Mesterul Manole

Tema dramei este conditia creatoare a omului, raportul dintre creatie si absolut, rolul omului in dialog
cu absolutul.
Ideea este preluata din filozofia populara: opera de arta - ca sa se implineasca si sa reziste -trebuie
hranita cu iubirea cea mai scumpa; orice creatie artistica este alegere si har, dar care cere cumplite eforturi.
Subiectul dramei (brodat pe mitul jertfei zidirii) prezinta multe asemanari cu balada
populara „Manastirea Argesului'. Un mester zidar si-a iubit mai presus de orice sotia; patima lui de a crea -
demonul sau geniul sau - a prefacut-o in lacas de rugaciune daruit timpului etern, mesterul moare pentru a
se contopi cu creatia si pentru a reface, in vesnicie, cuplul ideal. Dar exista importante deosebiri. Astfel,
actiunea incepe la sapte ani de la inceperea lucrului, timp in care nu se poate construi nimic deoarece
zidurile se surpau fara incetare. Aceasta va determina un puternic conflict psihologic: Manole este chinuit,
framantat de neputinta realizarii menirii sale in ciuda calculelor refacute mereu, pentru a descoperi cauza
prabusirii zidurilor.
Conflictul dramei este interior. El are loc in sufletul lui Manole, sufocat, zdrobit intre cele
doua porunci: a geniului sau (care ii cere terminarea bisericii) si a pamantului (care ii cere jertfa). S-ar
putea spune ca este un conflict intre ideea de Creatie si ideea de Jertfa.
Necesitatea jertfei este afirmata de Bogumil in scena I, actul I (cu o detasare, seninatate cruda fata de
zbuciumul disperat al lui Manole). El considera ca zbuciumul mesterului incalca principiile sacre ale Bibliei: ca
omul trebuie sa se supuna fatalitatii unui scop care-i depaseste intelegerea: „Si daca intru vesnicie bunul
Dumnezeu si crancenul Satanail sunt frati? Si daca isi schimba obrazarele inselatoare ca nu stii cand e unul si
cand celalalt? Aceasta scena dezvaluie aproape toate datele conflictului, necesitatea creatiei, a jertfei,
drama tripla a lui Manole: de creatie, de cunoastere si morala.
Personajul Manole poate fi caracterizat tinand cont de cele trei motive literare ale dramei: al dorului, al
jertfei si al destinului. Astfel, motivul dorului ia forma unei porunci in jurul careia se tese conflictul (lupta cu sine
insusi a personajului semnificand tragedia eterna a geniului condamnat sa se zbata in „neschimbarea aceluiasi
cerc'): „launtric, un demon imi striga. Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga! Jertfeste!'. Chemarea
creatiei devine porunca si, nu mai putin, o pedeapsa:„Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a
zamisli frumusete?'. Manole le insufla si celorlalti mesteri dorul de biserica astfel incat acestia, asezati in jurul
lui, vad umbra turlelor si aud clopotele in inchipuire, in timpul zidirii Mirei, cuprins de furia constructiei, de
patima de a-si vedea opera finalizata, Manole isi biciuieste zidarii stapanit parca de demon. Revolta lui e
generala: „Temeliile lumii sunt fara noima. Cand el a cladit, ce-a jertfit?!' E indoiala care 1-a insotit mereu. Jertfa
rituala devine tulburatoare drama umana pentru ca numai ea asigura trainicia si durata operei. Manole o
accepta si sufera cand destinul a ales-o pentru jertfa pe Mira (mesterul va contopi astfel cele doua iubiri:
Mira si Biserica, adica dragostea pentru sotie si dorul pentru biserica), in virtutea destinului sau Creator,
Manole alege sacrificiul si drama lui existentiala (tulburatoare) devine un cantec de iubire impletit cu un cantec
de moarte. Sacrificarea Mirei semnifica transferul de viata asupra cladirii -dar mai ales transferul de iubire de
esenta umana. Zidirea sotiei (momentul culminant al dramei) decurge ca „un joc de alba vraja si
intunecata magie', in timp ce Manole, cu o liniste neomeneasca, isi continua lucrul. Stapanit de patima creatiei, el
isi biciuieste zidarii pentru a-si potoli nelinistile si setea de a zamisli.
 Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de destin decat prin jertfa de sine.
In final, urcandu-se in clopotnita, se arunca in gol, si-si asuma astfel libertatea unei optiuni: el reconstituie
destinul din veac al Zamislitorului - de a pieri ucis de propria opera dar si de a continua sa traiasca prin aceasta.