DRAMA EXPRESIONISTĂ

Drama lui Blaga se constituie ca o meditație asupra omului creator, „Meșterul

Manole” fiind pentru Blaga un nou Faust.
 Din acest punct de vedere, dramaturgia blagiană, ca de altfel întreaga sa poezie,
poartă pecetea curentului expresionist. EXPRESIONISMUL poate fi gândit
drept o revitalizare a romantismului, o redescoperire a eului, acolo unde
în centrul universului se află tentativa omului de a cunoaște absolutul. Scriitorul
expresionist are conștiința culpabilității, sentimentul apocalipticului, nostalgia
purității și armoniei universale. Are un anumit sentiment al tragicului, este
terorizat de cotidian, caută esențele, se întoarce la mituri. Scriitorului
expresionist nu-i sunt străine elementele filozofiei romantice pe care însă, le
transmite într -un limbaj exploziv,
de o tensiune emoțională necunoscută romantismului. „Meșterul Manole” este
o DRAMĂ A OMULUI în lupta cu forțele ascunse apărate de sugestie. Pornind
de la balada populară „Monastirea Argeșului”, Blaga demonstrează cum se
poate crea un mit dramatic în condițiile ralierii la principiile esteticii moderne
expresioniste.
 
O primă trăsătură este reprezentată de PLASAREA OMULUI ÎN CENTRUL
UNIVERSULUI, Meșterul Manole fiind reprezentat de „lumina mea”, în timp ce
„lumina altora” sunt toți ceilalți meșteri. Personajele sunt idei în acțiune,
vorbindu-se astfel despre o adevărată depersonalizare a personajului, acesta fiind
redus la o idee; Meșterul Manole reprezintă un personaj ce amintește de tragedia
antică, sfâșiat între dragostea pentru Mira și dragostea pentru frumos.
 
Metaforele pe care Blaga le folosește în caracterizarea Mirei adâncesc lirismul
textului dramei: „căprioară neagră”, „izvor de munte”-simboluri ale frumuseții
și ale purității- ea fiind singura capabilă de a deveni „altar ”. Actul al cincilea
relevă moartea eroică, într - o comuniune de dreptate și iubire; autosacrificarea
duce la unirea din nou cu Mira, după credința populară în viața de dincolo.
Ipostaza morții explică puterea creatoare a omului în folosul colectivității. Prin
creație, prin perfecțiunea ei, creația intră în eternitate și o dată cu ea iubirea de
viață, de artă.
  O a doua trăsătură este cea legată de CONFLICTUL care se desfășoară
în plan simbolic, ideatic, de sorginte cosmică, nu între indivizi, ci între forțe
elementare (Găman, zidul..). De asemenea, conflictul se desfășoară și între
principii cosmice: Meșterul Manole fiind creatorul. Există un CONFLICT
TRAGIC DE NATURĂ INTERIOARĂ, „De șapte ani pierd credință, ziduri și
somn”, desfășurat între:
 
luciditatea rațională a meșterului și necesitatea irațională de a sacrifica pentru a
-și împlini visul creator ,devoranta pasiune pentru construcție și intensa dragoste
pentru viață, frumusețea și puritatea ei întruchipate de Mira vocația creatoare și
împlinirea umană prin dragoste, BISERICA- simbol al vocației creatoare, al
transcendentului și MIRA – simbol al vieții, iubirii și purității.
Biserica si Mira reprezintă cele două părți consubstanțiale personalității
lui Manole: „ Între voi două nicio deosebire nu fac!”
 
De asemenea, există un CONFLICT DE NATURĂ EXTERIOARĂ, între
Manole și călugărul Bogumil, între Manole și Găman etc., pe temeiul concepției
asupra jertfei umane.
  Manole poartă o vină tragică, el trebuie sa aleagă; fie își abandonează munca
și devine un om comun, fie jertfește pe cineva și mănăstirea poate fi terminată.
Faptul că se află într -o dilemă, într-un cerc din care nu poate ieși, determină
tragedia sa insuportabilă. El îi convinge pe meșteri să accepte jertfa de bună
voie, pentru a permite „realizarea creației”.
Se observă o transcendere a realității deoarece o dată cu Ana, Manole „se
zidește pe sine”.
 
Un al doilea argument ce pune în valoare tema și viziunea despre lume aduce în
prim plan componentele textului: problematica, cronotopul , incipitul si finalul.
Blaga  prezintă o piesă cu DOUĂ TEME MAJORE: mitul/ drama creației
si mitul/ drama cunoașterii. construite pe temelia conflictului baladesc,
focalizează atenția pe JERTFA CREATOARE, drama existenței umane în
năzuința spre absolut, aducând în spirit modernist, un evantai de teme și motive:
viață, moarte, timp, iubire, adevăr etc. Moartea, este ca o jertfă implicată în
orice act creator („Manole s-a aruncat în văzduh.”). Pe Manole nu-l mai poate
atinge ceea ce e omenesc. Într-un gest iconoclast, el se adresează unui
Dumnezeu care a creat doar prin cuvânt, în timp de lui, omului-creator, i-a cerut
totul: „Doamne, pentru ce vină neștiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli
frumusețe?”.
 
