Sunteți pe pagina 1din 5

Dacă realitatea istorică a meșterului Manole este incertă, tema transfigurată de poet este o

legendă răspândită de vechime geologica, sublimată în creații culte diverse. Povestea se țese și la
alte popoare, la greci, sârbi, maghiari, albanezi: jertfa zidirii este consemnată în Asia și Africa, în
Israel și Fenicia, în Cartagina și vechea Roma.
Dacă variantele sud-dunarene ale legendei se referă fie la un pod (cele grecești, bulgărești,
macedo-romane), fie la o cetate (versiunile sârbești, albaneze, maghiare), varianta românească a
ales mănăstirea, biserica și a deplasat accentul de la victimă spre creator. În prim-plan se află
frământarea, vina și căderea tragică a meșterului. Nu mistica morții și nici dăinuirea superstiției,
ci sentimentul creativității, cu tot tragicul lui, este axa în jurul căreia s-a cristalizat funcțional
expresia românească. Pentru că dincolo de operă se aflau efortul meșterului de împlinire a unui
ideal, generozitatea, demnitatea și vocația constructivă ridicată la nivelul sacrificiului eroic. În
neliniștea căutărilor sale, Manole a investit timp și trudă. Dar nu era suficient, pentru opera sa, el
trebuia să se sacrifice pe sine. Și legenda a descoperit sensul străvechi al obiceiului de a jertfi ființa
cea mai dragă, cea mai apropiată, care este un alt fel de a formula jertfirea de sine. Cântecul de
cărămida și var nu este un cântec de bucurie, ci cântecul pasiunii îngemănate cu durerea.
Piesa lui Blaga este o ipostază a întrupării mitului, a asimilării lui creatoare în substanța
unui univers artistic de mare complexitate. Apărută în 1927, reprezentata scenic in 1929, Mesterul
Manole este o dramă de idei despre condiția tragică a artistului cuprins de patima zămislirii.
Structura dramei ilustrează mutațiile operate de Blaga în valorificarea străvechiului
scenariu mitico-ritualic. Dacă locul acțiunii (pe Arges în jos) este relativ precizat, timpul leagă
legenda de o perioadă îndepartată a istoriei. Piesa începe cu motivul surpării zidului pentru a situa
în centru figura creatorului operei de artă, dar se va reveni și la evenimente anterioare (alegerea
locului, motivul zidului învechit și părăsit, implicând ideea de continuitate în făurirea frumosului,
precum și practica magică și mitică legată de cultul morții).
Intriga se conturează prin expunerea ipotezei jertfei de către starețul Bogumil. De la aceasta
idee începe articulația interioara a conflictului pe care se va axa drama lui Manole.
Motivul jertfei se constituie din trei perspective :
A) Din perspectiva starețului, jertfa este circumscrisă dogmei. Credința sa este „magie
alba”, pentru că se opune rațiunii.
B) înzestrat cu forța vizionară, plăsmuit din legendă și mit, Gaman crede că jertfa este
cerută de stihiile originare, „de neagra magie".
C) Pentru Manole, care se îndreapta spre ideal prin artă, motivul ramâne vag conturat,
respins ca „alba și neagra magie". Construirea bisericii va fi un prag pentru a dovedi forța creației.
Elementele naturii se supun spiritului creator spre a fi integrate în final într-o forma
potențată, în materialitatea operei. Jurământul are valoarea sa simbolică în drama de idei. Blaga
recompune scena deplasând accentul, opune sincerității și fermității creatorului atitudinea
bănuitoare a meșterilor. Dramatismul interior va rezulta din contradicția dintre maestrul, gânditor
și plăsmuitor al operei de artă, și meșterii care o execută.
Momentul culminant este înfăptuirea jertfei. Manole a acceptat jertfa. Patima creației a fost
mai puternică. Piesa conferă momentului o dublă semnificație. Mira vine pentru a-și ajuta soțul,
de ale cărui frământări nu este străină, dar și pentru a împiedica o jertfă umană, care este în
contradicție cu etica populara. Femeia este alături de marea neliniște a soțului, chiar dacă nu
înțelege sensul acelei etici a jertfei căreia i se subordonează marea creație.
