Caracterizare Ion

“Ion” de Liviu Rebreanu

Romanul Ion de Liviu Rebreanu este “un poem epic”, care cuprinde “momente
importante din calendarul sempitern al satului, mișcă toare prin calitatea lor
elementară ” (George Că linescu). Față de romanele idilice cu aceeași temă ,
apă rute pâ nă în 1920, opera are caracter polemic, fiind prima scriere
româ nească în care se obiectivează viziunea asupra clasei ță ră nești și față de
eticismul ardelean, precum e “Mara” de Ioan Slavici, creația lui Rebreanu se
impune prin modernitatea construcției și analiza psihologică a sufletului
ță ră nesc.
Ion este personajul principal și eponim, personaj emblematic şi reprezentativ
în literatura româ nă . El sintetizează imaginea ţă ranului româ n ardelean de la
începutul secolului al XX-lea. Este prezentat ca un tâ nă r harnic, perseverent,
stă pâ nit încă de mic de iubirea pentru pă mâ nt.

Din punct de vedere social, Ion este ilustrativ pentru clasa ţă ranului să rac a
că rui patimă pentru pă mâ nt izvoră ște din convingerea că averea îi va asigura
demnitatea și respectul comunită ții.Realizat prin tehnica basoreliefului,
personjul îşi dezvă luie tră să turile tridimensional, surprins în diferite unghiuri
şi în diferite lumini, convingâ nd prin impresia de zugră vire completă , veridică .

Din punct de vedere psihologic, Ion dovedește un caracter puternic pe care

îl pune în slujba împlinirii celor două ”glasuri” interioare - al pă mâ ntului și al
iubirii-. Hotă râ t să refacă imaginea familiei, personajul principal gă sește o
metodă prin care să îl forțeze pe Vasile Baciu să accepte că să toria lui cu Ana și
astfel să pună mâ na pe averea acestuia. Ambiția și viclenia îl vor ajuta să
ajungă ginerele lui Vasile Baciu, dar nu îi vor aduce pă mâ ntul, fapt ce va
determina manifestă rile pline de brutalitate față de Ana și mai tâ rziu
indiferența totală .

Din punct de vedere moral, Ion încalcă principiile morale prin mijloacele
folosite pentru a ajunge la avere. El nu va fi criticat pentru că vrea să se
însoare cu o fată bogată , întrucâ t acest lucru se întâ mplase și în cazul lui Vasile
Baciu, dar și cu pă rinții să i, de condamnat este modul în care a profitat de
naivitatea Anei pentru a-și împlini scopul, tratâ nd-o mai tâ rziu într-un mod
inuman. Acest lucru l-a determinat pe George Că linescu să îl considere ”o
brută că reia șiretenia îi ține loc de deșteptă ciune”.

Ion este un personaj complex, ”rotund”, prezentat cu tră să turile pe care le

avea de mic: harnic, silitor la școală , cu drag în munca pă mâ ntului. Mai tâ rziu,
dorința de a avea pă mâ nt se va transforma în obsesie și va deveni principala
sa tră să tură de caracter.

Un prim episod care ilustrează această obsesie constă în momentul în care

iese la arat și intră în terenul vecinului, Simion Lungu, care cumpă rase
pă mâ ntul pe care l-a deținut familia sa. Regretul pierderii terenului se
manifestă în această încercare de a readuce în posesia sa, chiar și la o
dimensiune atâ t de mică . Această faptă îi va aduce judecata cu vecinul care va
dori la un moment dat să se împace cu Ion, dar va fi sfă tuit de preotul Belciug
să nu renunțe în fața unui om ca băiatul Glanetașului.

Un alt episod semnificativ al obsesiei pentru pă mâ nt care îl va stă pâ ni pe

Ion este acela din capitolul ”Să rutarea”, câ nd, după ce obține pă mâ ntul de la
Vasile Baciu sub amenințarea judecă ții, Ion se îmbracă în haine de să rbă toare
și merge la terenul pe care îl are în stă pâ nire, îngenunchează și să rută
pă mâ ntul. Această secvență a fost inspirată de un eveniment real surprins de
autor și considerat semnificativ pentru a scoate în evidență un caracter uman.
Relația lui Ion cu pă mâ ntul a fost prezentată sub trei aspecte: pă mâ ntul-
mamă , pă mâ ntul-ibovnică și, în final, pă mâ ntul-stihie, care îi va aduce
moartea, că ci nu întâ mplă tor moare ucis cu o sapă , unealtă a muncii
pă mâ ntului.

