Ion, de Liviu Rebreanu

Particularitățile textului literar

Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai importanți scriitori români, care ne-a fascinat prin publicarea
unor opere inedite, precum „Ion”, care a apărut în anul 1920.
Ion este personajul principal al operei și reprezintă un personaj tipic și eponim al romanului. Scriitorul
îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă (tema familiei, tema pământului care este însăși problema vieții omenești, dar în același
timp și prin tema iubirii și a destinului, care dau un tipar tragic existenței, prin asociere cu moartea). De
asemenea, personajul își conturează personalitatea prin fapte, relația cu celelalte personaje, dar si prin ideile
bine concepute pentru a ajunge la bogăție: „Șiretenia ține loc de deșteptăciune”.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion se află în
centrul întâmplărilor, statutul său social fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și depășească
această condiție prin orice mijloace. În ceea ce privește statul său social, acesta devine soțul Anei, ginerele lui
Vasile Baciu, tatăl lui Petrișor, iar datorită faptului că iubește pământul nespus de mult, reușește să își pună
planul în aplicare și să își schimbe statutul din țăran sărac, în cel de om înstărit. Din punct de vedere
psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, deoarece iubește nespus de mult pământul. Împlinirea din punct de
vedere material nu îl satisface pe deplin, pentru că acesta o iubește pe Florica, o fată tot săracă, față de care
nutrește însă o pasiune sfășâietoare. Căsătoria acesteia cu George îi trezește lui Ion dorința de a dispune de
fructul interzis, întâlnindu-se cu aceasta pe ascuns. Este considerat un țăran isteț pentru că reușește să își pună
planul în aplicare, pentru a obține pământul, ,,râvna de a agonisi pune stăpânire pe suflet”. Deși sărac,
Ion ,,este iute și harnic ca mă-sa”, iubește munca ,,oricât ar fi fost de aspră” și pământul care ,,îi era drag ca
ochii din cap”. Deoarece se simte umilit când este făcut de către Vasile Baciu „sărăntoc, tâlhar și hoț”,
concepe un plan urmărit de perseverență, pentru a obține pământul lui Vasile Baciu. Prin viclenie, se folosește
de naivitatea Anei pe care o seduce și o lasă însărcinată. Datorită schimbării acestuia, toate calitățile sale se
vor transforma în defecte: hărnicia, inteligența, statornicia se transformă în viclenie, răutate, cinism,
agresivitate, lipsă de scrupule, lăcomie, un întreg proces de dezumanizare. Din punct de vedere moral,
personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări între cele doua
iubiri reprezentate de Glasul pământului și Glasul iubirii.
O secvenţă ilustrativă pentru prezentarea personajului principal este aceea a horei din debutul
romanului. Pagină de monografie, descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării
ierarhice a satului: ,,Primarul și chiaburii nu interacționează cu țăranii mijlocași”. În această ierarhie, Ion are
o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei,
autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu (sărăntoc, hoţ şi
tâlhar), care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite,
cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe
(așteptările) obscure (întunecate,ascunse) ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui
suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George
Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însura cu
Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al
metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O altă secvenţă semnificativă în care este ilustrată patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu
apare în capitolul ,,Sărutarea”. Aceasta este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale (vechi)
ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge
prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei”. Pământul, personaj stihial
(asemănat cu o nălucă), are în sine o uriaşă ,,anima”(suflet). În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”
şi-n ,,sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile
hiperbolizate (mărite): ,,Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic
(divinitatea pământească) zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. Rebreanu leagă identitatea noastră naţională
de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele
şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel,
 Ion, de Liviu Rebreanu
Particularitățile textului literar