Cu o semnificație adâncă, gravă, de substanță a dramei gravitează în jurul a
DOUĂ IDEI:
 1.Cultura este singurul spațiu în care omul își poate prelungi viața dincolo de
limitele biologicului. Mitul este o modalitate fundamentală de reprezentare
artistică a vieții anterioare a personajelor.
 2.Zugrăvirea unei personalități exemplare, a unui destin simbolic. Pornind de la
ideile lui George Călinescu,
care consideră mitul estetic drept unul dintre cele care definesc spiritualitatea
poporului nostru, Manole este un titan, un Prometeu național care esențializează
mitul estetic al poporului român.
 A altă trăsătură ce pune în valoare tema și viziunea despre lume
este reprezentată de CRONOTOP. Spațiul
 este unul diegetic, în primul rând fiind simbolic „ Pe Argeș în jos”, dar și
mitic, conturat de ideea de transhumanță care adaugă în ea ideea de curgere, de
perenitate, permanență.
Spațiul regizoral
Blaga lărgește cadrele teatrului obișnuit, operând cu simboluri, metafore,
focalizând atenția pe o serie de toposuri reprezentative: conjugarea spațiilor
aferente primordialului: pământ, apă, lumină, vânt...,spații care cer o jertfă „care
să țină închegată o biserică” „în năvala apelor – un sicriu plutind văzui”, „au
dezgropat cimitirul ca să nu mai rămână niciun mort în pământ ”. Se poate
vorbi și de un spațiu modern, datorită descrierii cămării de lucru a lui Manole. 
Spațiul interior ce ordonează adevărata semnificație a operei, spațiu al
frământărilor și tulburărilor lui Manole, pe care Mira vrea să le descifreze.
Spațiul ludic, al jocului la care participă nu doar zidarii si Mira, ci întregul
Univers.
  Timpul este și el diegetic, dar și simbolic, raportabil la indeterminarea
expresionistă: „Timp mitic românesc”.
 
Timpul acțiunii mută accentul din planul exteriorului (7 ani) în planul
interiorității „ personajele îmbătrânesc înainte de vreme”.
Timpul reprezentării dramatice -simbolic, se focalizează pe două momente
cheie: lumina și întuneric, din conjugarea cărora ia naștere un timp al creației
  O coordonată în ceea ce privește construcția textului este și
INCIPITUL . Titlul operei are valoare simbolic anticipativă, fiind chiar
numele personajului eponim „Meșterul Manole” –  figura monumentală, ceea ce
trimite către mitul jertfei, mitul lui Pygmalion. De asemenea, foaia de titlu
conține și lista cu personaje, care are valoare expozițională, în care sunt fixate o
serie de coordonate spațio-temporale. Se găsesc de asemenea, o serie de
elemente ce țin de dimensiunea expresionistă a operei: prezența
denominalizării, absența numelor personajelor, precum și raportarea la anumite
categorii (cioban, pescar etc..) ce țin de existenta atemporală. Verbele la perfect
compus trimit către întărirea valorii legendare, la unicizare . DIDASCALIILE ce
deschid textul dialogat, fixează cronotopul și cele două tipuri de conflict, având
valoare anticipativă. Tot la incipit intră și DIALOGUL INIȚIAL DINTRE
MANOLE ȘI BOGUMIL, ce anticipează foarte bine ideea de jertfă. Replicile lui
Bogumil: „ De șapte ani..”, dar și măsurătorile acestuia sunt de sorginte
malefică . „Numai în iad se socotește...Orice număr este o semnatură
 schimonosită de drac!”, trimițând către ideea arhaică „CREDE ȘI NU
CERCETA” („ Jertfa aceasta este de neînchipuit cine o cere? Din lumină
Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă jertfa de sânge, din adâncimi puterile
necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”).
 Finalul este închis la nivelul acțiunii, care nu respectă detaliile sursei baladești.
Este simbolic, în ceea ce privește finalul Meșterului Manole, deoarece creatorul
și opera se contopesc, abolindu-se astfel orice urmă de vinovăție a acestuia, dar
și pentru că, prin intermediul creației, meșterul se pune pe sine jertfă. Pentru că
prin ctitoria unui lăcaș sacru meșterul însuși se „împărtășește” cu eternitatea.
Replica „Doamne, ce strălucire aici și ce pustietate în noi!”, conturează
incapacitatea dea a mai ieși din mediocritate, de a crede în ceva ce nu este
adevărat, ceea ce contrează ideea potrivit căreia arta autentică își poate distruge
creatorul.