Sunteți pe pagina 1din 5

Binecuvântare și blestem

Blestemul este un act de magie verbală, bazat pe credința și puterea cuvântului, de a


institui, de a modifiao stare existentă. Cuvântul e de orginie greco latină (blasphemia- hulă,
calomnie, defăimare). E constituit dintr-o formulă fixă sau improvizată, prin care se invocă
mânia sau urgia unei divinități asupra unei persoane, a unui obiect sau unei acțiuni.

Blestemul e utilizat în scop de răzbunare, de pedepsire sau de compromitere. Finalitatea


blestemului, conținutul său, ca și împrejurările în care este rostit, atestă apartenența la sfera
magiei negre. Marile blesteme ale mitologiei și religiei privesc uneori întreaga istorie a omenirii,
destinul unui popr sau oraș (de ex. Babilonul) și erau considerate ireversibile. În Biblie găsim cel
mai dur blestem, venit din partea lui Dumnezeu la adresa lui Adam și a Evei după ce au săvârșit
păcatul primordial: „Blestemat să fie pământul din pricina ta! Cu trudă să te hrănești din el, în
tiate zilele vieții tale. Spini și pălămidă să-ți aducă și să mănânci buruienile câmplui. Întru
sudoarea feței tale să mănânci pâine, până când te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost
luat. Căci pulbere ești și în pulbere te vei întoarce” (Geneza, III, 17-19).

În tradiția folclorică românească, blestemul rostit de mamă și împlinirea acestuia e un


motiv frecvent în basme, legende și cântece. În basme, ca urmare a unu blestem, zânele și fetele
de împărat sunt prefăcute în moștri, în broaște sau în păsări. Forma gravă a blestemului părintesc,
greu sau aproape imposibil de anulat , e secondat de lirica de dragoste, de blesteme extrem de
expresive și colorate ( vezi cântecul Cine iubește și lasă....- Maria Tănase).

Motivul blestemului apare, în special, în basme; călătoria inițiatică a eroului este


determinată de un blestem. În basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ca un
avertisment pentru nesăbuitul prinț, Gheonoia și Scorpia apar ca ființe blestemate de părinți

Poezia lui Bolintineanu Mihnea și baba aduce în literatura noastră imagini de o extremă
duritate, în formula blestemului; unele vizează distrucția materială (Să-ți arză plămânii d-o sete
adâncă); altele aruncă anatema asupra spiritului (Să nu se cunoască ce bine vei face/ Să plâângi!
Însă lacrimi nu poți vărsa.
Dan Horia Mazilu formulează o scurtă definiție a blestemului, încercând a prezenta
trăsăturile definitorii ale acestuia: „Blestemul- semn de adeziune la mentalitatea tradițională, cu
funcții importante într-o „lume” ce și-a conservat modalitățile de comunicare ci Invizibilul mult
dincolo de limitele Timpului Vechi- participa pentru o mentalitate care nu ignora principiile
„distribuției” în „lumea de dincolo”, la menținerea dezechilibrului (stipulat de cartea Sfântă)
între cele două cete. Cea a drepților și cea a păcătoșilor...” De asemenea vorbește și despre
categoria de blestemați: „Blestemații (categorie substanțial reprezentată în lumea românească-
dacă judecăm după texte- până spre Timpul Modern) constituiau așadar un rezervor
considerabil (într-un număr totuși variabil, căci nu erau excluse „dezlegarea ” absolvirea și
chiar binecuvântarea ) pentru „ceata păcătoșilor”.Cu semnificația lor bine precizată...”
(coperta cărții O istorie a blestemului)

În cartea O istorie a blestemului a autorului în cauză (Dan Horia Mazilu) se vorbește


despre Blestemul șarpelui și blestemul muncii. Blestemul divin al șarpelui (de tip izolaționist,
dur respecând schema cauză-efect) conferă imaginii șarpelui acest simbol biblic al înșelătoriei,
dar și al inteligenței negative, la starea lui cunoscută sau aproape de ea ): „Zis- a Domnul
Dumnezeu către șarpe: <<Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii, între toate animalele și între
toate fiarele câmpului, pe pântecul tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele tale!
Dușmănie voi pune înte tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrovi
capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.>> Facerea, 3,14-15.

Datorită dorinței sale de a se înălța, de a-și depăși condiția, Adam s-a „trufit”. Trufia a
fost întâiul act perturbator al ordinii creației, act de ruptură- între om și Creator. Drept pedeapsă,
Adam a primit blestemul muncii. Dumnezeu îl blesteamă pe Adam să lucreze, spre a-și aduce
zilele, un pământ (și el blestemat) nefertil ori care „dă roade” nefolositoare (blestemul
pământului neroditor): „Spini și pălămidă îți va rodi el și vei hrăni cu iarba câmpului” (Facerea,
3, 18)

În veritabilul cod de legi pe care îl reprezintă Deuteromonul (a cincea Carte a lui Moise),
blestemul este la el acasă. Culpele posibile, virtuale, sunt toate așezate sub puterea blestemului.
Blestemul este singura pedeapsă.
O listă cu câteva blesteme:

 „Blestemat să fie cel cl ce fva face idol cioplit sau turnat, lucru de mână, de
meșter și urăciune înainte Domnului și-l va pune la loc tainic! La aceasta tot
poporul să zică: Amin!
 „Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa! Și tot poporul să
zică: Amin!
 Blestemat să fie cel ce va abate pe orb din drum! Și tot poporul să zică: Amin!
 Blestemat să fie cel ce va ucide în ascuns pe aproapele său! Și tot poporul să zică
Amin!

