ION

-tema si viziune-

Capodopera creației lui Liviu Rebreanu, ,,Ion’’, este primul roman modern obiectiv,
apărut în anul 1920, valorificând realismul, dar și principiile modernismului lovinescian,
conform cărora proza românească ar trebui să se sincronizeze cu spiritul veacului, evoluție
posibilă prin trecerea acesteia de la liric la epic, adică prin obiectivizare. Printre reperele creației
sale menționăm romane, precum ,,Răscoala’’, ,,Pădurea spânzuraților’’, ,,Adam și Eva’’. Tema
textului o reprezintă condiția țăranului fără pământ., viziunea despre lume care se desprinde
fiind aceea că mentalitatea universului rural înfățișat este una greșită, judecând omul nu în
funcție de calitățile personale, ci de pământul pe care-l posedă.
O trăsătură care face posibilă încadrarea în realism constă în prezența personajelor – tip care
reflectă prin felul în care sunt construite legătura dintre individ și mediul în care trăiește. Astfel,
protagonistul romanului, Ion reprezintă tipul țăranului fără pământ, considerat din acest motiv un
sărăntoc, asupra căruia se răsfrânge mentalitatea lumii în care trăiește, după care ești om doar dacă ai
pământ. De asemenea, este portretizat tipul intelectualului, prin învățătorul Zaharia Herdelea, dar și al
femeii care cade victimă unei societăți patriarhale aspre. Mai mult decât atât, prin construcția
personajului eponim este ilustrată și una dintre trăsăturile romanului modern obiectiv, așa cum susține
criticul Eugen Lovinescu, astfel că prin obiectivizare, Ion este primul țăran din literatura română care
este înfățișat ca având atât calități, cât și defecte, nemaifiind astfel idealizat.

O altă trăsătură a realismului constă în valorificarea descrierilor specifice, de la exterior spre

interior, cu detalii care conferă textului veridicitate, dar și cu numeroase toponime și hidronime
regăsibile pe o hartă, aspect care creează iluzia vieții. Astfel, încă de la început, este descris drumul care
duce spre satul Pripas, trecând pe lângă Someș, Amaradia, Jidovița. Privirea naratorului se oprește în
detaliu, după intrarea în sat, asupra a două case, cea a învățătorului Zaharia Herdelea și cea a lui Ion al
Glanetașului, personaje reprezentative în roman, felul în care sunt decrise anticipând atât statutul social
al acestora, cît și felul lor de a fi, după principiul balzacian: spune-mi unde locuiești, ca să-ți spun cine
ești. Mai mult decât atât, fiind un roman modern obiectiv, se observă scindarea personajului principal,
astfel că, dacă în prima parte a romanului Ion își dorește cu patimă să aibă pământ, pentru a scăpa de
stigmatul de „sărăntoc” („glasul pământului”), în cea de-a doua parte este dominat de „glasul iubirii”,
conștientizând că mai important decât „a avea” este „a fi”. (a fi iubit)

O secvență reprezentativă este cea a horei care se ține în curtea văduvei lui Maxim Oprea
(mama Floricăi), într-o zi de duminică, când majoritatea sătenilor erau fie acolo, fie la cârciumă. Se
remarcă încă de acum stratificarea socială clar detaliată între „sărăntoci”, „bocotani” și „intelectuali”,
între primele două clase existând un puternic dispreț, fățiș manifestat, astfel că din „pleava satului”, din
„sărăntoci” face parte și Ion al Glanetașului, care deși o place pe Florica, o fată frumoasă, dar săracă,
decide să danseze cu Ana, de care își spune în sinea lui că „deși e urâțică, are pământuri”. Observând că
Ion îi face curte fetei sale, Vasile Baciu care era băut îl jignește făcându-l „fleandură” și „sărăntoc”,
sătenii fiind cei care intervin pentru a-i despărți. Mânios pe situație, Ion devine din ce în ce mai hotărât
să pună mâna pe zestrea Anei, secvența anticipând planul acestuia de a-l forța pe Baciu să i-o dea de
soție. Mai mult decât atât, hora reprezintă o sugestivă pagină monografică, înfățișând obiceiuri ale
satului ardelenesc. Sunt anticipate de pe acum, majoritatea conflictelor din text, astfel că, simbolic, hora
face trimitere la destinele personajelor prinse în jocul propriilor orgolii, care vor conduce în cele din
urmă la plata greșelilor.