dragostea lui Ion pentru pământ are doar frecvenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt
reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Un element de structură reprezentativ pentru conturarea trasăturilor lui Ion este conflictul. Conflictul
exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”,
George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează una dintre etapele principale ale
acțiunii. Vasile Baciu se află într-un continuu conflict cu Ion, cel care în cele din urmă își duce la bun sfârșit
planul și devine ginerele său și noul proprietar de pământuri, spre marea dezamăgire a lui Vasile. În plan
secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese
înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, ,,un
sărăntoc şi un bocotan”. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul
personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi
un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria
nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul. Suferința sufletească a lui Ion își are
rădăcinile în neîmplinirea materială, pe de o parte, și în neîmplinirea în iubire pe de altă parte. Problema
existențială a lui Ion depășește limita de înțelegere a unei colectivități rurale. Acesta aspiră spre absolutul
existențial: pământul mult râvnit și femeia pe care o iubește. Aspirația sa ține de firesc, de uman, ținând cont
că trăiește într-o societate în care aveai un statut social doar dacă dețineai pământ. Inacceptabil este modul în
care se folosește de ceilalți pentru a-și atinge visul. De asemenea, acesta încalcă principiul cumpătării, ieșind
din sfera moralității. Moartea sa este o corecție pe care i-o aplică destinul pentru că a încălcat anume principii
de viață care trebuie să călăuzească viața omului.
Un alt element de structură relevant pentru construcția personajului principal îl reprezintă modalitățile
de caracterizare. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”, ,, munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii:
,,Ion e băiat cumsecade, e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “(Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş
şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii ”(preotul Belciug). Privit și
enunțat dintr-o perspectivă obiectivă, Ion este introdus în roman cu câteva referințe favorabile, precum silința
și cumințenia demonstrate la școală, care l-au facut cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, sau
preferințele sale pentru a-și petrece timpul pe câmp, fiind ,,veșnic însoțit cu pământul”. Autocaracterizarea
evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o
nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Ion este țăranul chipeș,
dorit pe ascuns de toate tinerele, isteț și descurcăreț, iute și harnic când este vorba de muncă, însă sărac, adică
fără pământuri pe care să și le lucreze. Prin limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe
ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale. Îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor,
folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă
scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un
vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei,
lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai
mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Așadar, pentru Ion, pământul reprezintă singura garanție a demnității și a respectului colectivității în
care trăiește. Din păcate, pământul va deveni o obsesie, o patima oarbă. Dintr-un personaj frustrat, el devine
un revoltat împotriva ordinii sociale și, de aceea, ignoră glasul iubirii, concentrându-se asupra glasului
pământului, devenind un suprapersonaj. Acesta este drastic sancționat de către autor, deoarece este vinovat
de propria sa decădere, de moartea Anei și a copilului, de liniștea casei și a colectivității. Însușindu-și pe căi
necinstite pământul, Ion nu putea să supraviețuiască, în esența sa, Ion fiind un personaj realist tragic, romanul
relatând istoria unui eșec.
 Ion, de Liviu Rebreanu
Particularitățile textului literar

Romanul ,,Ion” a apărut în 1920 și este un roman obiectiv, social și realist de inspirație rurală având caracter monografic, dar, în
același timp, prezentând destine umane individuale.
Opera literară ,,Ion”, de Liviu Rebreanu este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict
complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții. Este un roman obiectiv cu o narațiune la persoana a III-a și
cu un narator detașat, omniscient și omniprezent ,,Ion, feciorul Glanetașului, ținând pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari
rugându-i…”, care are acces la toate mecanismele vieții sociale precum și la intimitatea vieții afective. Autorul, în acest caz, își
propune să reflecte lumea în toată complexitatea ei, oferindu-i cititorului toată informația de care are nevoie. Opera aparține realismului,
deoarece sunt prezentate în manieră veridică anumite fapte ce compun universul fictiv: ,,În ogradă între doi meri tineri e întinsă frânghia”,
fiind o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Realismul romanului rezultă din conflictul generat
de lupta aprigă pentru pământ. Într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de pământul pe care îl posedă, este firesc ca
mândria lui Ion să-l ducă spre patima devoratoare pentru pământ. Soluția lui Rebreanu este aceea ca Ion să se căsătorească cu o fată bogată,
Ana, deși nu o iubește, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din
dragoste, ci pentru că nu cere zestre. O altă trăsătură a realismului este prezentarea în detaliu a toposului (sec al XX-al, satul
Pripas: ,,Din șoseaua de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un
drum alb…”, dar și prin prezentarea personajelor tipice, în împrejurări tipice: Ion este un personaj tipic pentru că reprezintă toți țăranii
săraci care vor să se îmbogățescă, Ana reprezintă condiția femeii în societatea rurală a epocii, învățătorul Herdelea reprezintă o ipostază a
intelectualității rurale, împovorat de grija unei familii numeroase, iar Belciug este preotul care subliniează influența pe care o are biserica în
satul transilvănean. Așadar, ,,Ion” este un roman realist și social, deoarece urmărește o societate prin intermediul destinelor mai multor
 Ion, de Liviu Rebreanu
Particularitățile textului literar

