Sunteți pe pagina 1din 3

Babolea Alexandra

Mitul jertfei pentru creatie Dupa Dictionarul Explicativ al limbii Romane, mitul este o "povestire fabuloasa care cuprinde credintele popoarelor antice despre originea universului si a fenomenelor naturii, despre zei si eroi legendari, etc" . Conceptul de mit este foarte comentat de catre filosofii culturii, mereu definit, dar niciodata indeajuns clarificat. Faptul nu datoreaza neputintei stiintei de a surprinde in totalitate obiectul studiat, cat mai cu seama bogatiei de intelesuri pe care mitul le releva la analiza si interpretare. Prima problema in ceea ce priveste miturile consta in faptul ca acesta o istorie al cateri subiect se refera de obicei la un eveniment creator petrecut la inceputul lumii (al intregului univers sau al unei parti din el). Din punct de vedere temporal, el se plaseaza, asadar, in vremea originilor. Se vorbeste despre timpul mitic spre deosebire de cel istoric. Mitul se constituie ca o structura permanenta, fiind repetabila ceea ce face ca intelesurile lui sa strabata epocile istorice, timpul mitic implica, deopotriva, trecutul, prezentul si viitorul. Cand vorbeste despre mituri, privindu-le mai ales din unghiul de vedere al relatiei lor cu literatura scrisa, George Calinescu constata ca "patru mituri sunt nutrite din ce in ce mai mult de mediile literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone". Cele patru mituri consemnate de G. Calinescu sunt : - Traian si Dochia , mitul etnogenezei romanesti - Miorita, simbolizand "existenta pastorala a poporului roman" - Zburatorul, care este "mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal" - Mesterul Manole , "mitul estetic, indicand conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei". Manastirea Argesului" este una dintre baladele romanesti cu un profund continut ideatic, dand forma epica si literar-artistica apropiata de exemplaritate unuia dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, mitul creatiei prin jertfa de sine. Horia Badescu, in "Mesterul Manole sau imanenta tragicului" , considera ca acesta "descinde din substanta celor mai stravechi mituri cosmogonice". Mircea Eliade analizeaza transferul creatiei din planul divin in cel uman: "In creatie, era divinitatea care se sacrifica pe sine - si in alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica de asemenea fiinta cea mai draga, cea mai apropiata; un alt fel de a formula jertfirea de sine." in legenda romaneasca, la fel ca in majoritatea miturilor omenirii, intalnim transferul sacrificiului din sfera divina in cea profana, oferindu-se caracter sacru si durabil creatiei umane. Mitul are o raspandire extraordinara, sacrificiile pentru durabilitatea constructiilor fiind practicate, in vechime, pretutindeni in lume, "in Scandinavia si la finici, la letoni si la estonieni, la rusi si la ucraineni, la germani, in Franta, in Anglia, in Spania", ajungand pana in Oceania si in Polinezia, in China si Japonia. (Mircea Eliade, "De la Zalmoxis Ia Genghis-Han") Mesterul Manole se inscrie in varful tezaurului dramatic care preia, prelucreaza sau dezbate motivul mitic al jertifirei zidirii, din acest esalon glorios de opere dramatice facand parte piesele scrise de: un anonim, Ion Penescu, Costache

