Luceafărul

de Mihai Eminescu

Specia literară
-poem alegoric în care se regăsesc trăsături și din alte specii literare-meditatia
filozofică, idila, pastelul, elegia, satira

Geneza poemului
- schema epică rezultă din prelucrarea unui basm popular cules din Muntenia de către
Richard Kunisch ,,Fata în grădina de aur’’
- sensul alegoriei îl oferă chiar Eminescu într-o însemnare din manuscrisele
sale ,,Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu
cunoaște nici moarte și numele său scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe
pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici e capabil a fi fericit. El n-are moarte,
dar n-are nici noroc.’’

Definit ca ,,poem al contrariilor reunite sub semnul universalității’’(Tudor

Vianu), ,,Luceafărul’’ a fost apreciat ca poem epico-liric cu implicații dramatice,
poem alegoric pe tema nefericirii geniului. Alegoria este folosită ca figură de
compoziție ce dobândește proporția unei forme creatoare din care se desprind marile
viziuni romantice ale lui Mihai Eminescu.
Tema fundamentală este cea a condiției geniului. La aceasta mai adăugăm tema
iubirii imposibile, tema iubirii împlinite , tema naturii, tema timpului și a spațiului,
tema cunoașterii prin eros, tema cosmogonică.
Viziunea despre lume este romantică și este construită pe principiul
antitezei/antinomiei: material-spiritual, real-ideal, efemer – etern. În acest spațiu al
contrariilor, autorul este în căutarea unității care ar fi posibilă prin valorificarea
calităților transcendentale ale Erosului. Iubirea de tip romatic aduce asupra lumii o
viziune integratoare. Tot specifică romantismului este și inadaptarea intenției
creatoare la imperfecțiunea lumii. Această imposibilitate determină apariția stărilor de
melancolie și de renunțare către finalul poemului.

1
 Incipitul plasează acțiunea în illo tempore, într-un cadru spațio-temporal atipic
întâlnit în basme ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată/ Din rude mari
împărătești/ O preafrumoasă fată.’’ De asemenea perspectiva este ascensională,
deoarece are loc tranziția de la planul teluric la cel astral.
Finalul ,,Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea
mă simt/ Nemuritor și rece.’’presupune o reașezare a limitei dintre planul terestru și
cel ceresc. Fata de împărat este sortită să trăiască în lumea ternă marcată de norocul
schimbător, în timp ce Luceafărul se întoarce în planul său astral, al eternității.
Relația dintre incipit și final se constituie sub forma unui raport complementar.
Dacă la început perspectiva poetică este ascensională dinspre teluric spre ceresc, la
final perspectiva are o dinamică descendentă, dinspre lumea eterna spre insignifianța
lumii oamenilor.
Titlul focalizează atenția cititorului către planul cosmic, sugerând antiteza dintre
planul terestru și spațiul cosmic. Articularea substantivului cu articolul hotărât enclitic
arată că Luceafărul este centrul de focalizare, semnul luminos pe cerul dimineții care
provine de la planeta Venus (simbol al frumosului, al artei și al iubirii) și care totodată
face trimitere la personajul biblic, Lucifer, îngerul căzut din rai deoarece a pus la
îndoială cunoașterea oferită de Dumnezeu. Din punct de vedere etimologic, luceafărul
denumește făcătorul de lumină.
Poemul este compus din 98 de strofe organizate în patru tablouri. În primul tablou
ni se prezintă povestea de dragoste dintre fata ,,din rude mari împărătești’’ și
Luceafăr. Comunicarea dintre cei doi are loc în vis. Pentru a răspunde chemării fetei,
Luceafărul se întrupează ,,într-un tânăr voievod’’, ca fiu al cerului și al mării. Acesta
îi cere tinerei să renunțe la lumea ei și să-l urmeze în palatele de mărgean din
adâncurile oceanului, însă fata refuză. La a doua chemare a fetei ,,în casă și în gând’’
pentru a-i lumina viața, Luceafărul se întrupează ca fiu al soarelui și al nopții, ,,într-un
mândru chip’’. Ea refuză noua propunere de a-l urma în lumea cerească și îi
mărturisește dragostea sinceră și pătimașă pe care i-o poartă, chiar dacă nu este
capabilă să renunțe la statutul de ființă terestră. Tânăra îl roagă pe Luceafăr să devină
muritor.
Luceafărul este construit în jurul unei alegorii, înțeleasă nu ca figură de stil, ci ca
figură de compoziție din care se desprind marile viziuni romantice ale lui Mihai
Eminescu.

