POEZIA ROMANTICĂ

LUCEAFĂRUL ( 1883)
de MIHAI EMINESCU

Romantismul românesc s-a manifestat în stadiu incipient în literatura

pașoptistă , fără a produce
capodopere , adică fără să-și poată atinge starea de
excelență. A fost nevoie de apariția lui Mihai Eminescu pentru ca toate
marile teme și motive romantice să fie
abordate la cel mai înalt nivel stilistic și estetic. În felul acesta
romantismul românesc a devenit comparativ ca valoare cu marele
romantism european reprezentat de Victor Hugo , Alphonse de Lamartine
sau Friedrich
Schiller. Prin comparație cu nivelul creației eminesciene , toți poeții
anteriori s-au transformat în simpli precursori. Din perspectivă tematică ,
Eminescu a abordat toate elementele centrale ale gândirii poetice
romantice : geniul
neînțeles , natura și iubirea , visul , nebunia , lumea
cosmică sau istoria.Poemul ,, Luceafărul '' reprezintă nu doar apogeul
romantismului românesc , ci și o sinteză
tematică și stilistică , având o structură de o complexitate
extremă.

Ca sursă de inspirație , Eminescu menționează două basme dintr-o

culegere folclorică editată de călătorul neamț R. Kunish. Basmele se
numesc

,, Fata din gradina de aur '' și,, Miron și frumoasa fără

corp ''. Nu este însă vorba despre reinterpretarea unor idei din basmele
respective , pentru că de fapt Eminescu nu mai păstrează nimic în afară
de structura epică și de formulele specifice unui basm (,, a fost odată
că-n
povești'' ). Poemul devine un text liric și filosofic având că temă condiția
tragică a geniului în lumea comună . De altfel , chiar Eminescu și-a
explicat concepția într-o
scrisoare către Titu Maiorescu în care spune ,, Înțelesul alegoric ce i-
am dat este că dacă geniul e nemuritor și numele lui scapă de
noaptea uitării , pe pământ cât
trăiește nu e fericit , nici capabil de a ferici pe cineva , el n-are
moarte , dar nici noroc '' .
În sinteza , deși sursa de inspirație pare a fi una folclorică ,
textul eminescian este de fapt un poem
filosofic a cărei idee principală este aceea că ființele geniale sunt
incompatibile cu lumea în care trăiesc și de aceea sunt condamnate la
nefericire și singurătate.Din
punct de vedere structural , acest amplu poem format din
98 de strofe , e conceput în 4 tablouri bazate pe relația cosmic-
terestru . Totodată , acest poem este și o sinteza atât la nivel stilistic ,
cât și tematic, fiind reprezentativ pentru gândirea eminesciana.Ca tip
de lirism e vorba
despre un lirism cu măști în care eul liric se disimulează în personaje
simbol ( fata de împărat , Luceafărul , Demiurgul) .

Poemul reprezintă și o sinteză la nivelul modurilor de

expunere . Începe că un poem epic , având o narațiune și mărcile
specifice , însă limbajul poetic metaforic abundent în figuri de stil
precum și prezența simbolului îl transformă într-un poem liric .
Exista însă și elemente de dramatism în sensul a numeroase pasaje
dialogate în
care se confrunta idei și principii așa cum este de exemplu dialogul din
penultimul tablou între Demiurg și
Luceafăr.Relația dintre cele patru tablouri ale poemului îi conferă
acestuia o structură simetrică . Astfel , în primul tablou , identificăm o
interferență între planul
cosmic și terestru care face posibilă apropierea a 2 ființe , aparținând
unor lumi complet diferite .Al doilea tablou se desfășoară doar în plan
terestru , al treilea doar în plan cosmic , iar ultimul pune față în față
cele două planuri,
refăcând interferență dintre cosmic și terestru . Debutul
poemului aduce în prim plan două simboluri esențiale pentru mesajul
poetic , iar formula de basm ( a fost odată că-n povesti) plasează poemul
într-o atmosferă fantastică
în care toate posibilitățile sunt deschise

.• FATA DE ÎMPĂRAT este în lumea ei o ființă unică

, lucru sugerat prin comparația cu elemente celeste ( fecioară între sfinți
și lună între stele )

