Ion-relatia intre doua personaje

„Ion” este primul roman obiectiv din literatura romana,fiind aparut in anul 1920,dupa o
lunga perioada de elaborare,asa cum inusi autorul mentioneaza in finalul operei,intre martie
1913-iulie 1920.Autorul realist intruchipeaza problematica pamantului,tema centrala fiind
dedublata de cea a iubiri. Apariția romanului constituie, așa cum afirmă E. Lovinescu, în studiul
„Creația obiectivă: L. Rebreanu”, „o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre
epice”
Personajul eponim, Ion Pop al Glanetașului reflectă idealuri și mentalități străvechi din spațiul
românesc, este un punct de reper pentru literatura română, întrucât prin intermediul său este
descrisă viața în mediul rural de la începutul secolului al XX-lea. Statutul social al personajului
este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru pământ izvorând din convingerea
că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială
modestă : „sărăntocul satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate însoțit de
dorința obsesivă de schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi
pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt
deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia protagonistului.
Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele personajului
se soluționează prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund realist cu o
psihologie bine individualizată. Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale.
Orgoliul protagonistului reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este
caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea să muncească și respectea toate
orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”. Ambiție –
atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul, și
inteligență nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se
îmbogăți.
Pe de altă parte, Ana reprezintă, din punctul de vedere al statutului social, imaginea unei fete
bogate de la țară, fiind fiica lui Vasile Baciu, un om influent în societate. Ulterior, ea refuză
căsătoria cu un tânăr bogat și alege cu sufletul, devenind soția protagonistului. Acest lucru îi
schimbă radical destinul. În plan psihologic, Ana se remarcă printr-un mod de abordare extrem
de naiv, specific unei fete fără experiență de viață, crezând în vorbele de dragoste ale lui Ion, însă
lipsa sa ulterioară de afecțiune, în contrast cu sacrificiile făcute de ea pentru această căsătorie o
conduc la decădere. Din punct de vedere moral, Ana este caracterizată de bunătate și de un calm
dus la extrem. Ea nu se arată a fi o fire conflictuală, ci încearcă să evite orice altercație posibilă.
Atitudinea și gesturile sale, cauzate de o copilărie nefericită „a crescut singură, lipsită de
dragoste părintească mângâietoare…sufletul ei trist caută o dragoste sfioasă și adâncă”,
sugerează o lipsă flagrantă de personalitate.
O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje o reprezintă scena
horei de duminică din debutul romanului, în care Ion își manifestă interestul față de Ana prin
gesturi tandre „Ion strânse la piept pe Ana, cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”.
Profunzimea gesturilor bărbatului este consolidată și de momentul lui de sinceritate, în care îi
mărturisește fetei „Anuțo, mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are sentimente sincere
pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această scenă
evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi.
O altă secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care Ion se întoarce nervos
de la socrul său din cauza faptului că nu a obținut pământurile dorite. Pentru a se descărca de
frustrări, Ion devine agresiv și violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și apoi cu dosul
palmei, repede peste obrazul stâng”. Această ieșire extremă contrastează foarte puternic cu
dragostea pe care și-o imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică. Situația se
degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi într-un punct critic,
în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.
Conflictul este, un element de compoziție a cărui analiză este relevantă relatia dintre cele
doua personaje. Conflictul dintre Ion și Vasile Baciu este de natură socială (țăranul înstărit nu
vrea ca ginere pe „sărăntocul satului”), iar conflictul dintre Ion și George Bulbuc este bazat pe o
relație de rivalitate. Esențial rămâne însă conflictul dintre „glasul iubirii” și „glasul pământului”.
Pe de o parte, acesta poate fi considerat un conflict tragic, luând în considerare deznodământul;
pe de altă parte, tragismul ar presupune o noblețe a protagonistului și un echilibru între forțele
conflictuale, inexistent în cazul lui Ion, care, cel puțin în plan social, alege glasul pământului. Nu
poate fi contestat faptul că există în Ion o dorință de îmbogățire și de a ocupa un alt loc în
ierarhia satului, dar dorința lui de a avea cât mai mult pământ nu poate fi redusă strict la o
motivație de ordin social sau economic. Emblematic pentru personajul eponim rămâne momentul
când, în zi de luni, îmbrăcat în straie de sărbătoare, sărută pământul în care vede rostul existenței
sale.
Simetria incipit-final este,de asemenea,un alt element de compoziție semnificativ pentru
relatie, deoarece deoarece descrierea drumului este, inițial, o modalitate de trecere către
lumea ficțională, iar în final, sugerează continuitatea vieții, dincolo de orice dramă
individual. Drumul este, aşa cum comentează Nicolae Manolescu, „o metaforă a romanescului”,
în final, aceeaşi descriere subliniază continuitatea vieţii, dincolo de orice dramă individuală:
„câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul; peste zvârcolirile vieţii, vremea trece
nepăsătoare, ştergând toate urmele”. Discursul narativ este structurat în două părţi
echilibrate, intitulate sugestiv „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, care, împreună, au 13
capitole cu titluri rezumative: „Rușinea”, „Nunta”, „Ștreangul” etc.
Construind personaje memorabile, cărora Marin Preda le va da o replică, în timp, prin cuplul
Polina – Birică, Liviu Rebreanu marchează, prin romanul „Ion”, un reper fundamental în evoluția
romanului românesc.