Caragiale, Mihail Pascaly, Carmen Sylva, Emanuel Demetrescu, Nicolae Davidescu, Adrian Maniu, Nicolae Iorga, V. Eftimiu, Gh. Maior, Octavian Goga, Ion Luca, Coca Farago, Adrian Venea, Laurentiu Fulga, Horia Lovinescu, C. Cuza, Paul Everac, s.a. Intre numeroasele opere literare culte care au valorificat-o, drama lui Lucian Blaga se detaseaza net prin complexitatea cu care mitul folcloric este straluminat in intelesurile lui cele mai intime cu instrumentele teatrului modern. De la stransa relatie dintre mit si literatura, pleaca, fara indoiala, si Lucian Blaga, care concepea mitul ca o modalitate fundamentala de reprezentare artistica a vietii interioare a omului. Cand afirma ca "fara o gandire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nicio poezie" ,Blaga punea gandirea si cunoasterea mitica in ecuatie cu gandirea si cunoasterea metaforica, amandoua dobandite de om de-a lungul mileniilor. Balada are mai multe variante, una dintre ele continand si motivul visului, prin care se transmite ideea sacrificiului, ca in balada romaneasca. Exista si versiuni unguresti, care evoca edificarea cetatii Deva, lipsite insa de o semnificare supranaturala a evenimentului. Desigur, episodul uciderii exista si in alte regiuni; calugarul armorican Nennius, in "Istoria britonilor" ("Historia Britonum"), povesteste episodul jertfirii sangelui de copil, dupa sfatul preotilor druizi, pentru a construi cetatea Gorthigern. insa, ca pretutindeni, semnificatiile ultime ale jertfei se revarsa intr-un mit cosmogonic, ca in vechile legende, in care un urias sau un zeu creator era ucis pentru a da nastere universului. Numele romanesc al mesterului Manole confirma originea autohtona a baladei. Expozitia dramei incepe cu motivul surparii zidurilor, staretul Bogumil are pentru situatia disperata in care se aflau constructorii o singura solutie - jertfa : "sufletul unui om cladit in zid, ar tine laolalta incheieturile lacasului pana in veacul veacului". Opera este rescrierea unui nou Faust, avid sa descifreze tainele Marelui Bun! Intrebandu-se cine-i damara zidurile, Manole incearca sa priveasca "dincolo", remarcand tulburarea armoniei si a ordinei firesti : "Se pretrec lucruri necurate pretutindeni" .Framantarea sa continua, ca un Sisif "la inceput de drum". Blaga va insista asupra framantarilor interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu, mai mult prin sugestie, un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru este fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decat prin moartea eroului, o moarte necesara, fara indoiala, si nu o sinucidere, cum am fi tentati sa credem, sau o moarte accidentala ca-n balada. Intreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat in lupta cu propriul sau destin. Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera acestei scene intelesuri inca nebanuite. Metafora femeie - biserica ,devenita transparenta prin insasi desfasurarea scenei, trimite cu gandul la vocatia zamislirii, in care biserica e simbol al plasmuirii unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascand, omul. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter si problematica personalitate, cu o individualitate distincta. Toate acestea fac din el un personaj de tragedie antica ce isi traieste intens si neabatut destinul sau de martir al frumosului etern.

Se poate afirma c Manole se compar cu Oedip, personajul creat de Sofocle, cci amndoi se ridic deasupra destinelor lor. Calugarii si boierii il acuza pe Manole de crima, acest conflict fiind exteriorizarea contradictiilor existente in sufletul lui Manole inca de la inceputul dramei. Izvorul acestei contradictii se afla in incompatibilitate mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta ideea uciderii. Se clarifica sensurile mitice pe care le aduce in drama Bogumil, calugar atemporal, altfel decat calugarii care cer osandirea lui Manole pentru crima. Judecarea lui Manole prin raportarea la ceea ce tocmai ispravise nu mai este posibila, el nu mai apartinei clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza opera, astefel amandoi, autor si opera ating absolutul. Desi Manole este cel ce filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta si de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodoperele lor cu propriile suflete "Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi !" Manole este constient ca a implinit un destin, fiind unealta lui. Dupa ce "trage clopotul complet si fara smerenie de parca s-ar fi certat cu el" ,cauta eliberarea din propria-i cazna prin moarte. Ultimele sale cuvinte rasuna ca un testament, dar si ca o apoteozare a adevarului ca jertfa n-a fost zadarnica : "Cand noi nu vom mai fi, apa si adancul padurilor vor mai vui aici, amintindu-se fara sa ne numeasca, surd si cumplit din veac in veac !" Traind adanc febra creatiei, Manole isi stinge orice chemare launtrica. De abia dupa ridicarea bisericii, in statornica ei asezare si durata, simte ca opera sa nu mai apartine, ca ea este a celor multi. Ca om se crede inutil si numai perspectiva unei noi idei de creatie ii mai poate aduce alinarea. Dar pentru ca opera aceasta sa ramana unicat, stie ca trebuie sa dispara creatorul si singurl care implineste autojertfirea. Istoricul Eugen Todoran a remarcat similitudinea implinirii "jertfei credintei" in existenta personajului legendar si in cea a faurarului "Poemelor Luminii" . Drept concluzie este emblematica aprecierea acestuia in acest sens: "Umbra mesterului zidar din legenda, coboara in istorie si este umbra lui Blaga insusi, care in literatura romana a fost inainte de toate creatorul cu patima frumosului, poetul ce a sapat in adancul pamantului pentru a gasi in apa izvorului lumina stelelor cerului, cu semnele zodiilor in ele, poetul care, cu ravna lui pentru monumentalizarea culturii folclorice, minore, in valorile artistice ale unei culturi majore s-a dorit anonim in creatia sa, asemeni zidarilor din legenda folclorica."