Eseu 1-Particularităţile unui text narativ aparţinând lui Liviu Rebreanu

Romanul “Ion” de Liviu Rebreanu este un roman interbelic care surprinde satul ardelenesc la
începutul secolului XX, apărut în anul 1920, fiind primul roman obiectiv şi realist, reprezentativ
pentru literatura română, o capodoperă a autorului, care a stârnit entuziasm şi admiraţie la apariţie.
Liviu Rebreanu a fost un prozator şi dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Pe de o parte, romanul citat se încadrează la curentul realism deorece personajele care iau parte la
acţiune întruchipează diverse tipologii: Titu Herdelea reprezintă intelectualul, Zaharia Herdelea
reprezintă învăţătorul, preotul este reprezentat de Belciug, ţăranul bogat este reprezentat de Ion Pop
al Glanetaşului, iar cel bogat de Vasile Baciu, Florica întruchipează fata frumoasă,dar săracă, iar în
opoziţie cu aceasta, Ana, fiica lui Vasile Baciu, întruchipează fata bogată, dar urâtă. Totodată, opera
are un caracter veridic şi verosimil, dat de prezenţa toponimelor reale, precum: “Bistriţa”, “Cluj”,
“Someş”, “Bucovina”, “trecătoarea Bârgăului” şi de faptul că numele satului “Pripas” este inspirat de
Prislop, un sat real din judeţul Maramureş, iar protagonistul “Ion” este inspirat de un ţăran cu acelaşi
nume “Ion Pop al Glanetaşului”, care era harnic şi iubitor de pământ, dar sărac.
Pe de altă parte, romanul este o monografie a satului Pripas, având drept teme problematica
pământului la început de secol XX, iubirea, familia şi destinul care avea să fie unul crunt, asupra
cărora naratorul obiectiv are o perspectivă narativă obiectivă care se remarcă din prezenţa mărcilor
acestuia: verbe la persoana a 3-a: “vine”, “trece”, “se pierde” şi pronume la persoana a 3-a “ei”, “lor”,
”lui”, o viziune “din dărăt” cu o focalizare 0 . Naratorul se foloseşte de tehnica detaliului semnificativ
în descrierea spaţiului şi al personajelor: “cu două ferestre care se uită tocmai în inima
satului,cercetătoare şi dojenitoare”, descrierea caselor fiind sugestivă pentru locuitorii acestora, de
tehnica planurilor paralele, cel al ţăranilor şi cel al intelectualilor, care interferează din pricina
prieteniei dintre Ion şi Titu şi a faptului că oamenii apelau la sfaturile învăţătorului Herdelea, tatăl lui
Titu, iar la horă participau toţi locuitorii satului, de tehnica contrapunctului, atunci când avea loc o
ceartă sau un eveniment important într-un plan, precum o nuntă, apărea şi în celălalt plan, spre
exemplu nunta lui Ion cu Ana şi nunta Laurei cu Pintea şi de tehnica anticipării, naratorul cunoscând
destinele personajelor, spre exemplu crucea cu Hristosul răstignit care era veche şi ruginită,
pământul care parcă îl chema pe Ion şi poziţia geografică a satului anticipează cele cinci morţi din
roman. O primă scenă semnificativă surprinde hora de duminică la care se adună nu doar cei tineri, ci
întreg satul. Gazda e Todosia, văduva lui Maxim Oprea, “Locul geme de oameni” , „Zecile de perechi
bat Someșana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc,
iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate
de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc
jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile,
își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite”. Împrejur stau
fetele nepoftite, având câte un mănunchi de flori, tot lângă horă stau mamele şi babele care
„forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele”,iar printre tineri obişnuiesc să alerge copiii
neastâmpăraţi. Bărbaţii sunt strânşi „grupuri-grupuri”, pe la case sau lângă porţi, în funcţie de statut.
Primarul e adunat cu „bătrânii fruntaşi”, în timp ce „ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și
Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași”. Ion
alege să danseze cu Ana, deşi o iubea pe Florica. După joc, Ion îi face o invitaţie Anei, urmărind-o
ulterior pe aceasta cu o privire stranie ce sugera „nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Acesta
pleacă pe cărarea din dosul şurii şi se aşează sub un nuc. La scurt timp, apare şi Ana. Privind-o,
tânărul îşi dă seama că nu-i fusese dragă şi că iubise pe Florica, dar aceasta „era mai săracă decât
dânsul, iar Ana avea locuri şi case şi vite multe...”. Încă din incipitul operei, se poate observa că
alegerea lui Ion de a dansa cu Ana are la bază patima acestuia pentru pământ, iar tânăra reprezenta
un mod de a obţine avere cât mai repede. O a doua scenă semnificativă îl surprinde pe Ion într-o zi de
sărbătoare, imediat după topirea zăpezii, plecat să îşi vadă pământurile primite drept moştenire. În
faţa lor simţea că „sufletul îi era pătruns de fericire, iar acestea se închinau în faţa lui”.