Jertfa se realizează prin motivul jocului, introdus de autor pentru a destrăma asprimea
primitivă și pentru a încadra practica magica a sacrificiului în dimensiuni mitice. Manole rosteste
tragic: „Să nu se mai audă chinul din zid, Doamne, jocul a fost scurt, dar vaietul e lung". Din
momentul zidirii ființei iubite, Manole s-a înstrăinat. Idealul pare doar parțial atins, opera nu
seamana cu imaginea prefigurată. Artistul o simte ca nerealizată, de aceea vrea să spargă zidul.
Dar, odată terminată, creația nu-i mai aparține, fiind a colectivității.
Deznodamantul relevă o moarte eroică. Sinuciderea este gestul unui erou tragic, care s-a
mistuit în actul creației, încât moartea pare logică, firească pentru omul Manole. Artistul rămâne
însă prin creație, dăinuie prin aceasta.
Meșterul Manole reprezintă o piesă arhetip pentru dramaturgia lui Blaga, continuând două
teme majore: drama creației și drama cunoașterii. Îndoielile lui Manole duc dincolo de ideea
creației, duc la dezbaterea ideii de limitare a posibilităților umane de cunoaștere. Totuși, piesa este
în primul rând o dramă a creației, cunoașterea insinuandu-se în țesătura ei in corelație implicită.
Creația devine o formă de cunoaștere.
Trecerea din legendă, din epic în dramatic presupune schimbări în structura personajului
principal, purtător al unui destin tragic. Neputând să identifice natura forțelor care-i dirijeaza
actiunile, plutind în hăurile necunoașterii, are de ales între a se supune sau nu. Această libertate de
opțiune este singura care i se ofera.
Figura meșterului, creator-demiurg, sfâșiat de contradicții, singur în universul său, este
povestea unui Faust modern, cu acțiune situată într-un spațiu mioritic și un timp mitic românesc.
Din legendă și mit, Blaga a construit contra-legenda, contra-mitul său. Rezultatul a fost o operă
independentă, de un straniu fascinant, o meditație gravă asupra destinului creatorului.
Blaga atacă teza fundamentală a mitului dramatic, Manole încercând o explicație logică
pentru misterioasele prăbușiri. El vrea să explice inexplicabilul cu armele rațiunii. Deruta
personajului provine din ineficacitatea aplicării calculelor exacte. Soluția este să privească dincolo,
dar posibilitățile sale cognitive sunt limitate. Marele Anonim din Trilogia cunoașterii este nu atât
echivalent al divinității, ci denumirea metaforică a absolutului care se refuza omului prin cenzura
transcendenta, oprind cunoașterea misterelor existențiale.
Frământarea lui pare inutilă, eșecul aruncându-1 într-o tristețe metafizică. În realitate,
zbaterea lui Manole înseamnă refuzul stagnării, al inerției, al supunerii necondiționate. S-a scris
despre solitudinea lui Manole, într-un univers de mister și spaimă, tablou care rememorează
imaginea omului primar, prea putin apărat de rațiunea sa. Personajul este însă diferențiat de
instinctualul Gaman sau de fanaticul Bogumil prin trasatura de demnitate omenească specifică
spiritelor elevate și prin patima creației, definită de autor ca o putere magică, un duh pozitiv al
creației, al faptei.
Opoziția lui Manole, refuzul de a se supune îngropării în zid se axează pe disputa dintre
setea de creație și conștiința eroului, luciditatea lui terestră, spiritul etic. Manole refuză jertfa
pentru că nu-i vede rațiunea „Jertfa aceasta de neînchipuit - cine o cere ? Din lumină Dumnezeu
nu poate să o ceară, fiindcă e jertfă de sange, din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară,
fiindcă jertfa e împotriva lor". Eroului i se pare nedreaptă condiția umană și prima lui reacție este
de răzvrătit.
Prin dramatizarea lui Blaga se ajunge ăn zona pură a tragicului. Eroul ispășește o vină
tragică - vina destinului creator - resimțită ca o povară și trăită conștient într-un precipitat calvar.
