Relația dintre două personaje: Ion – Ana

Capodoperă a realismului dur, în spiritul lui Balzac, Stendhal sau Zola, romanul „Ion”
este primul roman al lui Liviu Rebreanu, publicat în 1920, un roman realist obiectiv modern,
de fapt scrierea care se află la confluența tradiționalismului cu modernismul în perioada
interbelică.
Titlul este echivalent cu numele protagonistului și este semnificativ sub două aspecte:
pe de o parte, Ion este un personaj tipic, exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ;
pe de altă parte, este un individ unic, singular prin faptul că pune în slujba patimii pentru
pământ trăsături negative, precum viclenia procedurală, instinctualitatea, brutalitatea, lipsa de
scrupule.
La nivel tematic, romanul aduce în prim-plan problematica pământului, considerată de
autor „însăși problematica vieții românești, a existenței poporului român”. La aceasta, însă,
pentru realizarea monografiei satului transilvănean, se adaugă și alte teme, precum familia,
iubirea, condiția intelectualului într-un spațiu aflat sub ocupație austro-ungară.
Perspectiva narativă este obiectivă, viziunea narativă „dindărăt”, iar naratorul
omniscient, omniprezent, heterodiegetic lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile de-a
lungul acțiunii, consemnându-le reacțiile, atitudinile.
Structural, romanul cuprinde două părți care, prin titlurile lor, denumesc cele două
patimi ale personajului principal: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. În total, romanul
este alcătuit din 13 capitole cu titluri sugestive ce sintetizează conținutul, discursul narativ
având un „Început” și un „Sfârșit”, care încadrează destinul protagonistului.
Tot de structură ține și simetria incipitului cu finalul, realizată prin descrierea
drumului care intră și iese din satul Pripas. Personificat, drumul are semnificația simbolică a
destinului, în timp ce crucea strâmbă („Hristosul de tinichea”) de la marginea satului
anticipează încheierea tragică a acestui destin. Semnificativă în acest context este și hora,
numită de Nicolae Manolescu „o horă a soartei”, deoarece, pe lângă caracterul său etnografic
și pretextul de a surprinde ierarhiile sociale ale satului ardelean de la începutul secolului al
XX-lea, acest eveniment duminical prefigurează conflictele, respectiv marchează încheierea
lor. Astfel, romanul este un corp sferoid.
 Referitor la acestea, întâlnirea lui Ion cu Vasile Baciu, tatăl Anei, și confruntarea lor
verbală în care bătrânul îl numește pe Ion „hoț”, „tâlhar” și „sărăntoc” constituie unul dintre
conflictele exterioare ale romanului și, totodată, intriga operei. Acest conflict se va accentua
pe parcurs, căci Vasile Baciu nu a făcut decât să stimuleze setea de răzbunare a flăcăului, care
o va seduce pe Ana și îl va sili astfel pe tatăl acesteia să încuviințeze căsătoria aducătoare de
zestre.
Relevant, însă, atât în portretizarea personajului principal, cât și în relația sa cu Ana,
dar și cu celelalte personaje, este conflictul interior, între „glasul pământului” și „glasul
iubirii”, altfel spus, între cele două patimi ale eroului, manifestându-se nu simultan, ci
succesiv, însă justificându-i la nivel psihologic comportamentul.
În acest context se conturează relația dintre Ion al Glanetașului și Ana Baciu, o
relație ce trebuie interpretată prin natura sa, din perspectiva unui cuplu stabilit la nivelul
interesului, al scopului material.
Statutul social, psihologic, moral al personajelor anticipează din start o relație sortită
eșecului prin unilateralitatea sentimentelor de dragoste (din partea fetei) și prin dorința de
parvenire, de recâștigare a demnității în comunitate (din partea flăcăului).
Astfel, încadrându-se unei tipologii realiste, Ion este tipul țăranului sărac, a cărui
patimă și lăcomie pentru pământ se motivează prin scopul recâștigării respectului consătenilor
săi. Moral vorbind, el este tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de
parvenire, în timp ce la nivel psihologic este ambițiosul dezumanizat de un acut instinct de
posesie asupra pământului ca bun material. Calități precum hărnicia, energia și istețimea sunt
puse în umbră de impulsivitate, violență, viclenie, orgoliu sau spirit vindicativ.
Complexitatea personajului se reflectă și prin diversele receptări critice, uneori
contradictorii. Astfel, dacă Eugen Lovinescu reține „inteligența ascuțită” și „voința imensă”,
considerându-l un „suflet simplu, frust și masiv ce pare crescut din pământul iubit cu
frenezie”, George Călinescu îl consideră „o brută căreia șiretenia îi ține loc de
deșteptăciune”, „o ființă redusă” care nutrește ideea seducerii din „viclenie instinctuală”.
Ana se portretizează prin antiteză cu Florica: prima bogată și urâtă, cealaltă - săracă și
frumoasă, însă ambele crescute ca orfane: una lipsită de căldura sufletească a mamei, cealaltă
– de protecția tatălui. Fiica lui Vasile Baciu, unul dintre „bocotanii” satului, Ana este fata cu
zestre, dar fără noroc, sensibilă, naivă, „o fire tăcută și oropsită”, lipsită de iubirea
părintească, o victimă fără apărare pentru arivistul Ion.
Eugen Lovinescu justifică faptul că „prinsă la mijloc în lupta pentru pământ dintre
Ion și Vasile Baciu, biata Ana este o tragică victimă”. Pentru cei doi bărbați din viața ei, tatăl
și soțul, ea nu atinge niciodată statutul de ființă umană, ci le asigură doar garanția proprietății
asupra pământurilor.
Relația dintre Ion și Ana evoluează către un final tragic pentru fiecare dintre ei și se
circumscrie celor trei secvențe semnificative ca etape ale acestei evoluții. Astfel, scena
seducției este inițiată la horă, unde Ion o joacă pe Ana, profitând de slăbiciunea ei pentru el; o
cheamă apoi la poartă, o ignoră câteva zile pentru a-și definitiva scopul în spațiul intim al
casei lui Vasile Baciu, necinstind-o și lăsând-o însărcinată; iar după aceea, când sarcina Anei
devine vizibilă și fata îndură rușinea, se înstrăinează de ea pentru a-l sili pe Vasile Baciu să
accepte căsătoria.
Relevantă pentru relația lor este și scena nunții, când Ana, însărcinată fiind, suferă
văzîndu-și soțul dansând cu Florica. Mai mult decât atât, la nivelul subconștientului bărbatului
se produce substituirea miresei, căci, prin prisma pasiunii sale pentru Florica, el consideră preț
de câteva clipe că ea este mireasa lui. Ana tresare „ca mușcată de viperă”, plânge și,
presimțindu-și nenorocirea, rostește, ca un laitmotiv: „Norocul meu, norocul meu!”.
Scena sinuciderii Anei prin spânzurare în casa Glanetașului vine ca o consecință
firească a destinului său: bătută și alungată fără milă de soț și de tată, tratată apoi cu
indiferență, Ana este victima lăcomiei de pământ a bărbatului pe care l-a iubit.
Trăsăturile personajelor sunt redate prin caracterizare directă (portret, statut...) și
indirectă (fapte, gesturi, atitudini, limbaj,...), în mod realist, veridic, registrul ardelenesc și
cel popular susținând condiția socială a personajelor.
Prin urmare, Ion și Ana se definesc antitetic: brutalitate – blândețe, egoism -
devotament, interes - iubire, ceea ce justifică în mare măsură și aprecierea lui George
Călinescu: „În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o
producătoare de copii. Soarta Anei este mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei,
nu.”