Oprit în mijlocul lor, „lutul negru şi lipicios îi ţintuia picioarele”. Ion se aplecă,sfărmă pământul, iar
„ mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios, ca nişte mănuşi de doliu”, apoi se apleacă şi sărută
pământul, simţind „un fior rece, ameţitor”. Toate cele trei elemente sunt sugestive pentru tema
destinului, anticipând moartea lui. Cu toate acestea, „Ion se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş
din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori”, fapt care este în opoziţie cu
momentul în care s-a simţit ca un vierme, din cauză că era sărac. Scena scoate în evidenţă iubirea lui
Ion faţă de pământ.
Ca două elemente de structură şi limbaj reprezentative pentru tema romanului se remarcă conflictele
lui Ion şi relaţia incipit-final. Conflictele exterioare ale acestuia erau cu tatăl lui deoarece a prădat
averea mamei, cu Vasile Baciu din pricina faptului că după nunta cu fiica lui, acesta nu voia să-i dea
toate pământurile şi cu Ana deoarece nu o iubea, din contră, o acuza din cauza averii. Conflictul
interior are la bază, asemenea conflictului exterior, patima protagonistului pentru pământul care
reprezenta totodată poziţie socială, patimă cauzată de sărăcie, în strânsă legătură cu faptul că nu o
putea pune pe Florica, fata pe care o iubea, pe primul loc, deoarece Ana era mult mai bogată. Acest
conflict interior este subliniat de către autor prin intermediul numelor date celor două părţi: „Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii”. Relaţia incipit-final este una de tip cauză-efect, astfel că patima lui Ion
pentru pământ l-a dus pe un drum greşit. A dus la o ceartă din care a rezultat o pedeapsă cu
închisoarea, căsătoria cu Ana, fata pe care nu o iubea, moartea Anei din cauza lipsei de afecţiune şi a
indiferenţei lui, moartea copilului pe care nici măcar nu-l iubea, la fel ca pe mamă, iar în final la
moartea lui, ajungând îngropat în pământul pe care îl iubea şi la care a râvnit toată viaţa, averea sa
fiind trecută în posesia bisericii, spre bucuria preotului Belciug care l-a înmormântat în pământul
bisericii, deşi, înainte de a-i lua în posesia averea, nu l-a suportat. În mod ironic, Ion moare ucis de
George, adversarul său, lovit în cap cu o sapă, unealta cu care lucra pământul, „Dumnezeu nu bate cu
bâta...Iaca mi-a furat pământul şi acum l-a săturat Dumnezeu de Pământ!”-Vasile Baciu. De
asemenea, atât în incipit cât şi în final este prezentat drumul care în incipit intră, iar în final iese din
satul care, după spusele autorului, a rămas la fel „satul a rămas înapoi acelaşi”.Un alt element comun
este Hristosul de pe cruce „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e
răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă
o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și
înnegrit de vremuri.”, „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază
întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă.” şi dansul
reprezentat de hora de la început şi dansul de după sfinţirea bisericii. Toate acestea oferă
circularitate romanului deoarece începe şi se termină în acelaşi punct, iar titlul „Ion” este un eponim.
În concluzie, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este o monografie a satului Pripas al cărui nume este
inspirat de satul Prislop. Tema are la bază problematica pentru pământ la începutul secolului XX,
iubirea, familia şi destinul, asupra cărora naratorul are o perspectivă narativă obiectivă, cu o viziune
„din dărăt” şi cu o focalizare 0, oferind o privire de ansamblu asupra societăţii ardeleneşti. „Ion e
expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o
cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă: în faţa
ogorului aurit de spice, e cuprins de beţia unei înalte emoţii şi vrea să-l aibă cu orice preţ.”(Eugen
Lovinescu) . „Desfăşurarea romanului poate să dea impresia că în atingerea scopului său Ion pune
multă inteligenţă. El seduce pe Ana, aşteaptă ca aceasta să ajungă prin graviditate de râsul satului şi
sileşte pe tată să vină să se tocmească în privinţa zestrei. Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia
îi ţine loc de deşteptăciune.” (George Călinescu). „ A vedea în Ion viclenia ambiţioasă sau brutalitatea
condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-
un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă.”(Nicolae Manolescu).