Ion

Liviu Rebreanu
Relația dintre două personaje
Roman realist de tip obiectiv, “Ion” face parte dintr-o proiectată trilogie pe tema pământului
și a condiției țăranului, urmărită în toată complexitatea ei. Liviu Rebreanu ne propune prin
acest roman o încercare de investigație literară a lumii țărănești de la sfârșitul secolului XIX și
începutul veacului XX.
Cuplul format din Ana și Ion sunt reprezentativi în opera lui Rebreanu, infirmând
prejudecățile despre modestia, cumpătarea sau puritatea sau dimpotrivă, brutalitatea,
instinctualitatea și limitele intelectuale și spirituale care i-ar caracteriza pe oamenii din zona
rurală. Personaj principal în romanul cu titlu eponim, Ion se remarcă, fiind un caracter realist,
tipic pentru o categorie socială a țăranului sărac. Reprezentant al țărănimii prin dragostea sa
pentru pământ, Ion este individualizat și prin modul în care îl obține. Este ajuns la vârsta
maturității, inițial este necăsătorit, apoi se însoară cu Ana, iubind-o în continuare pe Florica.
Încadrat în tipul țăranului însetat de pământ, protagonistul își iubește plaiurile natale, dorindu-
și în același timp stăpânire peste cât mai mare parte din terenuri, drept dovadă se căsătorește
din interes cu o fată mai înstărită din sat. Această căsătorie mai departe ajută la încadrarea lui
în tipologia parvenitului și în cea a unui personaj imoral, folosindu-se de o femeie pentru a
urca în ierarhia socială, anume de fiica lui Vasile Baciu. Din punct de vedere fizic, Ion era
caracterizat ca fiind chipeș, voinic și iute. În ciuda faptului că e sărac, Ion nu pare dispus să
urmeze destinul tatălui său și, dimpotrivă, feciorul reușește să apară în ipostaza de căpetenie a
tinerilor din Pripas, un exemplu în acest sens fiind faptul că lăutarul Briceag îl urmează după
horă pe Ion la cârciumă, cu toate că mai mult George îl plătise pentru cântecele din acea zi.
Dualitatea de care dă dovadă se relfectă și în statutul psihologic. Lipsit de pământ, Ion se simte
inferior celorlalți săteni, iar umilința resimțită la fiecare recoltă și când privește gospodăriile
bogătașilor îi determină reacțiile în relația cu cei din jur. Dacă față de preot ori de familia
învățătorului se comportă aproape fără excepție cu mult respect, în mijocul sătenilor eroul își
dezvăluie caracterul violent, deoarece se bate cu George, cu Simion Lungu și își brutalizează
părinții și nevasta. Ambiția și hotărârea de care dă dovadă în tot ceea ce face are la bază
adesea o impulsivitate nemărginită ce îi sperie pe oamenii cu firi mai slabe ca doamna
Herdelea, Titu sau Laura. În ceea ce o privește pe Ana, personaj secundar al romanului, aceasta
se încadrează în tipologia femeii supuse de la țară, victimă a bărbaților. Trăsăturile fizice ale
orfanei de mamă nu o avantajează deloc în ceea ce privește alegerea unui soț, Ion spunând în
ziua nunții despre Ana că este “uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu
pete cenușii”, afirmând chiar și faptul că -în ciuda faptului că în ziua nunții era aranjată- arăta
și mai urât. Deși e singura fiică a unuia dintre cei mai înstăriți săteni, Vasile Baciu, tânăra nu
poate beneficia de bunăstarea garantată de avere, fiindcă pare sortită să se identifice cu
condiția femeii din universul rural, anume, în termenii lui Călinescu, “o zestre, două brațe de
lucru, o producătoare de copii”. Revolta ei, surprinzătoare având în vedere mentalitatea
epocii, dorința transformată în obsesie de a-și urma sentimentele de iubire pentru fiul
Glanetașului are deci o cauză predominant socială. Nu e de mirare că atât moralitatea ei, cât și
psihologia vor cunoaște o transformare strict dependentă de frustrările ei comunitare. Astfel,
Ana este considerată, prin prisma mentalității rurale, o femeie de moravuri ușoare pentru
faptul că este însărcinată înainte de căsătoria oficială cu Ion, fiind bătută și aproape renegată
de propriul tată pentru rușinea pe care ar i-ar provoca-o în sat. Fiind o fire sensibilă, aceasta
este ușor de batjocorit și de soțul ei, care o tratează ca pe un obiect care-l ajută la îndeplinirea
propriilor țeluri. Ambiția și perseverența ei de a-și atinge idealurile existențiale pot fi atât
probe ale dezechilibrului interior, cât și semne ale unei personalități puternice, bine conturate.
