Raluca Cîrstea – anul I – actorie

Problematica creației în opera

„Meșterul Manole” de Lucian Blaga

Deși realitatea istorică a meșterului Manole este incertă, tema

transfigurată de poet este o legendă răspândită, sublimată în creații culte
diverse. Legenda se găsește și la alte popoare precum la greci, maghiari,
sârbi, albanezi, iar jertfa zidirii este consemnată în Asia, Africa, Israel,
Fenicia, Cartagina, precum și în vechea Romă.
Dacă alte variante ale legendei se referă fie la un pod, fie la o cetate,
varianta românească a ales mănăstirea, biserica deplasându-și accentul de
la victima spre creator. Frământarea, vina și căderea tragică a meșterului se
află în prim-plan. „Nu mistica morții și nici dăinuirea superstiției, ci sentimentul
creativității, cu tot tragicul lui, este axa în jurul căreia s-a cristalizat funcțional
expresia românească.”- D. Caracostea. Dincolo de operă se aflau efortul
meșterului de împlinire a unui ideal, demnitatea și vocația constructivă
ridicată la nivelul sacrificiului. Manole a investit timp și trudă în nelinistea
căutărilor sale, dar nu era suficient. Pentru opera sa, el trebuie să se sacrifice
pe sine. Legenda a descoperit sensul străvechi de a jertfi ființa cea mai
dragă, „care este un alt fel de a formula jertfirea de sine”- M. Eliade.
„Cântecul de cărămidă și de var nu este un căntec de bucurie, ci cântecul
pasiunii îngemănate cu durerea.”
Piesa lui Blaga, Meșterul Manole, este o ipostază a întrupării mitului, a
asimilării lui creatoare în substanța unui univers artistic de mare complexitate,
o dramă de idei despre condiția tragică a artistului cuprins de patima creației.
Piesa începe cu motivul surpării zidului pentru a situa în centru figura
creatorului operei de artă, implicând ideea de continuitate în făurirea
frumosului, precum și practica magică și mitică legată de cultul morții.
Intriga se bazează pe ipoteza jertfei, expusă de starețul Bogumil, ceea
ce provoacă conflictul interior pe care se va axa drama lui Manole.
Din perspectiva lui Bogumil, jertfa este circumscrisă dogmei, credința sa
este magia albă, deoarece se opune rațiunii. Găman, înzestrat cu o forța
vizionară, crede că jertfa este cerută de stihii, de magie neagră. Manole
respinge motivul de magie albă sau neagră, el îndreptându-se spre ideal prin
artă. Construirea bisericii este un prag pentru a dovedi forța creației.
Elementele naturii se supun spiritului creator, în final fiind integrate în
materialitatea operei.
Momentul culminant este reprezentat de înfaptuirea jertfei. Manole a
acceptat jertfa, patima creației fiind foarte puternică: „Mărturisire auziți din
parte-mi, c-am început să clădesc fiindcă n-am putut altfel”. Mira vine pentru
a-și ajuta soțul, căruia îi cunoaște frământările, dar și pentru a împiedica o
jertfă umana. Mira este alături de marea neliniște a soțului său, chiar dacă nu
înțelege sensul eticii jertfei, căreia i se supune marea creație.
Jertfa se realizează prin motivul jocului. Manole rostește tragic: „ Să nu
se mai audă chinul din zid, Doamne, jocul a fost scurt, dar văietul e lung”. Din
momentul zidirii Mirei, Manole s-a înstrăinat. Opera nu seamnănă cu
imaginea prefigurată, idealul părând doar parțial atins. Creatorul o simte ca
nerealizată, dorind să spargă zidul, dar, odată terminată, creația nu îi mai
aparține, fiind a colectivității.
În final, este relevată o moarte eroică, sinuciderea fiind gestul unui erou
tragic, care s-a mistuit în actul creației, moartea părând firească pentru
Manole.
Meșterul Manole se bazează pe două teme majore: drama creației și
drama cunoașterii. Îndoielile lui Manole duc dincolo de ideea creației, duc la
dezbaterea ideii de limitare a posibilităților umane de cunoaștere. Piesa este,
totuși, în primul rănd o dramă a creației, creația devenind o formă de
cunoaștere.
Figura meșterului, creator-demiurg, sfâșiat de contradicții, singur în
universul său este povestea unui Faust modern, cu acțiune situată într-un
spațiu mioritic și timp mitic românesc. Din legendă și mit, Blaga a construit
contra-legenda, contra-mitul său, rezultatul fiind o operă independentă,
stranie, o meditație asupra destinului creatorului.
Frământarea lui Manole pare inutilă, eșecul aruncându-l într-o tristețe
metafizică. Zbaterea lui Manole înseamnă refuzul stagnării, al supunerii
necondiționate. Manole este diferențiat de instinctualul Găman sau de
fanaticul Bogumil prin trăsătura de demnitate omenească și prin patima
creației, definită de autor ca o putere magică, un duh pozitiv al creației.
Refuzul lui Manole de a se supune îngropării în zid se axează pe
conflictul dintre setea de creație și conștiința eroului. Manole refuză, întâi,
jertfa pentru că nu îi vede rațiunea: „Jertfa aceasta de neînchipuit – cine o
cere? Din lumină Dumnezeu nu poate să o ceară, fiindcă e jertfa de sânge,
din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”.
Eroul ispășește o vină tragică – vina destinului creator – resimțită ca o
povară și trăită conștient. Personajul nu e constrâns de un jurământ exterior,
ci de altul mai grav: obsesia operei, demonul lăuntric ce impune cu necesitate
fapta. Meșterul va fi mistiut de creație. Într-un fel Manole are echivalență în
teatrul antic. La Oedip, al lui Sofocle, fascinează pasiunea pentru adevăr, iar
la Manole pasiunea pentru creație, amândoi copleșind prin tragicul existenței.
Aici nu se pune numai problema iubirii sau a creației, ci și a creației prin
iubire, cum sublinia Liviu Rusu, „creația mare nu poate să se nască decât din
tot ce este mai profund, mai nobil, mai generos în ființa umană, iar aceasta
este iubirea”.
Scena jocului este realizată sobru. Manole și Mira sunt singuri în
universul lor închis, tot mai încercuiți în zid. Cu înălțarea fiecărei cărămizi
eroul trăiește cu sufletul scindat între bucurie și tristețe.
Manole a împlinit un destin. În final el trage clopotul și alege singur
calea, moartea fiind actul său suprem de nesupunere. Asfel sfârșește drama
omului care a încercat să înfrunte destinul și a fost învins, ca în tragedia
antică, moartea însemnând eliberare.
Provenind din straturi adânci ale mentalității arhaice și păstrând
întrebările în fața misterelor existenței, mitul creației concretizat în drama
Meșterul Manole unește antinomii mereu actuale: împlinire biologică –
împlinire spirituală, natură – cultură, viață – moarte. Piesa, precum și mitul, se
bazează pe motivul dăruirii pentru un ideal superior, dăruirii prin creație.