El nu acționează pentru renume sau nemurire, ci din necesitatea interioară, devenită unic și tragic
imperativ, izvorul grandorii și căderii personajului. Situându-și eroul sub zodia necesității tragice,
Blaga amplifică sugestiile baladei, menite să lumineze jertfa de sine a creatorului. Personajul nu e
constrâns de un jurământ exterior, ci de altul mai grav: obsesia operei, demonul lăuntric ce lucrează
obscur, impunând cu necesitate fapta. Constructorul va fi mistuit de creație. în ultimul act, Manole
este sfarșit și vorbește despre sine la persoana a IlI-a, cu detașarea omului ieșit din forma sa
mărginită, capabil să contemple de la distanță propriul destin și să descifreze în el un sens mai
general. Într-o anumită măsură, Manole are echivalența în teatrul antic. La Oedip fascinează
pasiunea pentru adevar, la Manole - pasiunea pentru creatie, amândoi copleșind prin tragicul
existenței. Manole este erou tragic pentru că trebuie să ucidă, după cum Oedip este predestinat să-
și ucidă tatăl. Dar la Oedip actul este involuntar, pe cand Manole este mai dramatic prin ezitări și
alegere, pentru că el știe ce face.
Gaman si Bogumil sunt creații originale, personaje simbolice. Fanatismul lui Bogumil se
nutrește din practici magice, credința lui fiind un amestec de religii păgâne. Se proclama ideea
unui zeu păgân ce seamănă spaimă și obligă la supunere. Autorul pare să considere că a supune
destinul omului actelor benefice ale unei ființe divine înseamnă a-1 condamna la pasivitate
spirituală, răpindu-i tensiunea creatoare. Bogumil este un fel de Mefisto care recomandă jertfa.
Dar, spre deosebire de Mefisto, care nu se opune dorinței de cunoaștere, dacă se respectă pactul,
Bogumil încearcă să stăvilească orice înțelegere lucidă din partea meșterului, orice efort de a
pătrunde impenetrabilul. El întruchipează credința populară în puterile supranaturale, ca o expresie
a două principii universale opuse: Dumnezeu și Satana, binele și răul, în confruntare permanentă,
chiar și în om, pentru că Satana i-a creat din lut trupul material, iar Dumnezeu i-a dat sufletul.
Manole refuză însă jertfa necondiționată, așa cum nu reacționează la viziunile apocaliptice
ale straniului Gaman, un duh al pământului, ce în coșmarurile sale se dorește un Atlas care să
sprijine zidurile bisericii sau un Christ al sacrificiului asumat. El are o imaginație vizionară
primară, dar simte destrămarea lucrurilor, vestind în somn surparea zidurilor. De fapt, Gaman pare
o jertfă a religiei lui Bogumil, un om caruia i s-a extirpat rațiunea, trăind din revelații divine, veșnic
încolțit de spaime, terorizat de monștrii născuți din ungherele întunecate ale minții
Aceste două personaje străine de legendă sunt introduse în compoziția dramei ca două
ipostaze ale existenței primitivului, ilustrând simbolurile păstrate în mit, referitoare la începuturile
afirmării spirituale ale poporului. Antinomiile rezultă din opoziția personajelor, încât piesa
depășește cadrul dramei de constiință, reflectând ipostaze ale unor relații umane.
Provenind din straturi adânci ale mentalității arhaice și păstrând intrebările în fața
misterelor existenței, mitul creației concretizat în drama Mesterul Manole unește antinomii mereu
actuale: împlinire biologică - implinire spirituală, natura - cultura, viața – moarte.
BIBLIOGRAFIE

Blaga, Lucian, Cum am scris Meșterul Manole, Colecția Rampa, Editura Eminescu,
București, 1977
Blaga, Lucian, Opere, vol I-Vii, Ediția critică și studio introductive de George Gană,
Editura Minerva
Blaga, Lucian, Teatru-Proză autobiografică, Colecția Lyceym, vol. II, Antologie, prefață
și bibliografie de George Gană, Editura Albatros, București, 1972
Eliade, Mircea, Comentarii la legenda Meșterului Manole, Editura Publicom, București,
1943
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii rpmâne. 5 secole de literature, Editura
paralela 45, Pitești, 2008