Și înspăimântarea căclătorilor Legii Continuă, blestemele(ori lansate frenetic, ori evocate


prin consecințele lor) fiind aici limpezi pandate cu sens negativ ale unui „ecou inversat”
al binecuvântărilor:

 Blestemat să fii tu în cetate și blestemat să fii tu în țarină


 Blestemat să ffie rodul pântecului tău și rodul pământului tău, rodul vacilor tale și
rodul oilor tale;
 Blestemat să fii tu la intrarea în casă și la ieșirea din casă.
 Să te bată Domnul cu oftică, cu lingoare, cu friguri, cu aprindere, cu secetă, cu
vânt rău și cu rugină, și te vor urmări acestea până vei pieri.
 Cerurile tale, care sunt deasupra capului tău, să se facă aramă și pământul de sub
tine fier
 În loc de ploaie, Domnul să dea pământu tău colb; praf din cer să cadă asupra ta
până te va pierde și până vei fi prăpădit
 Date-va Domnul spre bătaia vprjmalilor tăi: pe un drum să mergi asupra lor și pe
șapte drumuri să fugi de ei și să fii împrăștiat prin toate țările pământului;
 Trupurile tale să fie hrana tuturor păsărilr cerului și fiarelor și nu va fi cine să le
alunge
 Lovite-ar Domnul cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie, și cu pecingă, de care să
nu te poți vindeca
 Să te bată Dumnezeu cu nebunie, cu orbire și cu amorțirea inimii
În accepțiunea lui Arthur Gorovei bolnavul poate fi caracterizat prin cuvintele (se simte):
fărămat, furnicat, încleștat, îngreuiat, mâncat, obrântit, spăimântat, zdrunciat, zobit etc. ; în
această cazuistică atât de diversă și de complicată, blestemul (ca pricinuitor de maladii) trebuie
alăturat diavolului (selectat în aceeași ipostazp), mai cu seamă în „imprecațiile laice” (ele
contează frecvent pe puținele Necuratului), în care suprafirescul creștin nu este amestecat foarte
rar („ În folclorul românesc, blestemul are rareori un caracter spectaculos).

Un blestem mai special este blestemul de mamă. Blestemul de mamă, spune Dan Horia
Mazilu este ireversibil. Într-o poezie populară a cehilor din Boemia, o fată, blestemată de maică-
sa se tranformă în copac; din lemnul acestui copac niște muzicanți și-au făcut viori și au cântat în
fața mamei ce-și revărsase cândva mânia asupra fetei; în glasul instrumentelor, mama și-a
recunoscut fiica blestemată. Imprecația rostită de mamă, omnipotentă, poate proiecta (în
subiectivismul de neînțelesm uneori al deciziei) viața copilului- încearcă să ne convingă (
luându-l ca „partener” al discuției pe cuc, o pasăre prin excelență singuratică și nefericită) un
fecior asupra căruia se abătuse o asemenea pedeapsă- într-o neșansă perpetuă, într-o peregrinare
capabilă să interzică orice împlinire: Frunzuleană, rug de mure/cucule de pe pădure, mergi la
mămuca de-i spune: de mai are-un frate al meu, să nu-l blesteme-așa rău, /că m-a blestemat pe
mine, de n-am ajuns ile bune. /Măicuță cțnd m-a făcut/bine că i-a mai părut;/dară când m-a
legănat/ tare rău m-a blestemat,/ cu blestem mare de foc,/să n-am în lume noroc: picioroul mă
legăna și gura mă blestema./

În aproape toate selecțiile, după blestemul părintesc (cel „de mamă” cu deosebire), este
așezată—ca duritate și ca forță (în credințele populare)- imprecația lansată de fata care își vede
înșelată dragostea: „Să ardă cămeșa pe dânsul/Și inima-ntr-însul,.Să nu poată dormi/ Să nu
poată hodeni,/Pân’ la noi n-a veni/ La părinți a mă peți.”

Necruțarea îndrăgostitului menește cel mai adesea neputința și suferința: Ajungă-te,


mândră-ajungă/Dorul meu pe cale lungă;/Când vei merge la fântână. Cade-ți vasele din
mână;/Când te-i pleca după iele,/Rupă-ți-se din mărgele;/Culegând mărgelele,/Rupă-ți-se
degetele/Sângere-ți meargă pârâu...,”

Câteodată îndrăgostitul abandonat înjură (forma degradată a blestemului) „bărbătește”


(inventiv, adică): Foaie verde-a bobului,/ Fire-ai, mândro,-a dracului/ Cu fașa copilului/Cu
lingura pieptului,/Cu casa sufletului...”
Blestemul trebuia să pedepsească. Răzbunând ( și atunci când este proferat de regulă de
stări de supărare ori deznădejde) sau sancționând o culpă (furtul de carte, de pildă), blestemul
făcea dreptate ( o dreptate a celui ultragiat sau dreptatea lui Dumnezeu chemat în ajutor),
pedepsea, răsplătea, încerca să reintroducă o lege morală ignorantă. El înspăimânta totodată, și
își sprijinea propria impresie de eficacitte pe credințele care puneau Negativul, Răul, Temerile,
Furiile pe seama imprecației. Blestemul aducea urgia lui Dumnezeu sau îl proiecta pe Diavol
asupra cuiva, cu toate pericolele ce neveau în trâmba de consecințe a acestor „prezențe.