„Ion”

Tema și viziunea despre lume

de Liviu Rebreanu

Realismul este un curent literar-artistic manifestat, la nivel european, în secolul al XIX-

lea, ce pune accent pe verosimilitate, pe realitatea socială și pe cauzalitatea relațiilor dintre
indivizi și dintre aceștia și mediul din care fac parte. Opera realistă nu idealizează adevărul, ci
îl prezintă așa cum este, personajele fiind tipice în situații tipice. Scriitorul francez Gustave
Flaubert spunea: „artistul trebuie sa fie pentru opera sa ceea ce Dumnezeu este pentru creație;
să fie simțit pretutindeni, dar niciodată văzut.”
Creator al romanului realist, obiectiv, Liviu Rebreanu a scris mai întâi nuvele, precum
„Frământări”, „Golanii”, „Răfuiala”, care constituie nucleul epic al romanelor de mai târziu:
„Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Răscoala”, „Ciuleandra”.
Apărut în anul 1920, romanul „Ion” este o capodoperă care înfățișează universul rural în
mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Eugen Lovinescu îi consacră lui Rebreanu
un întreg capitol, spunând că acest roman este o piatră de temelie pentru proza românească. În
schimb, ideologii literaturii țărănești, Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu consideră că „Ion”
este lipsit de valoare estetică.
Roman obiectiv, realist, social și monografic, „Ion” pornește de la trei evenimente la care
autorul a fost martor sau despre care a auzit. Primul punct de plecare este imaginea unui țăran,
îmbrăcat în haine de sărbătoare, care s-a aplecat și a sărutat pământul, cu patimă, ca pe cel
mai scump bun. A doua sursă de inspirație este o întâmplare auzită de la sora sa, despre
pedeapsa cu bătaia, pe care o primise o fată de la tatăl ei, pentru că rămăsese însărcinată cu cel
mai sărac și leneș băiat din sat. O altă sursă de inspirație este dialogul dintre scriitor și un
țăran tânăr, harnic, dar foarte sărac, ce se plângea că și-ar dori să aibă pământ pe care să îl
muncească. Rebreanu remarcă la acest tânăr patima exagerată pentru pământ.
Titlul romanului conține numele personajului principal, Ion Pop al Glanetașului, similar
cu cel a țăranului cu care discutase cu ani în urmă Rebreanu.
Tema este reprezentată, pe de o parte, de viața satului și a țăranului din Ardeal, de la
începutul secolului al XX-lea și, pe de altă parte, de destinul personajului principal. În aceste
condiții, romanul devine o monografie e satului, reflectând mentalitatea colectivă, dar și
obiceiuri legate de marile evenimente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea),
relațiile sociale influențate de anumite diferențe economice, relațiile de familie.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din două părți, intitulate „Glasul
pământului” și „Glasul iubirii”, sugerând coordonate ale evoluției interioare ale
protagonistului. Cele 13 capitole ale romanului (număr ales intenționat de autor, făcând
referire la destinele tragice ale personajelor) au titluri semnificative, alcătuite dintr-un singur
cuvânt, semn al conciziei stilului: „Începutul”, Noaptea”, „Copilul”, „Ștreangul”.
 Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din
Pripas, locul unde se desfășoară actiunea: la început „drumul înaintează vesel, neted”, iar la
final este „bătătorit”, de toate evenimentele care schimbaseră destinele oamenilor.
Viața țărănimii și cea a intelectualității sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele.
Personajele romanului sunt tipice și evoluează în situații tipice, fiind reprezentative pentru
modelul social din care fac parte. Intelectualii sunt reprezentați de preotul Belciug, care
rămăsese văduv încă din tinerețe și de învățătorul Zaharia Herdelea, a cărui familie era
alcătuită din Maria, soția sa și copiii – Titu, Laura și Ghighi. În funcție de avere, apar două
categorii de țărani: cei avuți – Vasile Baciu și George Bulbuc, și săraci – Ion și Florica.
Conflictele exterioare evidențiază trăsăturile personajelor, dorința lor de a avea pământ și
de a fi respectate. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, Ion nu își acceptă condiția și
este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Disputa dintre Ion și
Vasile Baciu este întreținută de conflictul interior, între „glasul pământului” și „glasul iubirii”.
Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se
manifestă succesiv, nu simultan. Dincolo de aceste aspecte, apare conflictul etnic ce pune în
evidență discrepanța dintre românii și maghiarii care trăiau în Ardeal, sub dominația austro-
ungară. Preotul Belciug refuză să învețe limba maghiară și se supără pe prietenul său,
Herdelea, care cunoaște „limba stăpânirii”.
O primă secvență reprezentativă pentru relismul romanului este descrierea horei,
eveniment crucial din viața satului la care participă toți sătenii. Naratorul oferă detalii cu
privire la timpul și spațiul unde se desfășoară aceasta: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe
ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea”. Jocul este un prilej de întemeiere a
viitoarelor familii, întrucât doar tinerii necăsătoriți intră în horă, fetele oferind buchețele din
flori de câmp băieților care le invită la dans. Bărbații căsătoriți stau de vorbă despre
problemele satului, fiind așezați în funcție de statutul social. Asfel, tatăl lui Ion este „dornic să
se amestece în vorbă”, dar nu are curajul să se apropie de cei bogați și pare „un câine la ușa
bucătăriei”. De asemenea, la horă participă, doar ca spectatori, intelectualii satului. Maria
Herdelea are o atitudine superioară față de țărani, însă îi place să privească „petrecerea
poporului”, fără a se amesteca în joc. Scena este reprezentativă pentru intriga romanului,
întrucât apar cele două conflicte esențiale între Ion și Vasile Baciu și, respectiv Ion și George
Bulbuc.
O altă scenă semnificativă pentru caracterul realist al romanului este scena nunții lui Ion
cu Ana, care „ținu trei zile, după obicei”. Deoarece Ana era însărcinată și nu putea să joace,
„îi ținu locul drușca întâi, adică Florica”. Dansând cu ea, Ion își închipuie că este mireasa lui
și o îmbrățișează. Pentru câteva momente, tânărul se gândește că ar putea fugi în lume alături
de Florica, dar își dă seama că ar pierde pământurile. Imaginea celor doi îmbrățișați o rănește
pe Ana, care rostește în șoaptă: „norocul meu, norocul meu...”, anticipându-se astfel
momentul sinuciderii. Vasile Baciu, cu toate că nu era de acord cu ginerele său, considera că
felul în care încheiase înțelegerea, legată de pământ, era în favoarea sa.
Modurile de expunere sunt narațiunea, care se realizează obiectiv, de către un narator
omniscient și omniprezent, descrierea constituită sub formă de tablou și de portret, precum și
dialogul, modalitatea de caracterizare a personajelor.
 Viziunea despre lume a autorului se dezvoltă în jurul ideii că destinul individului este
prestabilit, protagonistul înăși fiind o victimă a fatalității
În opinia mea, romanul „Ion” se încadrează în realism prin temă și personaje, fiind o
frescă a vieții sociale din Ardeal, în primii ani ai secolului al XX-lea. Așa cum spunea și
George Călinescu, „toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, cu alte cuvinte el este un
exponent al mediului social în care trăiește. Prezentarea verosimilă a evenimentelor, oferă
iluzia realității, fapt susținut și de stilul neutru, impersonal.
În concluzie, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, având ca
trăsături: specificul relației narator-personaj, obiectivitatea naratorului, utilizarea narațiunii de
persoana a III-a și atitudinea detașată în descriere.