Mureșan Mădălina Ioana

Clasa a x-a A1

Particularitățile de construcție ale personajului Ion

din romanul ION de Liviu Rebreanu
La o privire de ansamblu asupra formelor de manifestare ale prozei românești din secolul al- XIX-lea, se
poate observa preferința scriitorilor pentru creațiile scurte, preponderent nuvelistice. Fenomenul pare unul cât se
poate de firesc, daca avem în vedere faptul că literatura noastră este la început. În aceasta perioadă se scrie totuși,
roman, dar nu se poate vorbi de o tradiție în cazul acestei specii literare. Afirmându-se plenar în perioada
interbelică, romanul românesc a adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la
roman mitologic, alegoric.

Ion de Liviu Rebreanu, operă publicată în anul 1920, marchează un început de drum în istoria romanului
românesc modern. Opera sa este o proză realist obiectivă care propune o viziune tradițională, fiind vizibile și
elemente de modernitate. Impunând formula estetică a realismului, Liviu Rebreanu este ,,creatorul romanului
modern’’ pe bună dreptate, având în vedere faptul că, până la el, nu exista nicio realizare notorie în ceea ce
privește romanul.

Universul ficțional realist imaginat de scriitor, aduce în prim plan satul transilvănean Pripas, la
începutul secolului XX, un sat surprins în toate aspectele sale caracteristice, astfel încât romanul Ion
dobândește aspecte de frescă socială. Sunt prezentate: relațiile de familie ,bazate pe criterii
economice, relațiile culturale , intelectualitatea și țărănimea, relațiile sociale ,satul este divizat între
„sărăntoci” și „bocotani”, obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului : naștere, botez,
nuntă, înmormântare și colindat. Imaginea satului transilvănean lui Liviu Rebreanu nu mai are nimic
din acea viziune romantică și semănătoristă, exact așa cum se întâmplă în opera lui Barbu Ștefănescu
Delavrancea și a altora.

În acest context, satul lui Rebreanu, este adeseori, dincolo de posibilul echilibru, un sat al
energiilor obscure, în care se petrec crime odioase, în care omul este răvășit de dorința de posesie,
de instincte primare, un sat foarte apropriat de cel a lui Marin Preda.

Personajul lui Rebreanu este reflectat cristic, în mediul existențial care își pune amprenta
asupra evoluției lui. Tipologiile umane reflectă în special apartenența la o clasă socială, disting ându-
se astfel intelectul sau țăranul. Tema de inspirație este surprinsă prin viața socială fie în mediul
citadin, al orașului, fie al satului tradițional. Astfel, se realizează o succintă analiza psihologică prin
intermediul monologului interior sau reflectarea frământării personajului de către narator. Printre
alte teme și motive literare se reflecta moștenirea și banul, înavuțirea sau confruntarea între grupuri
sociale.

Personajul literar este o componentă esențială a textului narativ, care ia parte la acțiune,
fiind și purtător al mesajului către cititor.

Astfel, personajul literar “Ion” este personajul principal al romanului cu același titlu, surprins
în evoluție datorită ascultării glasului pământului și al iubirii. El aparține clasei țăranilor săraci,
categorie pe care o considera înjositoare, motiv pentru care dorește să scape de această etichetă și
să ajungă bogat. El este condiționat cu mediul său social și recurge la o ironie instinctivă în încercarea
de a dobândi avere prin căsătorie, seducând-o pe Ana. Lăcomia pentru pământ este scuzabilă
datorită sărăcimii, dar brutalitatea de care demonstrează îl face un personaj memorabil. Întreaga
acțiune a romanului se centrează pe lupta tânărului sărac de a obține pământ și pe consecințele
actelor sale. El reprezintă, în acest roman obiectiv de factură realistă, tipologia arivistului, adică a
Mureșan Mădălina Ioana
Clasa a x-a A1

celui care vrea să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Totuși, personajul depășește această
tipologie, impunându-se ca un personaj „rotund”, ce are însușiri contradictorii, fiind viclean și naiv
sau brutal și sensibil. Inițial, dotat cu suficiente calități, în goana sa după pământ, Ion Pop Glanetașu
se dezumanizează, renunță la Florica, chiar dacă o iubea, și o seduce pe Ana, fata lui Vasile Baciu,
convins că prin căsătoria cu aceasta va obține un loc în rândul ,,bocotanilor’’ satului Pripas.

Ion este personajul eponim şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje care
gravitează in jurul lui: Ana, Vasile Baciu, Florica și George. După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion
este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o
cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de
George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi
dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei ființe reduse." Cele două părți ale romanului: ,, Glasul pământului’’ şi ,,Glasul
iubirii’’, evidențiază temele romanului, dar și cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica,
reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă
simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi George Bulbuc. Ion este un
personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate,
insistenţă şi cinism. Deopotrivă, acesta este un exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ,
dar reprezintă o individualitate prin modul prin care-l obţine.

