Particularitățile romanului modern obiectiv „Ion”, de Liviu Rebreanu

Opera literară ,,Ion’’, de Liviu Rebreanu, este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai
multe planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion).

Considerat de criticul literar Eugen Lovinescu „cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura
română”, romanul lui Liviu Rebreanu privește țăranul în mijlocul frământărilor luptei sale pentru
pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale
reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. O sursă de inspirație a
fost o amintire a autorului, care, în copilăria sa, a văzut în satul natal cum un tânăr țăran săruta o
brazdă de pământ. L-a mai impresionat cazul unei tinere bogate care era maltratată de către familia ei
deoarece rămăsese însărcinată cu un flăcău sărac. Nucleul romanului s-a aflat în două nuvele
pregătitoare, intitulate „Zestrea” și „Rușinea”, pe care, apoi, autorul le-a prelucrat, rezultând în final
romanul „Ion”.

Viziunea realist-obiectivă se realizează prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative,

construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor personaje tipice
pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.

O trăsătură a curentului realist în romanul „Ion” este prezența personajelor tipice în împrejurări
tipice. Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de personaje care se află sub influența
mediului social: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi al ambiţiosului
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului este reprezentat de preotul Belciug şi de învăţătorul
Zaharia Herdelea, dar şi de Titu, iar cele două femei din viaţa lui Ion, Ana și Florica, sunt conturate
antitetic, simbolizând pământul, respectiv iubirea. Chiar și numele mic al personajului principal este
unul foarte comun, deoarece în situația lui s-ar putea regăsi mulți cititori.

O altă trăsătură a realismului constă în evidențierea influenței mediului social asupra personajelor. Ion
se comportă într-un mod inuman cu Ana sub impactul mentalității generale din satul Pripas, potrivit
căreia omul merită respect numai dacă are pământ și o gospodărie bine întemeiată. Pe de altă parte,
învățătorul Herdelea și soția lui se simt complexați de faptul că nu-i pot asigura fiicei lor, Laura, o
zestre, pentru a fi în rând cu lumea. Presiunea socială îl determină pe învățător să voteze în favoarea
candidatului maghiar la alegerile parlamentare, ceea ce îi va atrage calificativul de „renegat”.

Tema o constituie prezentarea destinului unui tânăr țăran transilvănean, numit Ion Pop al
Glanetașului, care oscilează între dragostea pentru pământ și dragostea pentru Florica. Mai pot fi
întâlnite și alte teme literare, precum cea a scurgerii timpului și cea a morții. Două scene care
ilustrează această tematică socială a romanului sunt: cea a horei și cea a sărutării pământului.

O scenă reprezentativă pentru evidențierea temei sociale a romanului este cea a horei, despre care s-
a spus că reprezintă, într-un mod simbolic, o horă a destinelor. Ea se desfășoară duminica în satul
Pripas, în curtea mamei Floricăi, numită Todosia lui Maxim Oprea. Pe margine stau adulții și bătrânii,
urmărind petrecerea tineretului. Bărbații de frunte ai satului pun la cale treburile satului. Ei îi primesc
în mijlocul lor cu mult respect pe preotul Belciug și pe membrii familiei învățătorului Herdelea. Tinerii
dansează „Someșana” și se grupează în perechi în funcție de statutul lor social. În general, flăcăii
bogați caută fete înstărite. Doar Ion Pop al Glanetașului, un flăcău sărac, are îndrăzneala de a o invita
la dans pe Ana, fiica bogatului Vasile Baciu, sperând să pună mâna pe averea ei. Apoi o duce în livadă
pentru a-i declara presupusele sentimente de dragoste, iar ea se plânge de răutățile îndurate din
partea tatălui ei. Naratorul omniscient consemnează faptul că lui Ion „nu-i fusese dragă Ana și nici
acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă”. Personajul este conștient că, dacă nu obține pământ,
va fi mereu disprețuit de cei din sat. De aceea simulează că îi poartă Anei o mare iubire, profitând de
marea ei deschidere sentimentală. Revenit la horă, este jignit în fața întregii comunități de tatăl
acestei fete, care îl numește „sărăntoc” și cei doi abia reușesc să evite o încăierare. Scena este
relevantă pentru sublinierea forței obiceiurilor tradiționale din sat, de la care nimeni nu se poate
abate, cu excepția lui Ion, cel care își dorește cu orice preț să pună mâna pe pământul Anei.

O altă scenă reprezentativă pentru tema socială a romanului se petrece după ce Ion își întemeiază o
familie alături de Ana. Deși relația lor nu este una bună, iar protagonistul se simte neîmplinit pe plan
sentimental, totuși este încercat de un sentiment de bucurie la gândul că și-a îndeplinit visul de a fi
bogat. În capitolul IX, la sfârșitul iernii, el profită de vremea frumoasă și pleacă pe câmp pentru a se
delecta cu frumusețea noilor sale proprietăți funciare. Se oprește în mijlocul ogorului, ochii îi râd,
întinde mâna spre brazdă, ia în mână un bulgăre de pământ și îl sărută. Apoi cade în genunchi și își
lipește buzele de pământul umed. Se simte ca „un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată
de balauri îngrozitori”. Pământul este privit, în mod personificat, asemenea unei tinere care vine la
întâlnirea cu iubitul ei. În acest punct al romanului, personajul Ion ar putea fi comparat cu Anteu, un
personaj din mitologia grecilor antici, care avea putere doar dacă stătea cu picioarele pe pământ.
Situația este similară și în cazul protagonistului romanului: câtă vreme are pământul în centrul
preocupărilor sale, acțiunile îi sunt încununate de succes, dar, atunci când gândurile i se îndreaptă
către Florica, acest lucru nu mai este valabil. Scena are potențialul simbolic cel mai ridicat al întregului
roman, evocând legătura profundă dintre om și pământul pe care îl cultivă și pe care îl iubește din
toată inima.

Două elemente de compoziție reprezentative pentru romanul „Ion” sunt: conflictul și relațiile
temporale și spațiale.

Conflictul exterior central din roman este dat de lupta pentru pământ în satul ardelean, unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Conflictul exterior
social între Ion si Vasile Baciu este dublat de conflicte secundare: între Ion si Simion Butunoiu pentru
o brazdă de pământ, sau între Ion si George Bulbuc, întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Se mai
poate vorbi și de conflictul dintre învățătorul Herdelea și autoritățile austro-ungare, care îl acuză că la
școală el nu predă lecțiile în limba maghiartoatăl Conflictul interior evidențiază drama lui Ion,
care este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-si acceptă condiția
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Uneori are tendința s-o
lase pe Ana în urmă și să fugă cu Florica în lume, dar apoi își dă seama că ar rămâne tot sărac, așa că
renunță la această idee.

Relaţiile spaţio-temporale sunt complexe. Acţiunea romanului se desfăşoară în satul Pripas, în

Ardeal, la începutul secolului al XX-lea. Spaţiul este fictiv, iar incipitul romanului prezintă drumul către
universul rural prin tehnica detaliului şi a restrângerii perspectivei, prin selectarea unor toponime
reale şi fictive (Râpele-Dracului şi Cişmeaua-Morţilor. De asemenea, pe parcursul romanului
personajele evoluează şi în împrejurimile Pripasului: Jidoviţa, Armadia, iar plecarea lui Titu în Regat
este precedată de trecerea graniţei la Sibiu.

În concluzie, opera literară „Ion”, de Liviu Rebreanu, însumează trăsăturile specifice unui
roman social, modern obiectiv, având un narator complet imparțial care prezintă momente
caracteristice pentru viața unei comunități rurale din Ardeal, la începutul secolului trecut.