Luceafărul

de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850, Botoșani-15 iunie 1889, Viena) a fost cel
mai important poet român, considerat unul dintre cei mai mari poeți din literatura
universală. El este cunoscut ca "poetul național al României" și a lăsat o moștenire
literară fără precedent în literatura română. „Luceafărul” este una dintre cele mai
cunoscute poezii ale acestuia  începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a
lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății
studențești România Jună din Viena, urmând sa fie reluat apoi în
revista Convorbiri literare.
Tema poemului „Luceafărul” este condiția omului de geniu, dar și felul în
care acesta se raportează la lumea din jur, la iubire și la cunoaștere. Omul de
geniu visează la o cunoaștere absolută, la iubirea ideală, deși este conștient de
limitele sale. De aici provine și suferința sa, că nu își poate depăși aceste limite.
Iubirea este reprezentată în două ipostaze: cea cosmică (între Hyperion și
fata de împărat) și cea terestră (între Cătălin și Cătălina). Alternarea planului
terestru cu cel cosmic și tema condiției omului de geniu sunt elemente
ale romantismului.
Romantismul a apărut la sfârșitul secolului XVIII și a fost un curent literar,
artistic și cultural care a avut un impact puternic asupra Europei și a lumii. Una din
caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema
centrală a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și
autoexprimarea sunt promovate în prim-plan.
Sursele de inspiraţie: M. Eminescu valorifică basmul românesc „Fata din
grădina de aur”, publicat de Richard Kunisch într-un memorial de călătorie din
1861. În acest basm personajul fantastic era unul negativ, un zmeu care,
îndrăgostindu-se de o fată de împărat, a cerut-o de soţie, promiţîndu-i să o facă
nemuritoare precum el. Fata l-a refuzat, cerându-i zmeului să renunţe la lumea sa
veşnică şi să devină muritor ca şi ea. Zmeul îi promite aceasta şi porneşte spre
Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de condiţia imuabilă. Între timp aceasta s-a
îndrăgostit de un semen al ei, numit Florin. Văzând trădarea, zmeul a prăvălit o
stâncă asupra necredincioasei. Florin a rămas lângă stâncă, murind de durere, iar
zmeul s-a întors în lumea lui nepieritoare.
M.Eminescu a păstrat povestea ideatică, cu excepţia finalului, pe care l-a
modificat astfel: zmeul i-a blestemat pe fata de împărat şi pe Florin să nu moară în
acelaşi timp şi să cunoască suferinţa despărţirii şi a singurătăţii în iubire.
În altă ordine de idei, poemul este alcătuit din patru tablouri: primul se
desfăşoară între strofa 1 respectiv 43, al doilea între 44-64, al treilea între 65–85,
iar ultimul între 86-98. Practic, se defineşte astfel structura simetrică, care pune în
evidenţă existenţa a două planuri care se interferează: cel cosmic-universal,
respectiv, cel telluric-terestru.
Tabloul I: Mihai Eminescu foloseste ca incipit o formula, specifică basmelor,
plasând acţiunea într-un illo tempore, punând accent pe frumuseţea ieşită din
comun a fetei de împărat: „A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată, /Din
rude mari împărăteşti,/ O preafrumoasă fată./ Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n
toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Tot în acest incipit se
conturează imaginea fetei de împărat care e percepută în unicitatea sa, fiind
totodată situată undeva în vârful ierahiei umane. Prin atributele care se conferă
acesteia se subliniază statutul său deosebit, fiind de o puritate asemenea
Fecioarei Maria, drept pentru care este venerată. Are o vârstă fragedă şi de aceea
dorul de dragoste se va înfiripa în sufletul ei față de Luceafăr.”Din umbra falnicilor
bolţi/ Ea pasul şi-l îndreaptă/ Lăngă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”.
Se observă încă din acest incipit faptul că cele două prezenţe aparţin unor
lumi diferite. Timpul necesar înfiripării sentimentului de iubire este relativ scurt.
