Ion

de Liviu Rebreanu
I. Definiția romanului

Specie a genului epic, în proză, de dimensiuni ample, romanul prezintă o acțiune complexă,
structurată pe mai multe fire narative, la care participă personaje numeroase, accentul fiind pus pe
acțiune, și nu pe personaj, așa cum se întâmplă în nuvelă.

II. Încadrare în perioadă/curent/orientare tematică

Scriere emblematică a literaturii române interbelice, romanul „Ion”,de Liviu Rebreanu apare
în anul 1920, impunând direcția realist-obiectivă.
Romanul se încadrează în realism, prin temă, prezentarea veridică /verosimilă a realității,
obiectivitatea narațiunii, tipologia personajelor, reliefarea individului ca produs al societății în care
trăiește, prezentarea amănuntelor semnificative, stilul impersonal, sobru, anticalofil. Prin aceste
trăsături, romanul „Ion” impune definitiv în proza românească interbelică viziunea realist-obiectivă
modernă, satul lui Rebreanu fiind un sat cu tradiții, scos însă din șabloanele viziunii idealiste a lumii
rurale.

III.Temă

Tema romanului prezintă problematica țăranului român, reprezentativ pentru societatea

ardelenească de la începutul secoluluil al XX-lea, dominată de supremația bunurilor materiale, tema
care imprimă scrierii un puternic caracter monografic prin prezentarea unor evenimente specifice:
hora, Someșana, jocul miresei, slujba religioasă de duminică, ritualul de botez, căsătoria,
înmormântarea.
Acestei teme i se subordonează altele, cum ar fi: tema familiei (Ion, familia Herdelea), a
iubirii(dintre Ion și Florica), a căsătoriei( Ion- Ana, Laura- George Pintea), a vieții și a morții, a
existenței sociale și naționale în Ardealul înstrăinat, rezistența spirituală a românilor, precum și a
destinului individual, care surprinde dezumanizarea lui Ion, un țăran împătimit de pământ.
O primă secvență ce susține caracterul monografic al romanului este reprezentată de hora
duminicală, desfășurată în curtea Tudosiei, văduva lui Maxim Oprea. În timp ce tinerii joacă
Someșana cântată de mai bine de un ceas, fetele nepoftite la joc privesc de pe margine alături de
femeile în vârstă, copiii se joacă prin preajmă, iar bărbații înstăriți se retrag pentru a discuta treburile
obștei. Sătenii sunt grupați în funcție de statutul social conferit de averea pe care o dețin. Naratorul,
fin observator al psihologiei umane, redă impulsul lui Alexandru Glanetașu, un țăran sărac și
marginalizat, din această cauză, de societate, de a discuta și el cu bogătanii. Însă fiul său, Ion,
protagonistul romanului, va învinge temerile tatălui său, suferind implicațiile dramatice ale faptelor
sale. La horă, se conturează conflictul principal al romanului: îndrăgostit de cea mai frumoasă și mai
săracă fată din sat, pe nume Florica, Ion hotărăște să se căsătorească neîntârziat cu Ana, urâtă, dar
bogată. Scena horei evidențiază prima opțiune a eroului, Ion chemând-o la joc pe Ana, semn că a
ascultat de „glasul pământului”. Tot aici, Ion îl înfruntă pe Vasile Baciu care îl numește „sărăntoc și
tâlhar”, arătându-și astfel dezaprobarea totală față de eventuala lui legătură cu Ana. După horă, Ion,
purtând în suflet ecoul jignirilor lui Vasile Baciu, îl provoacă pe George, antrenând un nou conflict,
în aparență - pentru plata lăutarilor, în esență - pentru Ana, pe care amândoi o doreau, dar din motive
diferite.
Sărutarea pământului reprezintă o altă secvență-cheie în economia romanului, expresie a
nestăpânitei patimi pentru pământ a protagonistului. Această scenă surprinde reacția pur instinctuală,
total irațională a lui Ion, un sărăntoc al satului împătimit de pământ. Odată ce devine stăpân al tuturor
pământurilor, Ion se simte ca un uriaș la picioarele căruia se zbate „un balaur”, pământul fiind
metaforic definit ca o forță provocatoare, greu de stăpânit, aproape ireală, asemenea unui personaj
din basm. Alteori, pământul este perceput de Ion printr-o altă dimensiune, asemenea unei ibovnice
ispititoare „râvnea să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase”. Patima pentru pământ este
surprinsă în ritmul lent, interior al unui fin observator care înregistrează nu doar mișcarea exterioară,
ci și starea interioară a eroului „îl cuprinsese o poftă sălbatică să îmbrățișeze pământul, să îl
crâmpoțească în straturi”. Există un moment în care personajul pare că dobândește însemnele
rațiunii, ieșind pentru un moment din sfera instinctualului „se ridică deodată rușinat și se uită
împrejur să nu fi văzut cineva... fața însă îi zâmbea de o plăcere nesfârșită..”. Se remarcă în această
scenă un raport de subordonare inversă a forțelor naturii, deoarece - în concepția personajului -
pământul se închină în fața lui.

IV.Titlul

Titlul este susținut de personajul eponim, care poartă un nume specific mediului din care
provine, fiind des întâlnit în mediul rural ardelenesc.

