Eseu 1- Particularita t i ale unui text liric apartina nd lui Mihai Eminescu

„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, scrisă și
finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății
studențești ”România Jună” din Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi
în același an în revista ”Convorbiri literare” și în final în volumul princeps intitulat „Poesii”
sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884. Poezia reprezintă o capodoperă a
liricii eminesciene, pe care G. Călinescu o asociază cu ”inima gândirii poetului”.

Pe de o parte, poezia citată se încadrează la curentul literar romantism, având antiteza ca

procedeu artistic specific. La nivelul textului, antiteza se remarcă între omul de geniu
reprezentat de Luceafăr, și omul obișnuit reprezentat de fata de împărat. Aceasta este
evidențiată prin conturarea diferențelor dintre cei doi. Luceafărul era nemuritor, în timp ce
ea era muritoare : ”Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?”.
De asemenea, prima apariție a Luceafărului îl surprinde pe acesta în ipostaza de înger: ”O,
ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată” , în timp ce a doua sa apariție îl surprinde în
ipostaza de demon : ”O, ești frumos cum numa-n vis /Un demon se arată.” El trăia în spațiul
cosmic, în timp ce ea trăia în cel terestru : ”Ca în cămara ta să vin/ Să te privesc de-
aproape,/ Am coborât cu al meu senin.” Spațiul lui era nelimitat, în timp ce al fetei era
mărginit: ”Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște”, timpul lui era etern, iar
al fetei efemer : ” Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp,
nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte.” De asemenea, poemul este unul epico-liric, îmbinând
toate cele trei genuri literare. Genul epic se remarcă prin formula specifică basmului, de la
începutul poeziei: ”A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată”, și motivul fetei de
împărat, dar și prin decorul specific ”colo-n palate de mărgean” și prezența personajelor
care se metamorfozează, respectiv Luceafărul. Prima întrupare a Luceafărului este într-un
tânăr palid cu păr de aur și ochii vii, strălucitori, purtând un giulgi vânăt pe umerii goi și
toiag încununat cu trestii ” Părea un tânăr voievod/Cu păr de aur moale,/Un vânăt giulgi se-
ncheie nod/Pe umerele goale.. ”A doua întrupare a Luceafărului este sub forma unui tânăr
mândru cu vițe negre de păr, venind scăldat în lumină ”Pe negre vițele-i de păr/Coroana-i
arde pare,/Venea plutind în adevăr/Scăldat în foc de soare.. ”. Genul liric se remarcă prin
prezența mijloacelor artistice și folosirea acestora în realizarea tablourilor, precum
metafora ”păr de aur moale” și epitetele ”ochii mari și minunați”, ”umerele goale” care
conturează portretuul Luceafărului în prima sa apariție, din primul tablou, dar și prin
concepția lumii și discursul liric. Locul naratorului este luat de vocea eului liric, marcat
stilistic prin verbe și pronume la persoana I și a II-a "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / în
schimb pe-o sărutare, / Dar voi să știi asemenea / Cât te iubesc de tare". Genul dramatic se
remarcă prin dialogul dintre Luceafăr și Cătălina ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-
nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare?” ” – „Nu caut vorbe pe
ales,/Nici știu cum aș începe –” și prin cel dintre Cătălin și Cătălina ”– Da' ce vrei, mări
Cătălin?/Ia du-t' de-ți vezi de treabă."/– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai/Pe gânduri
totdeuna,/Să râzi mai bine și să-mi dai/O gură, numai una."