În acest context iubirea este resimţită în cele două ipostaze ale sale: ca Eros(la
modul senzorial) şi ca Psyche(la modul spiritual): „De dorul lui şi inima/ Şi
sufletul se umple”. Luceafărul este cel care încearcă să pătrundă în lumea umană,
şi el îşi face simţită prezenţa printr-o „ mreajă de văpaie”( epitet metaforic) care
ar trebui să o farmece pe fata de împărat. Viziunea folclorică se impune şi în
modalitatea de configurare a sentimentului de iubire, M. Eminescu făcând apel la
mitul Zburătorului. Luceafărul fiind cel care se inserează pe timpul nopţii în
sufletul copilei: „ Şi pas cu pas pe urma ei/ Alunecă-n odaie/ ţesând cu recile-i
scântei/ O mreajă de văpaie”. Starea de vrajă funcţionează având drept rezultat
final atracţia. Dar pentru că în mod normal cele două lumi total diferite nu pot
comunica, este necesar introducerea oniricului (visului) care facilitează
interpătrunderea universurilor incompatibile. Dacă iniţial eul liric doar sugerează
acest lucru, introducând motivul oglinzii care sugerează ideea de reflexive,
motivul visului se instaurează la modul concret: „ Ea îl privea cu un surâs,/ El
tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ de suflet să se prindă”. Astfel
realizăndu-se comunicarea, fiecare dintre cei doi îşi asumă pe rând rolul de
emiţător. Prima metamorfozare a Luceafărului atrage după sine o inversare a
ordinii fireşti a lumii: „ Şi s-arunca fulgerător,/ Se cufunda în mare;/ Şi apa unde-
au fost căzut/ În cercuri se roteşte, / Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr
creşte”. Întruparea capătă contururile unui „ tânăr voievod”. Din aceată primă
înfățișare se reţin caracteristicile legate de fizionomia sa ce o va determina pe ea
să-l numească „ Înger”. Cu toate acestea se remarcă faptul că întruparea este
doar parţială: ”Un mort frumos cu ochii vii/ ce scânteie-n afară”. Oximoronul din
aceste versuri sugerează tocmai lipsa trăsăturilor definitorii umane, întruparea
concretizându-se doar la nivelul imaginii.
Practic, chiar această formă spre a lua fiinţă necesită reconstituirea unei
antropogeneze, care va avea la bază o cosmogeneză. Astfel, cunoştiinţele vaste de
mitologie şi filosofie universlă se inserează subtil în textul eminescian. Pentru ca
să capete formă umană e necesară uniunea” cerului „ cu „ pământul”, adică a lui
Uranus cu Gheea( mitologie greacă):” Iar cerul este tatăl meu/ Şi muma-mea e
marea”. Prin urmare, Luceafărul îşi are obârşia în elementele primordiale ale
Cosmosului, iar unul dintre acestea este apa care are funcţie germinativă,
semnificând, viaţa” Şi m-am născut din ape”.
Luceafărul îi propune fetei de împărat să renunţe la lumea ei şi astfel, să
devină stăpână a lumii lui. Dar fata de împărat este conştientă că pătrunderea în
universul lui echivalează cu propria-i moarte, şi, deşi atracţia este majoră, ea nu e
capabilă de sacrificiul suprem. Respingerea Luceafărului se confundă cu
respingerea neantului, cu spaima de nemurire care înseamnă nefiinţă. Această
idee este argumentată şi de versurile:” Eu sunt vie, tu eşti mort” care subliniază
incompatibilitatea dintre cele două lumi. Dar intensitatea sentimentului de iubire
îi determină pe cei doi sa nu poată sta departe unul de celalalt şi de aceea
Luceafarul va veni din nou la cea dea doua chemare care va avea loc in vis „ Şi din
a chaosului văi/ Un mândru chip sencheagă”. A doua intrare în condiţie umană a
Luceafărului aduce o schimbare de percepţie. Ca atribut dominant al acestei noi
existenţe fiind întunericul. “El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă.” De data
aceasta starea este acutizată, astfel încât se configurează o dorinţa mult mai
aprigă de a-şi împlini iubirea: „ O, vin odorul meu nespus, / Şi lumea ta o lasă;/ Eu
sunt Luceafărtul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă”. Condiţia superioară a acestuia
se particularizează prin capaciatea sa de sacrificiu, deşi este conştient că trebuie
să renunţe la nemurire: „ – Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o
sărutare,/ dar voi să ştii asemenea/ cât te iubesc de tare”.Doar în manieră biblică
se poate intra până la capăt în condiţie umană prin naşterea din păcat: „ Da mă
voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege”.
