CARACTERIZARE „ION’’

Romanul,,Ion", apărut în anul 1920 şi scris pe durata a şapte ani, se încadrează in

categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul mizează pe obiectivitate, acțiunea este
ancorată în actualitatea vieţii, înfăţişând diverse aspecte sociale. Personajele sunt tipice, iar
forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe exactitatea exprimării. De aceea şi
perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent şi omniscient, iar
relatarea întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă.
Personajele, ca element esenţial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la
acțiune şi se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relaţii şi fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite
schematic, deoarece ele sunt prezentate, in mod realist, cu defectele și cu calitățile lor,
devenind individualități complexe şi verosimile.
Un astfel de personaj tipic este şi Ion, personajul principal şi eponim al romanului,
căruia scriitorul îi construieşte un portret complex ale cărui însuşiri sunt puse în evidență
printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee
de caracterizare.
Caracterizarea directă făcută de narator sugerează prezentarea personajului Ion, la
început, în scenă horei “Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug
neprefăcut”, anticipandu-se astfel comportamentul ulterior. Știind totul despre el, naratorul îi
subliniază calitățile “Era iute și harnic, că mă-să. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu
milă. iar pământul îi era drag că o ibovnica”.  Se mai precizează că “iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil”. Compararea pământului cu mama, femeia ce joacă rol esențial în
viață fiecărui bărbat, astfel pentru el, pământul i-ar aduce un sentiment de ocrotire și
siguranță. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hoțul”, “sarantocul” și “talharul”, pentru Ana este
“Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numește “stricat și-un baraus, s-un om de nimic”,
“un obraznic” ce trebuie să primească “o lecție”, dar după ce Ion lasă pământurile bisericii,
este numit “mândru creștin”. Lipsa de respect îi aduce adjectivul “becisnic”.Pentru Titu
Herdelea este “o canalie”. Până și mama să îl crede “proclet și salhui”. Așadar, se conturează
chipul unui bărbat dur, violent, egoist și furios pe toată lumea fiindcă nu are pământ.
Vorbind cu sine, Ion spune că: “Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, acuzându-se
pentru momentele de slăbiciune când, văzând frumusețea Floricăi, ar fi vrut să fugă cu ea în
lume, renunțând la Ana.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata
că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutul său social fiind acela de ţăran sărac, dar
harnic, care dorește să-şi depăşească această condiție prin orice mijloace. Ion iubeşte nespus
de mult pământul și, de aceea, din punct de vedere psihologic, trăieşte obsesia îmbogățirii.
Este, aşadar, un obsedat, dar această dorinţă se loveşte de cealaltă iubire, cea față de Florica,
o fată tot săracă, față de care nutreşte însă o pasiune sfăşâietoare. Moral, personajul parcurge
un traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări între cele două iubiri. În
final, Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacităţii de a-şi
gestiona în mod realist sentimentele.
 Dupa cum se poate observa, însuşirile acestui personaj sunt puse în relație cu una
dintre temele romanului, şi anume lupta ţăranului pentru pământ într-o societate în care
singura măsură a valorii omului este averea. De aceea, trăsătura principală a eroului este
dorința sa de a avea pământ, pusă în evi dență nu numai de temă, dar şi de-a lungul întregii
acțiuni desfăşurate pe cele două planuri narative.
Primul plan narativ il are în centrul întâmplărilor chiar pe Ion, al cărui statut social este
acela de țăran harnic, dar sărac, care o iubeşte pe Florica, dar se căsătoreşte cu Ana, fata lui
Vasile Baciu, unul dintre bogătanii satului, deoarece vrea să se îmbogățească, crezând că
astfel va putea scăpa de sărăcie. Ion este prezent şi în al doilea plan narativ, în care îşi
dezvăluie însuşirile prin relațiile pe care le stabileşte cu familia învăţătorului Herdelea, cu
preotul Belciug şi cu alte personaje aparținând intelectualității ardelene. Față de aceştia el se
doveste politicos şi supus, fapt care atrage simpatia lor.