Pe de altă parte, tema centrală a poeziei e una romantică și constă în problematica omului
de geniu în raport cu iubirea, societatea, cunoașterea și timpul. Omul de geniu este
reprezentat prin motivul Luceafărului. O primă idee poetică evidențiază condiția omului de
geniu în raport cu iubirea, care pentru el era imposibilă, însă în același timp în poezie apare
o iubire împlinită între Cătălin și Cătălina, iubire care are la bază mitul ființei Androgine. În
finalul tabloului I, Luceafărul alege să se sacrifice în numele iubirii pe care i-o poartă fetei de
împărat, dând dovadă de superioritate în opoziție cu ființa obișnuită. Statutul diferit al celor
doi ” Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor/ Și tu
ești muritoare?” are drept consecință o iubire imposibilă. Întâlnirile dintre cei doi au loc
doar în vis ”Iar ea vorbind cu el în somn”. În final fata de împărat îi va cere Luceafărului să
devină muritor asemenea ei, dând dovadă de egoism, iar acesta acceptă: ” Dar dacă vrei cu
crezământ/Să te-ndrăgesc pe tine,/Tu te coboară pe pământ,/Fii muritor ca mine."/– „Tu-mi
ceri chiar nemurirea mea/În schimb pe-o sărutare,/Dar voi să știi asemenea/Cât te iubesc de
tare;/Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege;/Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi să mă
dezlege." Dovedindu-și încă o dată superioritatea, în opoziție cu fata de împărat care, prin
gestul ei, s-a dovedit a fi doar o copilă ” Și se tot duce... S-a tot dus./De dragu-unei copile”.
O a doua idee semnificativă surprinde antiteza dintre omul de geniu și ceilalți oameni
obișnuiți. În raport cu societatea de rând, Luceafărul era izolat, iar în raport cu cunoașterea
era naiv, dar avea acces la cunoaștere nelimitată ”Cere-mi cuvântul meu dintâi/Să-ți dau
înțelepciune?”. În raport cu timpul, Luceafărul era nemuritor. Ajuns la Demiurg pentru a
renunța la propria-i nemurire, acesta îi prezintă în discursul său, opoziția evidentă dintre ei
și ființele muritoare. În timp ce Luceafărul e nemuritor și puternic, ceilalți se caracterizează
prin efemeritate și încrederea în noroc:” Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi
nu avem nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.”. În final, Demiurgul îl îndeamnă pe
Hyperion să se întoarcă pe Pământ pentru a se convinge de certitudinea vorbelor sale.
Întors pe pământ, Luceafărul îi surprinde pe cei doi îndrăgostiți, Cătălin și Cătălina. Fata îi
cere să-i lumineze norocul :” – „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!” ”, în timp ce el e condamnat la
singurătate:” Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor și rece."

Ca două elemente de de structură și limbaj reprezentative se remarcă titlul, alături de

structura sugestivă atât pentru tema iubirii, cât și pentru raportul dintre ființa superioară și
ceilalți. La baza sensului conotativ al titlului, simbolul ființei superioare, a omului de geniu,
capabil de sacrificiu, dar neînțeles de omul obișnuit, stă sensul denotativ al acestuia.
Luceafărul este o stea, cea mai strălucitoare, care poate fi văzută și dimineața, dar totodată
și denumirea planetei Venus. În plan cosmic, e cunoscut sub denumirea de Hyperion, cel
care zboară pe deasupra, fiind considerat zeul cerului, fiul lui Uranus și al Geei, care avea
acces la cunoaștere absolută. Poezia e structurată în 4 tablouri. În primul tablou, în spațiu
terestru și cosmic, este surprinsă întâlnirea dintre Luceafăr și Cătălina, când cei doi se
îndrăgostesc. În al doilea tablou, pe planul terestru, are loc întâlnirea dintre Cătălin și
Cătălina, când feciorul încearcă să o cucerească. În al treilea tablou, în planul cosmic,
Luceafărul călătorește și îl întâlnește pe Demiurg. În al patrulea tablou, atât pe plan terestru
cât și cosmic, are loc revederea dintre luceafăr și Cătălina, care forma deja un cuplu alături
de Cătălin.

În concluzie, poezia ”Luceafărul” scrisă de Mihai Eminescu se încadrează la curentul literar

romantism, având antiteza ca procedeu artistic specific și îmbinarea de genuri ca trăsături
definitorii, iar tema principală este iubirea, dublată de tema omului de geniu, în raport cu
ființele obișnuite și societatea din care acestea fac parte. Acest lucru este evidențiat de
titlul simbolic al operei și structura sugestivă atât pentru tema iubirii, cât și pentru raportul
dintre ființa superioară și ceilalți.