Tocmai această superioritate face posibilă aspirația către depășirea

propriilor limite , fascinația pentru lumea
misterioasă a Luceafărului . Pe de alta parte însă , această lume fascinantă
se află la o distanță infinită și de aceea o posibilă interferență se produce
doar în lumea visului (
căci o urma adânc în vis)

.• Cel de al doilea simbol cheie , LUCEAFĂRUL , este o ființă

cosmică tentată de simplitatea și farmecul
lumii terestre. De altfel , Luceafărul , are și însușiri umane printre care și
aceea de a se îndrăgosti.În sinteză , în
primul tablou al poemului avem două simboluri
complementare cu structură duală : o ființă terestră
fascinată de lumea cosmică și o ființă cosmică tentată de lumea
terestră.Pentru că îl percepe ca pe o ființă
supranaturală , fata de împărat invocă Luceafărul printr- un procedeu
magic asemănător descântecului . Dualitatea
acestuia este exprimată prin sintagma ,,pas cu pas" ce
sugerează mersul ființelor umane , însă verbul ,, alunecă "e
specific lumii astrale. Oximoronul , reci scântei "
asociat cu metafora ,, mreajă de văpaie " exprimă însă
ideea că Luceafărul aparține unei lumi complet străine , a cărei revelare
nu e posibilă decât în lumea visurilor.
Efectul invocației magice este o dublă metamorfoză a Luceafărului
în două ipostaze aparent opuse.
Mai întâi el se întrupează ca fiu al cerului și al marii luând o înfățișare
angelică. Părul lung și blond , tenul palid ,
veșmântul alb , sugerează mai degrabă ,, un mort frumos
cu ochii vii " adică un spirit , iar lipsa de viață generează o reacție de
respingere și de spaimă . În a doua
metamorfoză aspectul său este unul demonic , Luceafărul apărând că fiu
al nopții și al soarelui.Apare ca și cum ar fi
,, scăldat în foc de soare " , iar de data aceasta , veșmântul și părul sunt
negre . Noaptea , focul și culoarea neagra , sugerează simultan o
simbolistică demonică , dar și
senzația de moarte , comună cu aceea din prima
înfățișare.Aceeași devitalizare și aceeași senzație de
irealitate o determină pe fata de împărat să-i ceară să se transforme în
muritor pentru ca iubirea lor să devină posibilă. Cele două
metamorfoze ale Luceafărului arată
intenția acestuia de a se apropia de înfățișarea umană ,
însă faptul că eșuează de fiecare dată demonstrează că el poate fi
înger , poate fi demon , dar niciodată muritor.Finalul tabloului
coincide cu momentul în care fata de împărat înțelege că Luceafărul
vine dintr- o lume care este inaccesibilă ei , fapt exprimat prin
versurile ,, Deși vorbești pe înțeles / Eu nu te pot pricepe "
Cel de-al doilea tablou corespunde planului terestru
și introduce un al treilea personaj simbol numit Cătălin. Încă de la
început se creează o antiteză între
portretul Luceafărului ,meditativ , spiritualizat și portretul lui Cătălin ,
plin de viață ,,cu obrăjei ca doi bujori" , ceea ce sugerează perfectă
adaptabilitate , bucuria de a trăi ,
dar și absența oricărei dimensiuni spirituale .
Originea umilă (,, copil din flori și de pripas ") este și ea în antiteză
cu originea cosmică a Luceafărului , fapt care face și mai greu de înțeles
ulterioara alegere a fetei . Se mai poate observă că în acest tablou , fata
de împărat capătă și ea un nume ( Cătălina ) care ar putea să
însemne că a devenit o ființa ca oricare alta , lucru ce
explică tentația și tulburarea pe care i-o produce discursul vulgar și naiv
al lui Cătălin .
În mod normal , felul lui de a vorbi nu poate genera atracție ,
pasiune , cu atât mai mult cu cât în finalul tabloului fata de
împărat declară că va fi îndrăgostita
toată viață de o ființa la care nu va avea niciodată acces (,,În veci îl voi iubi
/ Și în veci va rămânea departe ") .
 Totodată , este momentul în care ea înțelege că e doar o ființă umană
, că are limitele specifice umanului și că este imposibil să le poată depăși .