Relația dintre Ion și Ana se fundamentează pe un comportament bine definit încă din
primele pagini ale romanului. Stând la baza celor două planuri majore ale romanului, “Glasul
pământului” și “Glasul iubirii”, cuplul sintetizează viziunea despre lume din “Ion”, multe din
titlurile capitolelor părând a le rezuma parcursul: “Întâlnirea” redă apropierea lor așa-zis
sentimentală; “Zvârcolirea” anticipează tensiunile interioare ale celor doi; “Nunta” și “Copilul”
conturează iluzoria împlinire a cuplului; “Ștreangul” și “Sfârșitul” le pune în evidență ruptura
tragică. Primul contact al protagoniștilor, la horă, pune inițial accentul pe impulsivitatea atent
controată a bărbatului, care, în timpul jocului cu fata lui Vasile Baciu se comportă fermecător,
iar după ce fata se îndepărtează, vocea narativă surprinde privirea stranie a bărbatului în care
se poate citi “un vicleșug neprefăcut”. Apoi, în câmpul vizual al flăcăului apare Florica,
adevărata sa iubire, cu care nu putea însă să se căsătorească, ea fiind mai săracă decât el. Mai
apoi Ion îi dă întâlnire Anei în dosul șurii, fiind însă deranjat de apariția tatălui fetei, care-l
umilește pe tânăr, numindu-l “sărăntoc”. În continuare evoluția celor doi evoluează, în ciuda
dezacordului lui Vasile Baciu, Ana ajungând să poarte în pântece copilul lui Ion al Glanetașului.
O secvență importantă pentru relevarea evoluției relației celor doi este reprezentată de cea a
nunții dintre ei. După ce integrează cununia celor doi în logica tradițiilor țărănești, descriind
cele trei zile de petrecere, prezența călăreților și a alaiului de tineri alături de starostele ce
vorbește în versuri, dar și jocul miresei de la miezul nopții, naratorul filtrează alternativ
momentul prin conștiința celor doi miri. Astfel că, în conștiința lui Ion se dădea o luptă
crâncenă între glasul iubirii și cel al pământului, cel din urmă câștigând teren și făcându-l să se
căsătorească cu fiica lui Vasile Baciu doar pentru simplul fapt că acesta deținea pământuri, Ion
urmărind de pe urma acestui mariaj de fațadă doar împlinirea arzătoarei sale dorințe de a se
simți stăpân peste pământuri. Cu toate că acesta era pe jumătate mulțumit de această
căsătorie, cealaltă jumătate a lui încă tânjea după Florica, cu care dansează închipuindu-și că
ea e mireasa lui. În mintea miresei însărcinate apar însă grijile referitoare la apropierea de
Florica, în ciuda faptului că uitase de bătăi, rușine și suferințe în momentul în care șoptește
numele viitorului soț cu o bucurie ca în fața împlinirii unui vis. Astfel, scena reflectă modul în
care relația celor doi evoluează prin prisma nevoilor lui Ion de a-i lua până la urmă pământurile
fiicei lui Vasile Baciu și a se face stăpân peste ele, dar și prin prisma rușinii pe care Ana i-o
aducea tatălui ei dacă rămânea singură și însărcinată și iubirea pe care ea totuși i-o purta
soțului ei. În continuare, relația funcționează din rău în mai rău, fiind captivi obsesiei de a-și
schimba -prin decizii și alegeri personale- soarta nu doar prestabilită, ci și îngrădită de normele
sociale. Un episod relevant din nou pentru evoluția, pe o pantă a eșecului, a relației celor doi
este cel al sinuciderii Anei. Aceasta își avertizează în prealabil soțul de ceea ce urmează să facă,
însă acesta îi răspunde cu o atitudine sarcastică, încurajând-o nepăsător să se omoare cu
pretextul că așa ar scăpa de ea. În ceea ce-l privea pe Petrișor, copilul celor doi, Ana simțea că
micul băiat seamănă tot mai mult cu tatăl său, însuși ea ocolindu-l uneori cu privirea.
Amenințată de oloaga satului, care menționa ceva legat de George, Florica, Ion și moarte,
tinerei îi era tot mai clar că trebuia să moară. Astfel, înainte de a se spânzura, trecuse pe la Ion,
care tăia lemne, iar bărbatul își vărsă nervii pe ea ca de obicei, lăsă copilul, și se îndreptă spre
grajd, unde punea în aplicare planul de a se spânzura. Găsită moartă de către mama lui Ion,
aceasta trezise în mintea și sufletul lui Ion în primă fază înfricoșare, urmată de sentimentul de
ușurare că a scăpat de ea, grija lui îndreptându-se înspre Petrișor, singura speranță a lui Ion în
câștigarea averii lui Vasile Baciu, care la înmormântare nu-l scăpa din ochi pe Ion, privindu-l cu
o atitudine sfidătoare. Astfel episodul marchează finalul relației dintre cei doi, un final parcă
bine-primit de către Ion, care oricum nu se simțea atras sau îndrăgostit de Ana, în același timp
relevând și complexitatea trăirilor femeii, aflate sub semnul disperării de a evada din situația în
care se afla. În cele ce urmează, orice i-ar mai fi legat pe cei doi dispare odată cu moartea lui
Petrișor, opera finalizându-se de asemenea și cu moartea protagonistului, ucis de George.