O altă secvență reprezentativă este cea a nunții dintre Ion și Ana, care are loc în acelai timp cu nunta
Laurei, fiica învățătorului Zaharia Herdelea. La nuntă, Ana fiind însărcinată, nu poate partcipa la dansul
miresei, așa că în locul ei dansează Florica, domnișoara de onoare. Văzând că cei doi sunt foarte
apropiați și că Ion îi șoptește vorbe dulci Floricăi, Ana înțelege că a fost folosită și că Ion a iubit-o mereu
pe Florica, a început să murmure „norocul meu, norocul meu”, vorbe care îi anticipează destinul tragic.
Pe de altă parte, prin comportament, Ion este înfățișat ca fiind extrem de mândru, orgolios, indiferent
de suferința Anei, fiind interesat doar de Florica și de banii adunați la nuntă. Nu în ultimul rând, prin
intermediul acestei secvențe sunt conturate obiceiuri specifice de nuntă, de la strigături, dansul miresei,
până la adunatul banilor, astfel că atât nunta țărănească, cât și cea din familia intelectualilor urmează
aceeași ceremonie.

Acțiunea romanului este structurată pe două părți, fiecare purtând câte un titlu sugestiv
„Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, fiind logică și cronologică, bazată pe momentele subiectului,
întâmplările fiind relatate din perspectiva unui narator omniscient, obiectiv, care relatează la persoana a
III-a, cu focalizare zero.

Mai mult decât atât, textul are o construcție simetrică, circulară, debutând cu descrierea drumului care
duce către satul Pripas și încheindu-se cu descrierea aceluiași drum care iese din sat.

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la hora, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În centrul acţiunii stă personajul Ion, ţăran sărac care vrea sa
aibă repede mult pământ. Hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana cea bogată, deşi o place pe Florica
cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, şi confruntarea verbală
cu Ion, pentru că umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga
romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a
flacăului, care la rândul său îl va face de ruşinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a obţine
pământul ca zestre. Ion îl forţează astfel pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nunta cu Ana, Ion işi dă
seama că tot pe Florica o iubeşte. În plus, el nu-i cere acte socrului pentru pământul - zestre, şi simţindu-
se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre Ion
și Vasile, în care „biata Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea soţiei nu-i trezeşte regrete sau
conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi in Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii
pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui după Florica, măritată acum cu
George, astfel că deznodământul este previzibil. George îl omoară pe Ion şi este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine Bisericii.

În text apare atât un conflict interior, între obsesia lui Ion pentru pământ și obsesia lui pentru
Florica, mai degrabă intuit de cititor decât conturat, finalizat dramatic prin moartea lui Ion. Mai puternic
conturate sunt conflictele exterioare dintre Ion și Vasile Baciu, Ion – Ana, Ion – George Bulbuc, preotul
Belciug – învățătorul Zaharia Herdelea. Conflictul dintre Ion și Vasile Baciu debutează încă din scena
horei, când acesta observând că flăcăul îi face curte Anei, pentru că nu îl dorea ca ginere, îl face
sărăntoc, ceea ce declanșează în Ion dorința de răzbunare. În curând totul se transformă într-o luptă a
orgoliilor, victima fiind Ana, care a fost sedusă de Ion rămânând însărcinată, este alungată de acasă de
tată, dar și de Ion, conflictul fiind aplanat prin intervenția preotului Belciug. Consecințele acestui conflict
demonstrează cât de zadarnică a fost lupta dintre cei doi, deoarece Vasile Baciu rămâne fără nimic, Ana
și copilul murind, iar pămâturile ajungând în posesia bisericii după ce Ion este omorât de George Bulbuc.

Primul roman modern obiectiv din literatura română, Ion înfățișează condiția tăranului fără
pământ, surprinzând drama unei lumi care se lasă condusă de glasul unui pământ care nu poate
substitui glasul virtuții și al adevărului, morală pe care protagonistul o înțelege tardiv, plătind cu prețul
vieții greșeala de a se lăsa condus de instinctul posesiunii și al ascensiunii sociale, uitând ce înseamnă a fi
om.