Pe parcursul întregii acţiuni ii sunt evidentiate şi alte insuşiri. Ion se dovedeşte
mândru, demn, tenace, inteligent, harnic şi întreprinzător prin tot ceea ce face, fiind
permanent bântuit de himera pământului pe care începe să-l simtă ca pe o ființă dragă,
ademenitor ca o țărancă voinică şi frumoasă a cărei îmbrăţişare îi zdrobeşte oasele. Însă în
această goană nebună după avere, după pământ, calitățile se transformă în defecte,
parcurgând un profund şi ireversibil proces de dezumanizare. Frumusețea caracterului se
degradează permanent, căci, după ce o seduce pe Ana, iar aceasta rămâne gravidă, il
amenință pe Vasile Baciu, şantajându-l, o jigneşte şi o bate pe Ana atâta vreme cât nu intră în
posesia pământului. Însă, după ce îşi atinge scopul devenind posesorul întregii averi a lui
Vasile Baciu, gândul său se întoarce la Florica, pe care o iubeşte la fel de puternic ca la
început. Tot atât de profundă ca şi dragostea pentru pământ este dragostea pentru Florica,
ceea ce îi va grăbi sfârşitul. Tocmai prin această oscilație între cele două femei şi prin setea
lui devoratoare de înavuțire, prin oscilația între cele două glasuri (al pământului şi al iubirii),
Liviu Rebreanu creează prin lon, din punct de vedere psihologic, un personaj tragic, din
cauza conflictului interior puternic pe care îl trăieşte: intre dragostea reală, sinceră față de
Florica, şi setea de îmbogățire.
Unele dintre însuşirile personajului sunt puse în lumină şi prin conflictele care stau la
baza acțiunii. Față de Vasile Baciu şi faţă de George Bulbuc, Ion își manifestă adversitatea
încă de la început, iar, pe parcursul acțiunii, aceasta ia forme extreme, deoarece devine
amenințător, violent şi apelează la şantaj, acelaşi comportament avându-l şi faţă de Ana, cu
care se căsătoreşte din interes.
După cum am precizat anterior, o trăsătură primordială  a personajului este iubirea
pentru pământul care l-a născut, perceput simultan că terra mater (“de mic i-a fost mai drag
decât o mamă”).
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină
de monografie, descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării
ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor
neînsuraţi datorită calităţilor și autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin
apelativele folosite de Vasile Baciu ( sărăntoc, hoţ şi tâlhar) care scot la iveală latura sa
vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci
în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe
obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade
într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc,
într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se
însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă
un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit
cu greu apare în capitolul „Sărutarea’’. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile
ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu
legal. E primăvară şi  merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de
inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei,
Ion îl sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. 
Împlinit, îşi vede puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Din cele arătate până aici, rezultă că, prin lon, Rebreanu realizează un per- sonaj tipic,
reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorinţa de a alunga cu orice preț sărăcia.
Astfel se poate explica şi afirmația lui G. Calinescu, potrivit căreia,,toti flăcăii din sat sunt
varietăți de lon." Deşi personaj tipic prin scopul urmărit, lon este atipic prin mijloacele
folosite pentru a realiza ceea ce şi-a propus, precum și prin zbuciumul interior devorator între
glasul pământului şi glasul iubirii, acţiunea finalizându-se prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspecte referitoare la particularitățile personajului,
constatăm că imaginea sa este în deplină concordanţă cu tema romanului şi viziunea
obiectivă a autorului, întrunind totodată particularitățile unui personaj tipic care se manifestă
însă atipic. De remarcat sunt şi complexitatea lui şi veridicitatea cu care este prezentat în
lumini şi umbre, întrupând atât calități, cât şi defecte, ma- nifestate în cadrul unui puternic
conflict interior.