Relevarea evoluției relației celor două personaje, Ana și Ion, din cadrul romanului realist de
tip obiectiv “Ion” se poate realiza și prin prisma unor elemente de compoziție precum: titlul,
conflictul, incipitul,finalul,particularitățile de construcție ale personajelor etc. Varietatea și
complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a speciei romanului. Conflictul
central al acestui roman realist este determinat de lupta pentru pământ în satul tradițional,
ardelenesc în mod special. Drama lui Ion, țăran sărac, de a nu putea însemna nimic în ordinea
socială a lumii, din cauza lipsei averii. Calitățile personale nu sunt luate în calculul acestei
ierarhii, de aceea personajul este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și
pământurile Anei. Principalul conflict exterior, social, se manifestă între Ion al Glanetașului și
Vasile Baciu, adversarii care își discută pretențiile la posesiune pământului, Ana fiind doar
pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiune a dramei personajului principal o dă
conflictul interior, precizat în structura romanului prin titlul celor două părți: “Glasul
pământului” și “Glasul iubirii”. Astfel, conflictele își pun amprenta asupra evoluției relației
celor două personaje prin modul în care se răsfrâng în comportamentele lor unul față de
celălalt, Ion în mod special fiind cel ale cărui conflicte influențează în mod decisiv și ghidează
relația înspre un punct final. O rețea complexă de conflicte secundare completează tabloul
complicatelor relații umane: învățătorul Herdelea și preotul Belciug, Ion și George, Ion și
Simion etc. Modalitățile de caracterizare ale personajelor din roman sunt cel mai puternic
evidențiate în construcția personajului principal. În primul rând, tehnica basoreliefului îl face
să se evidențieze pe tot parcursul romanului. Chiar și atunci când acțiunea se mută în plan
seundar, evenimentele sunt într-un fel sau altul legate de Ion. Conceput așa încât să fie
reprezentantul unei clase sociale, eroul evoluează dinspre tipic spre atipic, fiind o
individualitate memorabilă. Complexitatea personajului constă în forța pe care o dezlănțuie în
lupta cu un destin potrivnic, în energia pe care o descătușează pentru a-și găsi în lume locul pe
care consideră că îl merită. Personajului i se reliefează tipologia și relațiile cu celelalte
personaje printr-o elaborată tehnică a contrapunctului. De exemplu, eternul său rival, George
Bulbuc, este imaginea în oglindă a lui Ion: bogat, dar lipsit de personalitate și de forță, feciorul
lui Toma o vrea pe Ana, dar se alege cu Florica. În ciuda aparentei sale moliciuni, George va fi
cel care îl va învinge definitiv pe Ion. Prin aceeași tehnică sunt construite personajele feminine
-Ana fiind urâtă și bogată, iar Florica fiind frumoasă dar săracă- precum și cele două figuri
paterne, Glanetașul fiind blând și sărac, în timp ce Baciu e aspru și bogat. Naratorul omniscient
realizează portretul și biografia personajelor dintr-o perspectivă obiectivă, neimplicată, prin
caracterizare directă, la care contribuie modul în care se autocaracterizează personajele sau
felul în care sunt privite de ceilalți. Caracterizarea indirectă permite dezvăluirea reacțiilor, a
gesturilor și a atitudinilor, precum și a relațiilor dintre personaje. De construcția lui Ion
depinde în mod direct evoluția relației cu Ana, trăsăturile lui dominante și foarte puternic
evidențiate controlând scurta căsnicie a celor doi, particularitățile Anei fiind prezentate într-un
plan secund, ea fiind constant paralelizată cu Ion.
În concluzie, cuplul de personaje Ion-Ana confirmă pe deplin importanța prozei lui Rebreanu
pentru evoluția literaturii române, reușind totodată să submineze multe dintre șabloanele
perceptive prin care a fost și încă este perceput universul rural. Prezentând drama țăranului
ardelean integrat într-o societate pentru care pâmântul e, mai mult decât un mijloc de
subzistență, un criteriu al valorii individuale, romanul rămâne unul de bază pentru literatura
română.