Ion

Eseu despre particularitatile de constructie a personajului

Liviu Rebreanu este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în

literatura română. El debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele
de mai târziu. La baza operei stau două aspecte: impresia afectivă, ce se constituie în
substratul antropologic al romanului, și bogata documentare.

Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală când în
literatura română se manifestă două curente literare: modernismul, promovat de
criticul E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și tradiționalismul manifestat
în jurul revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în realism,
curent literar caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte
verosimile, caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul
sobru, impersonal.

Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și

respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este
expresia mentalității colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ.
Zenobia adusese zestre, dar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti
datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult
pământ.

Astefel, lon este personajul principal, „rotund” (complex, ce nu poate fi caracterizat

succint), eponim al romanului, „primul erou obiectiv” (Eugen Lovinescu), lipsit de
idealizarea tipic semănătoristă de la începutul secolului şi prezentat de narator în
toată nuditatea caracterului său. Unii critici consideră că Ion face parte din tipul
arivistului, căci calităţile lui native, ambiția și isteţimea, degenerează treptat în defecte
sub impulsul lăcomiei, şireteniei și pierderea omeniei.

În ceea ce privește statutul social, Ion aparține tipologiei realiste, fiind un exponent al
mediului social din care face parte. Situația dramatică a țăranului lipsit de pământ este
o realitate asemenea patimii oarbe a țăranului din Prislop care i s-a plans cândva
autorului de lipsa pământului (Rebreanu construiește acest personaj pornind de la
date reale).El este fiul lui Alexandru Glanetașu, țăran sărac pentru că a risipit zestrea
nevestei,Zenobia, și se individualizează în lumea satului nu prin patima pentru
pământ, ci prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată cu zestre (Vasile Baciu și Ion dobândiseră averea în același fel),
ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, apoi umblă
după nevasta lui George.
 Ca statut psihologic, Ion este o fire ambițioasă, determinata sa isi schimbe destinul.
Iubește pământul și este harnic, dar se lasă purtat de cele două glasuri interioare care-l
cheamă când înspre pământ, când înspre femeia iubită. lon prezintă o latură umană
profundă. Pentru el, fericirea are o bază erotică, dar realizarea ei e ameninţată atâta
timp cât el nu va avea pământ, cât va fi la discreția celorlalţi. Eroul ne apare ca
personaj tragic, în care glasul pământului e mai puternic, reușind să-l domine:
„pamantul ii era drag ca ochii din cap”, acesta murind in urma unei lovituri de sapa.

Ca statut moral, Ion iese în evidență între flăcăii din sat, pentru că mereu se ceartă și
se bate, dar se confruntă și cu jignirile lui Vasile Baciu sau George, care lasă amprente
adânci în sufletul său, amplificându-i sentimentele negative față de cei bogați și
gândind că este apostrofat de aceștia pe nedrept, doar pentru că era sărac. Astfel,in
conflictul este violent cu George Bulbuc, însă este capabil să se stăpânească în
conflictul cu Vasile Baciu. Eroul este viclean, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a se
căsători cu ea, astfel cuvenindu-i-se averea, și perseverent, fapt care trădează o voință
puternică pusă în slujba unui scop unic pentru atingerea căruia este nevoit să se
folosească de cea care joacă, de la început până la sfârșit, rolul victimei.

O trăsătură definitorie a personajului este lăcomia de pământ, acesta dezumanizându-

se din cauza ambiției de a-l obține cu orice preț.

O scenă semnificativă pentru trăsătura personajului scena din capitolul "Zvârcolirea"

surprinde imaginea personajului ce contemplă loturile până în zare și exclamă cu
uimire: "Cât pământ, Doamne". Acesta i se pare un uriaș din basme și este cuprins de
sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". El
manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se părea mai frumos fiindcă era al
lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă
cu regret: "Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl determină să fure câteva
brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri. Naratorul afirmă că Ion "veșnic i-a
pizmuit pe cei bogați".

O altă scenă semnificativă pentru trăsătura personajului este cea din capitolul
"Sărutarea", Ion are pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui
Vasile Baciu. Privindu-le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea
superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de adorație aproape erotizat, se apleacă
și sărută pământul, simțind "un fior rece amețitor la atingerea lutului moale". El se
ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă,
umblă mândru prin sat și vorbește doar despre pământurile sale, ceea ce îl determină
pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele

personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului
este un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și
care îi inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul
jurnal ,,Mărturisiri literare”. De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ
pentru țăranul român.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește că

și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la
cele două părți: "Glasul Pământului", cu șase capitole și "Glasul iubirii", cu șapte
capitole. Structura este simetrică; primul capitol se numește "Începutul", iar ultimul
"Sfârșitul", celelalte purtând titluri rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea,
satul este stratificat social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al
stăpânirii Austro-Ungare.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit,
drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă", "dă
buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între
cele două glasuri interioare, al pământului și al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”,
cu un “Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând
lipsa omeniei si a creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în
rău destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa
imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a
găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad,
Oradea, Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.

Modalităţile de caracterizare sunt diverse, folosindu-se atât caracterizarea directă, cât

şi indirectă (prin fapte, gesturi, limbaj).

Intrând în relație cu multe dintre personajele universului epic, lon este văzut în mod
diferit de acestea, într-un exerciţiu de pluriperspectivism ce conferă romanului
modernitate, subliniind complexitatea Glanetaşului. Pentru narator este: „iute şi
hamic ca mă-sa”, pentru Vasile Baciu este „un calic, fleandură, sărântoc, hoţ şi tâlhar”,
pentru George, e „arțăgos ca un lup nemâncat”, iar pentru Ana „lonică, norocul
meu”.Interesant este că alte personaje îşi schimbă opinia pe parcursul romanului,
sesizând caracterul duplicitar al lui lon. Doamna Herdelea îl caracterizează direct,
spunând despre el că e „cumsecade”, „săritor” şi „isteţ”, fiind foarte harnic şi priceput
în a munci pământul, iar când se arată nerecunoscător față de învățător, îl numeşte
„bicisnic”, „fără pereche în blăstămății”, așa cum şi părintele Belciu îl cataloghează „un
stricat şi un bătăuș”, „un om de nimic”, pentru ca spre final, după moartea sa,cand
pamantul detinut de acesta ajunge in posesia bisericii,să-l numească „mândru creştin”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile sale.

Limbajul aparține registrului popular, este diferit în funcție de situație şi de
interlocutor. Foloseşte cu naturaleţe expresii populare („a sta cu mâinile-n sân”, „a da
cu piciorul norocului”) sau invective. Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de țăran,
iar numele devine emblematic. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „lon urmări
din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un
vicleşug neprefăcut.“ Comportamentul său reflectă interesul faţă de celelalte
personaje. La horă, este tandru: o „strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar
şi mai prelung“ decât ceilalți flăcăi, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu
sânge rece“,faţă de ea simtind mai întâi milă, apoi dezgust şi indiferenţă. În relație cu
Vasile Baciu sau cu George Bulbuc adoptă diferite atitudini, dar scopul său este
răzbunarea sau smulgerea unei proprietăți: pământul sau femeia. Eroul este aspru,
chiar brutal, cu cei pe care-i consideră vinovaţi pentru propria condiție, aceea de țăran
sărac , acuzandu-l pe tata că i-a băut averea, iar pe mamă că l-a „făcut“ sărac (destinat
a fi sărac).

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește

idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru E.
Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia
viclenia instinctuală