Ion, personajul principal și eponim al romanului, că ruia scriitorul îi

construiește un portret complex, tră să turile lui fiind evidențiate prin
intermediul conflictului și al procedeelor de caracterizare deoarece
evidențiază întregul proces de transformare a acestuia, într-o manieră
realistă , minuțioasă și desă vâ rșită .

Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență

complexitatea și transformarea morală a personajului principal, atâ t prin
procedee de caracterizare directă câ t și prin procedee de caracterizare
indirectă și autocaracterizare.

Caracterizarea directărealizată de narator sugerează prezentarea

personajului Ion, la început, în scena horei “Avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire și un vicleșug neprefă cut”. Ș tiind totul despre el, naratorul îi
subliniaza calită țile “Era iute și harnic, ca mă -sa. Unde punea el mâ na, punea și
Dumnezeu mila, iar pă mâ ntul îi era drag ca o ibovnică ”. Se mai precizează
“iubirea pă mâ ntului l-a stă pâ nit de mic copil”. Comparația este sugestivă în
sublinierea sentimentului de dragoste pentru pă mâ ntul ce i-ar fi adus o
poziție onorabilă în ierarhia socială și respectul să tenilor într-o comunitate
rurală în care el consideră averea, o mare cinste.

Caracterizarea directărealizată de alte personaje demonstrează că este firesc

ca personajul să fie vă zut în mod diferit de că tre acestea, fiecare apreciere sau
sancționare, ducâ nd la întregirea chipului celui care se afirmă .
Pentru Vasile Baciu, Ion este “hoțul”, “să ră ntocul” și “tâ lharul”, pentru Ana
este “Ionică , norocul meu”. Preotul Belciug îl numește, “un obraznic ce trebuie
să primească o lecție”, dar după ce Ion lasă pă mâ nturile bisericii, este numit
“mâ ndru creștin”.Așadar, se conturează chipul unui bă rbat dur, violent, egoist
și furios pe toată lumea fiindcă nu are pă mâ nt.

Caracterizarea indirectă,prin fapte este foarte sugestivă avâ nd în vedere

ceea ce face personajul. Faptele desă vâ rșite de ță ranul obsedat de ideea
stă pâ nirii a câ t mai mult pă mâ nt îl face un om tică los deoarece o batjocorește
pe Ana și o face de râ s. Își bate nevasta, vrea să -și lovească mama și își înjură
tată l.

Autocaracterizarea arată că atunci câ nd încearcă să se lă murească în

legatură cu ceea ce își dorește și simte, Ion oscilează între a se considera prost,
în alte situații deștept. Astfel, vorbind cu sine, rostește “Aș fi o nă tă fleață să
dau cu piciorul norocului”, acuzâ ndu-se pentru momentele de slă biciune câ nd,
vă zâ nd frumusețea Florică i, ar fi vrut să fugă cu ea în lume, renunțâ nd la Ana.

Conflictul principal din roman este lupta pentru pă mâ nt din satul

tradițional, unde averea condiționează respectul comunită ții. Drama lui Ion
este drama ță ranului să rac. Mâ ndru și orgolios, conștient de calită țile sale nu-
și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica
și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu, este dublat
de cele 2 chemă ri lă untrice - glasul pă mâ ntului și glasul iubirii - ce se
manifestă succesiv. Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu,
pentru o brazdă de pă mâ nt, sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana.

În concluzie,respectâ nd cronologia faptelor şi principiul coerenţei

dispunâ nd echitabil materialul epic al celor două planuri ale că rţii prin
contrapunct şi creâ nd o relaţie de simetrie între incipit şi final, Rebreanu
ră mâ ne prozatorul cu vocaţia unui constructor pentru care fiecare scenă îşi
relevă complexitatea numai în relaţie cu celelalte.