”Istoria este Turnul uriaş al Experienţei, pe care l-a ridicat Timpul în mijlocul câmpiei

nesfârşite a Trecutului. Nu e lucru uşor să te urci până în vârful vechii clădiri şi să te poţi
bucura de o privelişte întinsă. Nu există ascensor. Dar picioarele tinere sunt tari şi pot s-o
facă.
Iată, vă întind aici cheia, cu care veţi putea deschide uşa. Când veţi coborî din turn,
veţi înţelege însufleţirea mea”. (1)
Noi trăim în umbra unui mare semn de întrebare. Cine suntem? De unde venim? Unde
mergem?
Încet, încet, dar cu stăruinţă neîntreruptă, împingem tot mai departe acest semn de
întrebare , până la acea linie îndepărtată, dincolo de orizont, unde sperăm să găsim răspunsul.
De veacuri şi de milenii, disciplinele istorice se străduiesc să exprime adevărul, în
limitele unui simplu fapt, ori în contextul unui întreg proces, petrecut între graniţele unei ţări,
la scara continentală sau chiar mondială.
Studiul istoriei României demonstrează cu forţă că din vălmăşagul nenumăratelor evenimente
şi procese , dragostea de viaţă a poporului, neînfrânta sa luptă pentru a se menţine , prin prea
multe vicisitudini ale istoriei şi pentru a prospera, în pas cu lumea civilizată, este
atotbiruitoare.
Cunoscând istoria glorioasă a poporului nostru, luptele şi sacrificiile înaintaşilor
noştri, strădaniile lor în perfecţionarea creaţiei materiale şi spirituale, învăţăm să preţuim şi să
iubim mai mult ţara noastră.
Rolul formativ al istoriei ca obiect de învăţământ, în activitatea complexă şi
îndelungată de formare a personalităţii elevilor, constituie principalul temei al preocupărilor
de a găsi căile şi mijloacele de optimizare a predării-învăţării acestei discipline.

Formarea reprezentărilor şi a noţiunilor de istorie- forme generalizate de cunoaştere ce

oglindesc, la diferite niveluri de aprofundare, realitatea istorică obiectivă constituie esenţa
procesului învăţării dirijate şi conştiente a conţinutului acestei disciplinede învăţământ
Pasul hotărâtor constă în dirijarea gândirii elevilor de la analiza faptelor la înţelegerea
complexă a proceselor istorice, ceea ce presupune formarea , consolidarea şi sistematizarea
noţiunilor specifice istoriei.
Formarea noţiunilor de istorie este rezultatul unui proces de gândire în cadrul căruia
se stabilesc elementele esenţiale şi comune unor grupuri de fenomene şi fapte istorice
similare. Noţiunile corect însuşite îl ajută pe elev să selecteze ceea ce este esenţial, din
multitudinea de date şi fapte istorice , fiind o cerinţă de bază a optimizării procesului didactic.
Astfel noţiunile devin instrumente operaţionale ale unui model raţional, ce asigură înţelegerea
de către elevi a evoluţiei istorice în ansamblu ei, formarea unei concepţii ştiinţifice asupra
dezvoltării societăţii omeneşti, înţelegerea în mod logic a evenimentelor şi proceselor
istorice, înlăturându-se învăţarea exclusiv mecanică şi asigurându-se o însuşire activă şi
temeinică a cunoştinţelor.

În acest fel se recomandă folosirea metodelor activ- participative ( metoda jocurilor, metoda
testelor, a lucrului cu harta , instruirea programată), care asigură formarea noţiunilor istorice
cu uşurinţă şi cu interes.
„Sunt considerate activ-participative toate acele metode care sunt capabile să
mobilizeze energiile elevului , sa-i concentreze atenţia , să-l facă să urmărească cu interes şi
curiozitate lecţia , să-i câştige adeziunea logică şi afectivitatea faţă de cele nou-învăţate: care-
l îndeamnă sa-şi pună în joc imaginaţia, inteligenţa puterea de anticipare, memoria, etc”(2).
Ca să poată implica , cu adevărat, pe cel care învaţă , metodele activ-participative, pun accent
pe procesul de cunoaştere – învăţare şi nu pe produsele cunoaşterii.
1. Hendrile Willeru van Lon, Istoria omenirii, Ed. Venus, Bucureşti, 1999
2. Cerghit, I.T.Radu, Didactica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.
1. Hendrile Willeru van Lon, Istoria omenirii, Ed. Venus, Bucureşti, 1999
2. Cerghit, I.T.Radu, Didactica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995.