Sunteți pe pagina 1din 3

Ion - caracterizare

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în


anul 1920, a fost scrisă pe durata a șapte ani, se încadrează în
categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul mizează pe
obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând
diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este
una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De aceea
și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una obiectivă,
întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea
întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă.
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv,
participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între
ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu
înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele
sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind
individualități complexe si verosimile.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului

Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și


eponim al romanului, căruia scriitorul îi construiește un portret complex
ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o
diversitate de procedee de caracterizare. Ion este personajul principal,
eponim. Domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile,
George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan
narativ, se poate constata că Ion se află în centrul întâmplărilor,
statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și
depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus
pământul și, de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia
dobândirii pământului, dar această dorință se lovește de cealaltă iubire,
cea față de Florica, o fată tot săracă, față de care nutrește însă o
pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic
puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două
iubiri. În final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței
sale și a incapacității de a-și gestiona în mod realist sentimentele.

Trăsătura dominantă şi două secvenţe


O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pămân(,,de
mic i-a fost mai drag decât o mamă”) perceput ca proprietate ce
garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică
şi orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește
munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă
ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este
înfrățit cu pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în
humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul".De aceea, lipsa
pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este
oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-
a stăpânit de mic copil", de alte personaje: Vasile Baciu îl face
,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar”și prin intermediul monologului interior,
reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș
mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o
nătăfleață să dau cu piciorul norodului pentru niște
vorbe...’’..(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din
debutul romanului. Pagină de monografie, descrierea horei este, de
asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În
această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor
neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care
dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu (
,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’)care scot la iveală latura sa vulnerabilă:
lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini
adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale,
se declanşează comportamentul său. Setea de răzbunare se îndreaptă
împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea
hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu
pământurile acesteia.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului
pentru pământul dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o
scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei
ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu
legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea
lui avea nevoie de inima moşiei.” În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare
şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar pământul zace, în sfârşit, la
picioarele lui, învins.

Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care


pun în evidenţă însuşirile personajului
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat
direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte
personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e
muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-
un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai
după blestemăţii” ( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază
frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă
năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte
vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse
multiple. Prin limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a
folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-îşi
nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite:
este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei
care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile:
,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum
hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie.
Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau
mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de
personaj central.

Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă,
măcinată de dorința de a alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate
explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia ,,toți flăcăii din sat
sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este
atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus,
precum și prin zbuciumul interior devorator între glasul pământului și
glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea sa.

S-ar putea să vă placă și