Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,

participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele
anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Personajele nu sunt
însă construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu
defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al
romanului, căruia scriitorul îi construiește un portret complex, ale cărui însușiri
sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin
acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relațiilor personajului cu
celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile,
George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se
poate constata că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela
de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și depășească această condiție
prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de aceea, din punct de
vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, dar această dorință se
opune altei mari iubiri, cea pentru Florica, o fată săracă, dar frumoasă. Moral,
personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza
acestei pendulări între cele două iubiri. În final, Ion apare în postura de
victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona în
mod realist sentimentele.
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul
care l-a născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag
decât o mamă”) şi proprietate ce garantează succesul în comunitate, într-un
amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca
mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă
ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu
pământul prin muncă:,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind,
parcă mai puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului i se pare
umilitoare pentru condiția lui de țăran, iar dorința pătimașă de a-l avea este
oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil", de alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar”
și prin intermediul monologului interior, se autocaracterizează: ,,Mă moleșesc
ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i
bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru niște
vorbe...’’.
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din incipitul
romanului. Poziția lui Ion în ierarhia socială a satului se observă în paginile
dedicate horei de duminică, unde participă tot satul. Respectat ca lider al
flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de
care dă dovadă, Ion este umilit prin apelativele folosite de Vasile Baciu
( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa
pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în
frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează
latențe obscure ale comportamentului său. Aici îl înfruntă pe George și se
hotărăște să o seducă pe Ana pentru a pune mâna pe pământul lui Vasile Baciu.
În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al
metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă privind patima ţăranului pentru
pământul dobândit cu greu apare în capitolul „Sărutarea”. Este o scenă
memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu
pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi
merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Aflat pe lotul de pământ, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea
aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede
puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”.
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul
exterior dintre acesta şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după
un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri
vechi între familii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi
Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor
(,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc,
un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între glasul
iubirii şi glasul pământului.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat
direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte
personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e
muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-
un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai
după blestemăţii” ( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă
năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte
vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, prin limbaj,
personajul dovedind abilitate de adaptare şi de a folosi de ceilalţi pentru a-și
atinge scopul-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei
care îi ameninţă planurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva
straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul
scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia,
brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează,
într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact,
dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de
orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine
moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi profund individual. Atât Vasile Baciu, cât
şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei bogate. Niciunul însă nu
urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa de a
accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această
căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie
să plătească forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că
avea dreptul – ,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol
ciudat în suflet”. Moartea lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia
din a doua parte a romanului invalidează toate strădaniile din prima parte: ,,ce
folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al tău…” Sfârşitul
personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi
furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar,
luând forma destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea
continuării, căci Florica este însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui
Ion. Conform concluziei finale a naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-
au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă, destinul personajului
principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă,
măcinată de dorința de a alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate
explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia ,,toți flăcăii din sat sunt
varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este atipic
prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin
zbuciumul interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii,
acțiunea finalizându-se prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile
personajului, constatăm că imaginea sa este în deplină concordanță cu tema
romanului și viziunea obiectivă a autorului, întrunind, totodată, particularitățile
unui personaj tipic. De remarcat sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care
este prezentat în lumini și umbre, întrupând atât calități cât și defecte,
manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.