Romanul „Ion” apare în 1920, inițial în două volume cărora, din motive editoriale, autorul le alege

titluri diferite: Glasul pământului şi Glasul iubirii și va fi primit de Eugen Lovinescu, acesta declarându-
l primul roman modern din literatura română, datorită obiectivității naratoriale.

Protagonistul romanului este Ion al Glanetașului, al cărui statut social, moral și psihologic este
conturat cu minuțiozitate de către narator, completându-se apoi pe parcursul acțiunii. Rezultat al
mediului social din care face parte, Ion reprezintă țăranului sărac, tânăr și harnic, nemulțumit de
condiția sa, care trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă valoarea supremă. Singurul fiu al lui
Alexandru Glanetaşu şi al Zenobiei, Ion este un tânăr aflat la vârsta însurătorii, respectat de ceilalți
flăcăi din sat, dar chinuit de gândul că nu are atâta pământ cât şi-ar dori: toată ființa lui arde de dorul
de a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea față de pământ este nefirească, stăpânindu-l pe Ion
parcă din totdeauna, fiind resimțită cu intensitate: pământul îi era drag ca ochii din cap, Iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. (…) De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă. Deşi
mama sa provenea dintr-o familie bogată și a primit o zestre însemnată atunci când s-a căsătorit cu
Glanetaşu, iar apoi a moştenit şi averea părinților, nici ea, nici soțul ei nu au fost capabili să-şi
administreze pământurile, înstrăinându-le rând pe rând. Ion simte din plin frustrarea că ar fi putut
avea pământ mai mult și le reproșează adesea părinților nepriceperea lor. Prin comportamentul său,
Ion întruchipează tipul arivistului, dovedindu-se machiavelic, apelând la mijloace imorale pentru a-și
atinge scopul propus – acela de a avea pământ. Dorința lui este atât de intensă, încât Ion este capabil
să îi sacrifice pe cei din jur (Florica, Ana, Vasile Baciu, Herdelea) și să nu simtă nicio remușcare.
Statutul moral al personajului se completează cu alte trăsături ce reies din comportamentul acestuia,
Ion manifestându-și adesea impulsivitatea, violența și egoismul. Din punct de vedere psihologic, Ion
nu este o ființă complicată, conflictele sale interioare fiind de scurtă durată, ideea aceasta fiind
susținută de Nicolae Manolescu, acesta afirmând despre Ion că trăiește în preistoria moralei, iar
glasul pământului și glasului iubirii nu se manifestă simultan, ci consecutiv. Criza afectivă nu se
manifestă în cazul lui Ion în paralel cu cea materială, dovadă a primitivității sale psihologice și a
faptului că nu este o ființă dilematică.

O trăsătură a personajului ce se reflectă de-a lungul romanului este dragostea față de pământ, care
se manifestă obsesiv și care îl va conduce spre destinul tragic. Încercarea disperată a lui Ion de a
dobândi pământ nu poate fi privită ca lăcomie, ci mai ales ca expresie a dorinței de a scăpa de
statutul de sărăntoc şi de umilința de a repeta soarta tatălui său. Ion înțelege că toate calitățile sale
nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul, aşa că trebuie să găsească pârghiile de a se impune în
comunitatea din care face parte, ignorând atât propriile sentimente, cât şi criteriul moral. O primă
scenă semnificativă în conturarea personajului este scena în care Ion intră cu plugul în pământul
vecinului său, Simion Lungu. Gestul personajului se naşte din dorința de a recupera pământul pe care
părinții săi l-au pierdut în timp, aşa cum reiese chiar din gândurile sale: Măcar o brazdă să-mi iau
înapoi din pământul meu.

Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței: cu obrajii aprinşi de o
poftă nestăpânită. Bucuria pe care o resimte în final – inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea
– surprinde faptul că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a imoralității. O altă scenă ce evidențiază
această trăsătură a personajului este cea a sărutării pământului. După ce intră în posesia averii lui
Vasile Baciu, aşa cum îşi dorise, Ion așteaptă sosirea primăverii și, îmbrăcat în haine de sărbătoare,
pleacă spre cel mai bun loc pe care îl primise şi trăieşte din plin patima posesiei. Detaliul referitor la
ținuta vestimentară scoate în evidență importanța pe care Ion o acordă pământului: clipa în care își
vede în sfârșit pământurile are valoare sacră, este o adevărată sărbătoare pentru personaj, iar
îngenuncherea sa se află în strânsă legătură cu această percepție. Pământul e privit erotizat, iar gestul
sărutării sale se naşte involuntar, demonstrând intensitatea trăirilor lui Ion.

Un rol important în construcția personajului îl au în primul rând mijloacele de caracterizarea directă.

La începutul romanului, i se construieşte un portret moral favorabil, prin caracterizarea directă
realizată de narator: Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila,
munca îi era dragă, oricât ar fi de aspră, ca o râvnă ispititoare, acesta reliefându-i hărnicia. Ion este
caracterizat direct și de către celelalte personaje, fiindu-i atribuite o serie de trăsături contrastante, în
funcție de relația pe care personajele au stabilit-o cu acesta, autorul folosind în acest scop tehnica
pluralității perspectivelor. Dacă inițial doamna Herdelea, soția învățătorului, afirmă despre tânăr că e
băiat cumsecade, e muncitor, e harnic, e săritor, e isteț, mai apoi îl caracterizează ca fiind un
netrebnic: n-ai pereche în blestemății, numindu-l bicisnic. Pe de altă parte, preotul Belciug care îi
construieşte inițial un portret moral nefavorabil: eşti un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic, […] te
ții mai deştept ca toți, dar umbli numai după blestemății, în secvența în care negociază căsătoria lui
Ion cu Ana afirmă despre acesta că este fecior sârguitor şi isteț, băiat cumsecade, cuminte, aşezat.
Singurul care rămâne consecvent în caracterizarea lui Ion este Vasile Baciu, pentru care feciorul
Glanetaşului este un tâlhar, un sărăntoc. Personajul lui Rebreanu pare desprins din lumea reală
deoarece se manifestă şi trăieşte intens asemeni unei ființe vii, depăşind cu mult statutul unui
personaj de hârtie. Trăsăturile sale îl recomandă ca pe un personaj rotund care are capacitatea de-a
impresiona în mod deosebit. Raportându-se la un comportament tipic țărănesc, Ion se defineşte prin
mijloace de caracterizare indirecte printr-un comportament agresiv atât față de familie, cât şi față de
comunitate.

Gesturile şi mimica îi trădează intențiile, aşa cum reiese din secvența în care, la hora de duminică
descrisă în primul capitol al romanului, Ion, care jucase cu Ana, o urmărește cu privirea în timp de se
îndepărta spre grupul fetelor: Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug prefăcut.
Important în conturarea personajului este şi limbajul. Deşi este respectuos cu învățătorul Herdelea şi
cu preotul Belciug, este ironic cu Vasile Baciu sau cu Ana. Dacă la început Ion foloseşte în adresarea
către Ana diminutive: Să vii, Anuță!; Să trăim, Anuță!; Bea, Anuță! Şi strategii de seducție: l-am făcut
dulce ca gura ta, atunci când simte că nu mai are ce să piardă, devine agresiv în limbaj: Apăi stai că
am leac de pielea ta, rapandulă, stai!, dar își schimbă discursul şi tonul atunci când îi vorbeşte Floricăi.
Chiar şi față de părinți Ion are uneori un limbaj lipsit de respect: Ho, cotoroanță, ho! Răcni Ion
deodată la maică-sa. Ce te vâri ca musca-n băligar?

Aşadar, lumea descrisă de Liviu Rebreanu în romanul Ion se înscrie în tiparele realiste prin situațiile de
viață create, prin dilemele personajelor şi, nu în ultimul rând, prin dorința autorului de a crea o lume
autentică, asemănătoare celei reale.