Dorinta

de Mihai Eminescu

Idila este o specie de poezie lirică (aparține genului poetic) și

erotică din sfera poeziei bucolice, în care este prezentată, în formă
optimistă sau idealizată, viața și dragostea în cadrul rustic.
Poezia „Dorinta”,scrisa de Mihai Eminescu,a aparut in revista
„Convorbiri literare” in anul 1876. Mihai Eminescu a fost un poet,
prozator si jurnalist roman. El s-a nascut la Botosani in anul 1850 si a
decedat in anul 1889 la varsta de 39 de ani.
Tema textului este iubirea, desfasurata intr-un cadru natural. Titlul
exprima aspiratia pe care o are instanta textuala, dragostea dintre aceasta
si perechea sa. Verbele la timpul viitor (“sedea-vei”, “vom fi”, “vom
visa” ) sugereaza ca iubirea nu este o realitate, ci o dorinta care se vrea
implinita.
In prima strofa se descrie cadrul natural si se pot identifica mai
multe figuri de stil : „izvorul care tremura” (personificare) si “prispa cea
de brazde” (metafora), iar verbul la imperativ “vin-o” exprima
intensitatea chemarii, a dorintei. In urmatoarele trei strofe eul liric
transmite cititorului asteptarea iubitei, intalnirea si jocul erotic(“Lasand
prada gurii mele ale tale buze dulci”).
 Aici intalnim repetitia (“singur-singurei”),enumeratia(“sa
alergi*…+ sa-mi cazi *…+ sa-ti desprind”), epitetul (“infiorate *…+
flori de tei”) si imaginile cromatice (“fruntea alba-n parul galben”)care
maresc expresivitatea textului.
Incepand cu strofa a doua se remarca o succesiune de verbe la
viitor si la conjunctiv prin care dragostea este proiectata in planul
posibilului, al aspiratiei. Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al
intimitatii. A cincea strofa prezinta cufundarea intr-o stare de reverie,de
vis (“vom visa un vis ferice”).
  Se remarca in aceasta strofa legatura stransa dintre sentimentul
iubirii si natura. Aceste versuri sunt expresive, observand epitetele
“singuratece izvoare” si “blanda batere de vant” care desemneaza motive
terestre.
  Ultima strofa cuprinde desprinderea de realitate, atunci cand eul
liric traieste sentimentul implinirii prin dragoste. Interferenta planului
uman cu cel natural se realizeaza printr-o personificare cu valoare de
metafora (“adormind de armonia codrului batut de ganduri”).

Expresia „codrul batut de ganduri” introduce o nota meditativa,

reflexiva, codrul parand o fiinta care mediteaza asupra povestii de iubire,
sentimentele eului liric fiind de dragoste, fericire intr-o stare de
asteptare.
Elementele de prozodie sunt rima incrucisata, strofa catren, ritmul
trohaic si masura de 7-8 silabe, iar campurile semantice din text sunt cel
al naturii (“izvorul”, “crengi plecate”, “batere de vant”) si al partilor
corpului (“bratele-mi”, “genunchii mei”, “in par”, “gurii mele”, “buze
dulci”).
Mesajul exprimat de text este vesnicia naturii si dorinta omului de
a gasi o cale de acces in eternitate, prin contemplatie, prin trairea
sentimentului de iubire, in stransa legatura cu natura.