V. Relația incipit-final

Relația incipit-final este perfect simetrică, în concepția lui Rebreanu, romanul fiind un corp
sferoid perfect. Simetria este susținută de imaginea drumului care intră și iese din Pripas, locul de
desfășurare a acțiunii. Personificat, acest drum are funcția de a separa viața reală a cititorului de cea
ficțională a personajelor din roman. Incipitul romanului se axează pe descrierea drumului surprins la
vârsta naivității, debordând de bucurie și entuziasm „înaintează vesel, neted”. Finalul romanului
prezintă același drum,însă cu un statut total diferit, dezamăgit parcă de evenimentele petrecute „ca o
panglică cenușie în amurgul răcoros”.

VI. Indicii spațio-temporali

Indicii spațio-temporali ai acțiunii susțin caracterul realist al scrierii, reperele spațiale fiind
inspirate din realitatea geografică. Toponimul Pripas, în realitate satul Prislop, poate sugera
blestemul vieții trăite în pripă, în grabă, sfârșite brutal prin sinuciderea Anei, prin crimă sau moartea
copilului. Timpul definește condiția omului; satul a rămas același; câțiva oameni s-au stins, alții le-au
luat locul. Ca durată istorică, timpul este al secolului al XX-lea, la început de veac, al existenței
sociale și naționale în Ardealul înstrăinat. Caracterul monografic al romanului este susținut și de
timpul universului rustic, definit ca timp al nunții sau al sărbătorii: acțiunea începe și se sfârșește
duminica.

VII. Compoziția
 Compoziția urmărește două părți cu titluri simbolice: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”,
prima parte însumând șase capitole, iar cea de a doua parte, șapte. Titlurile sunt și ele intitulate
sugestiv, simbolic, rezumativ: „Începutul”, „Iubirea”, „Nunta”, „Copilul”, „Sfârșitul”.

VIII. Structura

Structura romanului urmărește trei planuri epice: planul destinului individual, ce surprinde
drama lui Ion și drumul descoperirii identității străbătut de Titu Herdelea, planul destinului familial
care are în centru familia învățătorului Herdelea și planul destinului colectivității rurale.

IX.Conflicte

În romanul „Ion” se surprind atât conflicte exterioare, sociale, din cadrul comunității, cât și
conflicte interioare.
Conflictele exterioare debutează la horă, unde sătenii se grupează după statutul social conferit
de averea pe care o dețin, intelectualii fiind izolați de săteni, iar sătenii bogați neamestecându-se cu
săracii. Principalul conflict conturat la horă este cel dintre Ion și Vasile Baciu, o confruntare în care
bogătașul îl jignește pe Ion adresându-i-se cu „sărăntoc”, moment ce marchează intriga. Deși nu
reacționează prompt, Ion acceptă cu greu injuriile și hotărăște să îi fure pământurile, „Ion schimbă
fețe - fețe… genunchii îi tremurau”. Un alt conflict exterior este cel dintre Ion și George, generat - în
aparență - de plata lăutarilor, dar - în esență - pentru mâna Anei.
Conflictul interior surprinde zbaterile protagonistului între cele două glasuri, al pământului și
al iubirii: „ce să fac? …Trebuie să o iau pe Ana…”. Deși obține în final toate pământurile lui Baciu,
potolindu-și setea pentru pământ, Ion se simte neîmplinit sufletește, constatând: „Ce folos de
pământuri, dacă cine îți e drag pe lume nu e al tău?”. Pentru că îndrăznește să asculte și de glasul
iubirii, potolindu-și setea pentru Florica prin adulter, este pedepsit exemplar, prin moarte, în finalul
romanului.

X. Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este una obiectivă, relatarea întâmplărilor realizându-se la persoana a

treia, de către un narator omniscient, omniprezent.

XI. Arta narativă

Obiectivarea instanței narative este un element de modernitate în romanul interbelic, alături

de tehnici narative moderne: contrapunctul( Ion - Titu), simetriile inverse( dilema matrimonială a lui
Ion / a Laurei), sinuciderea (Avram - Ana). Stilul este anticalofil, Rebreanu considerând că e mai
ușor a scrie frumos decât a exprima exact.
XII.Subiectul

Ion, protagonistul romanului, flăcău harnic și isteț, suportă umilința de a nu fi bine văzut de
cei din jurul său și de a nu avea un loc de frunte în ierarhia satului, pentru că este sărac. Ca să își
depășească această condiție, pune la cale planul de a o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un țăran
înstărit. Planul îi izbutește și, fără să o iubească, o ia de nevastă pe Ana, deși tatăl se împotrivește.
După obținerea pământurilor lui Vasile Baciu, Ion o supune pe Ana unor violențe fizice,
destrămându-ii acesteia iluzia că, prin plecarea din casa tatălui său, traiul i se va îmbunătăți. Neiubită
de Ion, nemaiputând să îndure viața mizerabilă alături de acesta, Ana se sinucide, spânzurându-se.
La scurt timp, moare și copilul lor. Satisfăcându-și dorința arzătoare de a avea mult pământ, rămas
singur, Ion hotărăște să se întoarcă la dragostea dintâi, la Florica, fată săracă, dar frumoasă, căsătorită
acum cu George Bulbuc. Simțind că Ion îi dă târcoale Floricăi, George îl omoară din gelozie.
întreaga avere a lui Ion, pentru care el sacrificase tot, trece în posesia bisericii.

XIII. Concluzie

Dramă a pământului, „Ion” este, în același timp, un roman al iubirii tragice și al morții, o
scriere realistă care a marcat evident și definitiv evoluția literaturii române obiectiv interbelice.