
trăiască în sărăcie, cât şi din pricina vremurilor în care trăia, averea fiind criteriul de etichetare al persoanelor.
Comentariile criticilor sunt în opoziţie, Eugen Lovinescu susţine că tânărul era inteligent şi ambiţios, în timp ce G.
Călinescu îl numeşte „o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune.”, fiind pe urmă contrazis de Nicolae
Manolescu: „ A vedea în Ion viclenia ambiţioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un
criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă.”