2
 Evoluția poemului este ciclică și împărțită în patru tablouri. Prima parte a
poemului prezintă iubirea ridicată la rangul cosmic. Dragostea dintre două ființe care
aparțin unor dimensiuni ontice distincte conține premizele unei povești de dragoste
tipic romantice , capabilă să depășească limitele raționalului în materializarea ei.
Ființa muritoare, fata de împărat, deține calități mai puțin comune, ea fiind unică
prin aspirația ei către transcendent. Legătura dintre lumea fetei de împărat și planul
înalt celest este intermediată de fereastră. Aceasta simbolizează deschiderea către cer
care îi ghidează perspectiva într-o direcție ascensională. Aspirația ascendentă a fetei
de împărat este complementară cu cea a Luceafărului, care fermecat de intenția și
admirația tinerei, va simți nevoia coborârii spre planul teluric. Luceafărul aspiră la
împlinirea materială a eternității prin manifestarea iubirii. Întâlnirea dintre cei doi este
posibilă prin mijlocirea visului. Suprafața transparentă a ferestrei devine oglinda
visului. Chemarea fetei de împărat este o invocație magică: ,,- Cobori în jos, luceafăr
blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!’’.
Simbolistica luminii este pusă în legătură cu puterea creatoare a cuvântului. Lumina,
în versurile de mai sus, face referire la lumina originară, cea creatoare.
Numele Luceafărului, care înseamnă ,,cel care luminează’’, trimite la funcția
ontică a luminii. De asemenea ea presupune și întoarcerea la esența divină.
Întruparea Luceafărului în planul terestru este posibilă doar prin metamorfozare.
Deoarece acesta nu se poate desprinde complet de planul ceresc și de atributele
eternității, transformările sale sunt violente, nelipsite de componenta luminii.
Materializările sunt tulburătoare pentru că Luceafărul în încercarea de a renunța la
statutul de ființă nemuritoare, trebuie să se elibereze de povara luminii și să coboare
sub forța gravitațională, în lumea umană unde totul este trecător și perisabil.
Materializările Luceafărului sunt spectaculoase sub impactul admirației fetei, dar
și o consecință a impulsului erotic propriu. Ele sunt descărcări ale Erosului cosmic.
Prima întrupare este neptuniană, iar întreaga tensiune erotică este aplanată de
contactul cu elementul acvatic. El apare în chipul unui demon acvatic: ,,Și apa unde-
au fost căzut/ În cercuri se revarsă,/ Iar din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr
crește.//[…]// Iar umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară-/ Un mort frumos cu ochii
vii ’’. Acesta mai păstrează din aura sa voievodală originea sa de ființă a luminii, sub
forma unei străluciri discrete ce se revarsă pe chip precum o umbră.
A doua întrupare este mai violentă și din nou, desprinderea de lumea aștrilor se
realizează ,,cu greu’’. Fenomenele cosmice pe care le determină noua cădere în lumea

3
materiei sunt redate de Eminescu cu ajutorul metaforelor inegalabile: ,,Cum el din cer
o auzi,/ Se stinse cu durere,/ Iar ceru începe a roti/ În locul unde piere;//În aer
rumene văpăi/ Se-ntind pe lumea - ntreagă,/ Și din a chaosului văi/ Un mândru chip
se-ncheagă.’’
Luceafărul apare în ipostaza plutonică fiind stăpânit de forța virilă a creației
originare:,,Pe negre vițele-i de păr/ Coroana-i arde pare,/ Venea plutind în adevăr/
Scăldat în foc de soare.’’.
Fata de împărat nu își poate adapta percepțiile din punct de vedere cognitiv la
spațiile oferite de fiecare dată de către Luceafăr. Ea rămâne prinsă în coordonatele
tridimensionalității.
Tablourile doi și trei sunt situate în raport de simultaneitate. Idila dintre Cătălin și
Cătălina se încadrează în registrul minor al temei dragostei și a naturii, fiind
asemănătoare cu cea din ,,Floare albastră’’ și ,,Dorință’’. Erotismul dintre cei doi este
lipsit de pulsiunile magice, însă rămân prezente privirea plină de patos și complicatul
joc al dragostei, cu gesturi de afecțiune când reticente, când îndrăznețe. Cătălina
retrăiește amintirea unei vechi iubiri nepământene. Aceasta încă nu s-a eliberat de
obsesiile propriului eu și de povara iubirii magice. Cătălin îi propune uitarea și
participarea la cursul firesc al vieții.
Imaginea zborului cosmic la Eminescu este o întoarcere la timpul și spațiul
originare. Întâlnirea cu Demiurgul reactualizează momentul cosmogonic, întreaga
creație ar trebui repurificată, readusă la stadiul primordial pentru ca apariția
Creatorului să fie posibilă. Legile universului sunt structurate pe armonii muzicale, pe
sonoritățile sferelor, o viziune ce se apropie de filozofia pitagoreică. Desfășurarea
muzicală a cosmosului transpunerea acesteia în metafore plastice vizuale arată că
facerea universului este prefigurată în chip mitopoetic. A reprezenta Kosmosul
înseamnă a te apropia de esența poeziei.
Din conversația cu Demiurgul, înțelegem că dorința Luceafărului de a deveni
muritor este irealizabilă, deoarece esențele lumii nu pot fi materializate într-o formă
care să reflecte întocmai puritatea lor. Tot ce este manifestat stă sub semnul
perisabilității.