Cel de- al treilea tablou al poemului se desfășoară doar în plan celest și

poate fi structurat în două secvențe .
În prima , se descrie zborul fulgerător al Luceafărului prin cosmos și dorința
de a ajunge la Demiurg ( Ființa Supremă ) de la care vrea să obțină statutul
de muritor. Zborul Luceafărului e un drum invers către haosul care precedă
momentul genezei . De aceea spune că ,,Unde ajunge nu-i hotar / Nici loc
spre a cunoaște ". Ființa
Supremă se află in afară timpului și a spațiului , de aceea , lumea lui este ,, un
adânc asemenea uitării celei oarbe . A două secvență a tabloului este o
meditație a Demiurgului care pune în antiteză lumea trecătoare a ființelor
umane
cu lumea eternă a cosmosului . Se vede în acest discurs
disprețul Ființei Supreme față de condiția umană supusă în totalitate
efemerității și morții . Mai mult decât atât , Demiurgul consideră absurdă
existența umană ,,
Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște ". Nu doar ființele în sine
sunt supuse morții , întregul univers uman e trecător , așa cum sunt valurile ,,
Cum valurile
află un mormânt / Răsar în urmă valuri " . De aceea , Demiurgul nu poate
înțelege dorința Luceafărului de a - și
sacrifică nemurirea pentru o ora de iubire . El știe că nu doar existența umană
e trecătoare , ci tot ce ține de aceasta
: atracție , iubire , emoție .
În disprețul sau , Demiurgul nu poate accepta dorința Luceafărului , care el
însuși este prizonierul propriei condiții de ființă eternă situată dincolo de
timp și de spațiu .În mod sintetic , avem de a face acum cu două ființe din
lumi complet diferite , niciuna neavând
posibilitatea de a- și schimbă destinul : așa cum fata de împărat nu-si poate
schimba condiția de muritoare , nici Luceafărul nu poate fi altfel decât
nemuritor și astfel , interferența dintre cele 2 lumi se dovedește a fi
imposibilă și poate explica ceea ce se petrece în ultimul tablou .

Ultimul tablou al poemului completează simetria , refăcând

combinația dintre planul celest și planul terestru . Și acest tablou poate fi
structurat în două
secvențe : un tablou de natură în care se petrece idila dintre Cătălin și
Cătălina și un dialog cu caracter
meditativ în care iese din nou în evidență
incompatibilitatea absolută dintre lumea muritoare , terestră și lumea eternă ,
cosmica.. Primele strofe ale tabloului construiesc o atmosfera feerică în care
identificăm motive poetice specifice romantismului eminescian ( luna , codrul
, noaptea și teiul ). Este o
atmosfera intimă , perfectă pentru o idilă , iar această idilă chiar se desfășoară
. Este vorba despre povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina , poveste
care sugerează o
pasiune intensă.Se produce o metamorfoză și în ceea ce privește modul în
care Cătălin definește iubirea . Dacă în al doilea tablou , iubirea este o
experiență superficială , un joc de noroc ,, acu-i acu' că să-ți încerci norocul "
, de
dată aceasta , ea devine ,, noaptea mea de patimi " , iar ființa
iubita este ,, iubirea mea dintâi / Și visul meu din urmă / ".Este evident că
prin iubire , Cătălin evoluează , se spiritualizează , iar fata de împărat se
împlinește prin
această experiență intens trăită așa cum rezultă din versul '' Norocu-mi
luminează '' , răspunsul Luceafărului e cu
totul altul , și faptul că i se adresează cu sintagma ,, chip de lut " arată un
dispreț similar cu acela al Demiurgului . Singura ființă autentic tragică din
poem e Luceafărul care înțelege că prin însuși destinul său de ființă
nemuritoare este condamnat la singurătate și nefericire . Ultima strofă a
poemului exprimă antiteza ireductibilă dintre cele două lumi , una eternă și
solitară , iar alta efemeră , guvernată de noroc , uneori iubire , dar totdeauna
moarte.