Portretul personajului Ion este realizat prin mijloacele caracterizării directe și indirecte,
autorul insistând, în special, pe latura sa morală. Astfel, încă de la începutul romanului, naratorul
precizează direct că, deși ,,sărac”, Ion era ,,iute și harnic ca mă-sa”, iubea pământul și se simțea
înfrățit cu acesta prin muncă. Caracterizarea directa făcută de narator sugerează prezentarea
personajului Ion, în scena horei : ,,Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug
neprefăcut”, anticipându-se astfel comportamentul ulterior. Știind totul despre el, naratorul îi
subliniază calitățile: “Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mana, punea și Dumnezeu mila, iar
pământul îi era drag ca o ibovnică”. Se mai precizează “iubirea păm ântului l-a stăpânit de mic copil”.
Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a–l avea e motivată: „Toată
isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…” . Comparația cu
matricea, este sugestiva în sublinierea sentimentului de dragoste pentru pământul ce i-ar fi adus o
poziție onorabilă în ierarhia sociala și respectul sătenilor într-o comunitate rurală în care el consideră
averea, o mare cinste. Compararea pământului cu mama, cu ,,Magda-Mater’’, femeia ce joacă un rol
esențial în viața fiecărui bărbat, este pentru el, chiar pământul care i-ar aduce un sentiment de
ocrotire și siguranță.

Prin intermediul altor personaje, tot prin caracterizare directă, Ion este văzut din perspective
diferite, pentru că doamna Herdelea îl consideră ,,băiat cumsecade”, ,,harnic”, ,,săritor”, ,,isteț”,
preotul Belciug îl vede ca pe ,,un stricat și-un bătăuș, și-un om de nimic”, iar Vasile Baciu îl
numește ,,hoț”, ,,tâlhar”, ,,sărăntoc” și ,,fleandură”. Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia
învăţătorului , „a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul
Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn”. Băiatul însă renunţă la
carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu pământul”. Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de
aceea e respectat de aceştia şi temut de lăutarii care cântă la comanda lui. Prin autocaracterizare,
însuși personajul Ion nu are o părere bună despre sine, spunându-și: ,,Mă moleșesc ca o babă
năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie.” Protagonistul, istovit după at âta trudă,
ajunge să se lămurească în legătura cu ceea ce își dorește și simte, Ion oscilează între a se considera
prost, în alte situații deștept. Astfel, vorbind cu sine, rostește “As fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norocului”, acuzându-se pentru momentele de slăbiciune când, văzând frumusețea Floricăi, ar fi vrut
Mureșan Mădălina Ioana
Clasa a x-a A1

să fugă cu ea în lume, renunțând la Ana. Deși ajunge să aibă tot pământul mult râvnit, Ion
mărturisește că nu-și mai poate găsi rostul, rămas, într-un târziu văduv și fără moștenitor: ,,
Pământul...de....pământul.... Bun e pământul și drag mai ți-e când e al tău... Dar dacă n-ai pentru cine
să-l muncești, parcă....zău așa.’’

Print intermediul caracterizării indirecte, prin gesturile sale și comportament, prin fapte
ajunge să fie foarte sugestivă având în vedere ceea ce face personajul. Sărac fiind, umilit și batjocorit
de cei bogați, realizează ca nu poate scapă de sărăcie pentru că nu avea cum să moștenească de la
tatăl sau averea și nici nu avea bani să cumpere pământ, cum făceau alții, Ion își fixează un țel al
existenței sale obținerea de pământuri și singurul glas pe care îl aude și îl ascultă este cel al
pământului, fapt pentru care va plăti cu moartea.

Acesta ajunge să se infiltreze în căminul lui Vasile Baciu pentru a putea s-o cucerească pe
Ana, victima planului său malefic, o aducătoare de zestre și o producătoare de copii. Capitolul
"Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare
dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat
următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere…” Trăirile lui Ion în
lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la
brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Aşadar, setea pentru pământ este trăsătura
dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa
energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l.’’ Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare
se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-
a mărit averea”. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt",
sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la
care atâta râvnise. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele
din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. După ce
planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense", Ion,
într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Vasile îi
reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”, fiindcă este sărac. După bătaia
cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion hotărăşte să fie cu adevărat „netrebnic”. Când a
luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi
incomodă. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiție a păstrării demnității umane.

În ale ordine de idei, romanul realist- obiectiv surprinde și relația primordială cu matricea,
adevărata dragoste a protagoistului. Pământul apare în ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă
sălbatică să îmbrăţișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunțuroase și umede”. Adoră și venerează pământul ca pe o zeitate : „Apoi încet, cucernic, fără să-
și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n
sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor”. Prin muncă omul e înfrățit cu lutul. În fața
uriașului, se simte „mic și slab, cât un vierme”, dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân și are iluzia
că este „atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezește dorința de a
poseda: „- Cât pământ, Doamne!”. Toate acțiunile lui se vor orienta spre a-l obține, indiferent de
mijloace. Pentru că nimic nu duce un om în obsesie mai mult decât propria dragoste implacabilă pe
care niciodată nu o va putea avea.

În opinia mea, Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostază a omului teluric, dar
supus destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi
legile nescrise ale satului tradiţional. Un om care a muncit toată viața sa, dar care nu a învățat să
Mureșan Mădălina Ioana
Clasa a x-a A1

prețuiască ceea ce avea decât mult prea târziu. Deși nu a fost un om credincios, Ion ajunge să se
odihnească în pace în pământ alături de ,,ibovnica sa credincioasă’’ , glasul lui, inima lui, singura lui
speranță spre fericire.