Tabloul al II-lea: Contextul se schimbă în tabloul al doilea, dimensiunea
spaţială este marcată de planul terestru, printr-o imagine focalizată a unui”
ungher”. Acest amănunt defineşte la modul fundamental cele două prezenţe care
se identfică prin condiţie.Nu întâmplător cei doi poartă acelaşi nume, Cătălin,
respectiv , Cătălina. Dacă statutul iniţial este diferit, ea aflându-se undeva către
vârful ierahiei umane, el se află la baza acestei piramide, fiind” copil din flori/ Şi
de pripas”.Atenţia Cătălinei e îndreptată aparent definitiv către lumea cosmică,
dintr-o dorinţa de trăire absolută a unui sentiment pur uman. Cu toate acestea
prin faptul că se regăseşte în felul celuilalt de a fi (Cătălin) o determină se
răspundă pozitiv ademenirii:” Şi ruşionos şi drăgălaş/ Te-ai potrivi cu mine”. Dacă
luceafărul îi oferise fetei de împărat un destin de excepţie într-un spaţiu ideal,
Cătălin îi propune, în schimb, un destin comun, anonim, obscur, în mijlocul unei
lumi în care toţi sunt asemeni, pierzânduşi până şi numele.. Deşi încă este
fascinaţă de iubirea cosmică, Cătălina învaţă lecţia de iubire pământească a celui
de-o seamă cu ea.
Tabloul al III-lea: Este un pastel cosmic în care se distinge zborul
intergalactic al Luceafărului. Practic, pentru ca Hyperion( „cel care trece pe
deasupra”) şă acceadă pe deplin în lumea umanului e necesar să pătrundă până în
illo tempore, acolo unde s-a structurat lumea după tiparele cunoscute. Acest zbor
pune în lumină mitul regresiunii momentul naşterii universului. Energia
primordială este energie luminoasă însufleţită de dorul de a-şi schimba forma.
Istovit de poavara eternităţii, obosit de a ţine lumile în fiinţa prin puterea gândirii,
Luceafărul năzuieşte spre mistuirea într-o cilipă de iubire, apoi spre repaosul
veşnic. În răspunsul Demiurgului, acesta afirma că condiţia umană este în primul
rând o condiţie inferioară celei a lui Hyperion şi, prin urmare, coborârea în scară
evolutivă e de neacceptat. Ca un adevărat Părinte, Demiurgul este cel care îl
revelează adevărurile lumii umane, pentru ca după aceea să îl lase singur pe
Hyperion să opteze pentru ceea ce consideră că este potrivit condiţiei sale.
Ultimul argument pentru acesta în a-şi asuma irevocabil, demn şi lucid, alegerea
este îndemnul de a privi spre Pământ, pentru a vedea că în acea lume pieritoare a
iubirilor de-o clipă pentru el nu este loc.
Tabloul al IV-lea: Priveliştea asupra lumii telurice îi confirmă adevărul
sugerat de vorbele Demiurgului. Cadrul terestru devine unul fundamental
romanitici în care seara învălui protector cuplul uman care se împlineşte prin
iubire: „ Sub şirul lung de mândri tei/ Şedeau doi tineri singuri”. Şi dacă în tabloul
al doilea se contura o lume definită de obscuritate, aici se observă că omul se
poate înălţa, dragostea dintre Cătălin şi Cătălina împrumutând parcă ceva din
atributele astrale. Împlinirea prin iubire duce la stabilirea androginului, acea fiinţă
umană perfectă care poate să-i concureze pe zei: „ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi
visul meu din urmă”. Astfel, cei doi indrăgostiţi îşi asumă destinul cu aceeaşi
demnitate ca şi geniul care aderă prin sacrificiu la condiţia lui
nemuritoare.Luceafarul zicand intr-un final că nemurirea presupune singurătate,
detaşare de tăirile lumeşti.Stilul:.
Structură şi compoziţie: Construcţie externă: În spirit romanic poemul
reuneşte toate cele trei genuri literare: epicul se face resimţit încă din incipit prin
rezonanţele de basm, dar şi prin firul narativ care se încheagă; de asemenea
prezenţa acestui gen se poate argumenta prin prezewnţa unui aşa-zis narator
heterodiegetic care dezvăluie acţiuni ale unor personaje care devin simboluri ale
unor concepte absolute. Liricul este generat tocmai de această stare de lucruri şi
totodată datorită alegerea structurii discursului pe tipare prozodice, iar nu în
ultimul rând graţie expresivităţii. Dramaticul se întrezăreşte şi el datorită structurii
dialogate, a formulelor de adresare, dar şi stărilor dramatice exprimate.