Particularitatile de constructie ale personajului Ion

Romanul ,,Ion’’, apărut în 1920, ilustrează viața satului

ardelenesc de dinaintea Primului Război Mondial. În toată
complexitatea structurii sociale, Ion se încadrează în categoria
romanului realist-obiectiv deoarece mizează pe obiectivitate, acțiunea
este ancorata in realitatea vieții, afişând anumite aspecte ale
vieții sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una
echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De aceea,
despre lume sau perspectiva narativa este obiectiva, întrucât naratorul
este omniscient și omniprezent, fără vreo implicare afectivă.
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-
obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unui anumite
tipologii. Aceasta nu înseamnă însă, că personajele sunt construite
schematic, deoarece ele sunt prezentate în mod realist, cu defectele și
cu calitățile lor, devenind individualități complexe și verosimile.
Un astfel de personaj tipic este şi Ion, personajul principal şi
eponim al romanului, construit în mod veridic, conform esteticii
realismului .
Prin intermediul acţiunii, incă de la începutul primului plan narativ se
poate constata că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutul său fiind
acela de țăran sărac, care dorește să depășească acesta condiție cu orice
preț. Deși este exponentul țărănimii prin dorința de a avea pământ, el
este însă o individualitate prin modul prin care il obţine. Neobișnuită în
satul Pripas, nu este interzisă căsătoria
,,sărăntocului" cu o fată cu zestre, (el procedeaza în această
privință la fel ca Vasile Baciu și ca propriul tată), si comportamentul său:
o face de rușine pe Ana înainte de nuntă, apoi o vrea pe Florica, deja
căsătorită cu George. Din punct de vedere moral, personajul suferă
transformări majore. Dacă inițial este perceput ca un lider de către
ceilalți tineri și chiar de comunitate, (este harnic,
inteligent, ambițios, iubitor de carte) treptat se dezumanizează în
goana sa după pământ. Prin urmare, sfârșitul său tragic conferă textului o
încărcătură moralizatoare. Psihologic, eroul este o natură dilematică, fapt
evidențiat prin conflictul puternic și permanentele sale oscilari între cele
două dorințe: obsesia îmbogățirii și iubirea față de Florica, față de care nu
traiește o pasiune sfâșietoare.
Scriitorul îi construiește un portret complex, ale cărui însușiri sunt
puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin
acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea relației personajului
cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee.
Insusirile acestui personaj sunt puse In lumina si prin conflictele
care satau la baza actiunii. Conflictul central din roman este lupta
pentru pamant in satul traditional, unde demnitatea si locul omului in
colectivitate se masoara in functie de avere, respectiv de pamant.
Drama lui Ion este drama taranului sarac, nedreptatit prin faptul ca nu
este respectat pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce detine. Conflictul
exterior, social, intre Ion si Vasile Baciu, este dublat de conflictul
interior, precizat in structura romanului prin titlul celor doua parti
(„Glasul pamantului”, „Glasul iubirii”). Cele doua voci rezoneaza in
sufletul lui Ion cand succesiv, cand simultan, generand o situatie-limita.
Se poate vorbi si de conflicte secundare, intre protagonist si Simion
Lungu, pentru o brazda de pamant, intre Ion si George Bulbuc, intai
pentru Ana, apoi pentru Florica.

Prin raportare la actiunea romanului, Ion se dovedeste a fi

mandru, demn, tenace, inteligent harnic si intreprinzator prin tot ceea
ce face, fiind bantuit permanent de himera pamantului. Insa in aceasta
goana dupa pamant, calitatile se transforma in defecte, parcurgand un
profund si ireversibil proces de dezumanizare: o seduce pe Ana, il
ameninta pe Vasile Baciu, santajandu-l, o jigneste si o bate pe Ana atata
vreme cat nu intra in posesia pamantului, insa, dupa ce isi atinge
scopul, devenind posesorul intregii averi ale Vasile Baciu, gandul sau se
intoarce la Florica, pe care o iubeste la fel de puternic ca la inceput.

Modalitatile de constructie ale personajului principal sunt

specifice unui text realist. Pentru ai prezenta in mod direct unele
insusiri, Rebreanu ii face lui Ion o scurta fisa din care aflam ca era baitul
lui Alexandru Glanetasu si al Zenobiei. Asa cum precizeaza direct
autorul, Ion era „iute si harnic ca ma-sa”. Devenind „stalpul casei” Ion
iubeste pamantul ca ochii din cap. Portretul fizic il inscrie in categoria
tinerilor tarani obisnuit cu efortul fizic prelungit. In ceea ce priveste
portretul moral, acesta este complex, fiind realizat in deosebi prin
mijloace indirecte: fapte, gesturi, atitudine, limbaj, ganduri si relatiile cu
cealelalte personaje. Scriitorul foloseste in constructia sa si tehnici
moderne: monologul interior („As fi o natafleata sa dau cu piciorul
norococului pentru niste vorbe...”) si introspectia. Prin relativizarea
perspectivei asupra personajului, acesta este vazut de celalalte
personaje in moduri diferite. De exemplu Vasile baciu il considera un
„sarantoc” si il dispretuieste, invatatorul Herdelea il apreciaza pentru
istetimea si harnicia sa, Ana il iubeste sincer, comunitatea sateasca il
lauda la inceput, apoi il sanctioneaza.

Trasatura dominanta este patima pentru pamant care il

acapareaza si il macina pentru ca „pamantul ii era drag ca ochii din
cap”, dupa cum noteaza direct naratorul omniscient. Pamantul
inseamna pentru Ion demnitate, obiect al muncii, asupra caruia isi
exercita actiunea, vigoarea, harnicia si priceperea.

O prima scena semnificativa patimei pentru pamant este aceea

din capitolul al II-lea, intitulat „Zvarcolirea” in care „Cu o privire
setoasa, Ion cuprise tot locul... simtea o placere atat de mare, incat ii
venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze” si exclama cu patima:
„Cat pamant, Doamne!”. Este suspinul lacomiei sale care il va duce la
pierzanie.

In scena din capitolul „Sarutarea”, Ion, intr-un gest de adorare,

saruta pamantul, iar fata „ii zambea cu o placere nesfarsita”. Pentru el
pamantul inseamna demnitate, un obiect al muncii asupra caruia isi
exercita harnicia si priceprea. Pentru Ion a fii inseamna a avea, a
poseda.

In opinia mea, Ion este un personaj complex, deoarece ilustreaza

vointa omului puternic ce se lasa condus de legi nescrise si de instinctul
de posesiune. Relatia fundamentala pe care Ion o stabileste cu
pamantul stihie se reflecta si in constructia acestuia, el fiind dispusi sa
faca mari compromisuri pentru a-si atinge scopul.

Imaginea sa este in deplina concordanta cu tema romanului si

viziunea realista a autorului, intrunind totodata particularitatile unui
personaj tipic care se manifesta insa atipic.