familii stratificate pe plan social în funcție de cuantumul averii estimate în pământ. Astfel, există țărani bogați cum ar fi Vasile Baciu și
George Bulbuc și țărani săraci ca Ion și Florica. De asemenea, este prezentată stratificarea intelectualității satului, accentul fiind pus pe
preotul Belciug și învățătorul Herdelea care aveau un statut privilegiat în stat. Avem în față o frescă vastă, cuprinzând, pe lângă viața
țărănimii și cea a intelectualității satelor cu unele reflexe din pulsația națională a întregului Ardeal.
Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate împărţită în săraci şi bogaţi și consecințele
actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii și de tema destinului.
O secvenţă ilustrativă pentru ilustrarea particularităților romanului este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului: ,,Primarul și chiaburii nu
interacționează cu țăranii mijlocași”. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor
fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu (sărăntoc, hoţ şi tâlhar),
care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea
sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe (așteptările) obscure (întunecate,ascunse) ale comportamentului
său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui
George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însura cu Ana şi cu pământurile
acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de
personaj.
O altă secvenţă semnificativă în care este ilustrată patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în
capitolul ,,Sărutarea”. Aceasta este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale (vechi) ale relaţiei ţăranului cu pământul său.
Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei”. Pământul, personaj stihial (asemănat cu o nălucă), are în sine o uriaşă ,,anima”(suflet). În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate” şi-n ,,sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate (mărite): ,,Se vedea
acum mare şi puternic ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic (divinitatea pământească) zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care
prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion
pentru pământ are doar frecvenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Un prin element de structura și compozitie care conturează particularitățile romanului este titlul. Acesta este format din numele
protagonistului devenit personaj eponim. Din punct de vedere morfologic, titlul ,,Ion” este un substantiv propriu. În relație cu textul citat,
titlul este sugestiv întrucât numește personajul principal al romanului, el fiind important în declanșarea și dezvoltarea acțiunii. Ion este un
nume specific zonei Ardealului și reprezintă tipul țăranului din acea vreme, fiind un personaj realist. Autorul încearcă în acest fel să redea
destinul individual al țăranului roman în lupta pentru dobândirea pământului. Este sintetic, alcatuit dintr-un subtantiv propriu, simplu, rece și
puternic în spatele căruia mocnesc pasiunile. Protagonistul devine exponent al țărănimii care manifestă dragoste pentru pămant. Este
individualizat însă prin modul în care îl obține, dovedindu-se a fi vulnerabil și trăind prin mijlocul a doua voci:,,Glasul Pământului”
și ,,Glasul iubirii”.
Un alt element de structură reprezentativ pentru ilustrarea particularităților textului literar este conflictul. Conflictul exterior între Ion
şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între
familii, marchează una dintre etapele principale ale acțiunii. Vasile Baciu se află într-un continuu conflict cu Ion, cel care în cele din urmă
își duce la bun sfârșit planul și devine ginerele său și noul proprietar de pământuri, spre marea dezamăgire a lui Vasile. În plan secundar
există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de
bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, ,,un sărăntoc şi un bocotan”. În plan interior, există un conflict între glasul
iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare,
dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul. Suferința sufletească a lui Ion își are rădăcinile în neîmplinirea materială, pe de o parte, și în
neîmplinirea în iubire pe de altă parte. Problema existențială a lui Ion depășește limita de înțelegere a unei colectivități rurale. Acesta aspiră
spre absolutul existențial: pământul mult râvnit și femeia pe care o iubește. Aspirația sa ține de firesc, de uman, ținând cont că trăiește într-o
societate în care aveai un statut social doar dacă dețineai pământ. Inacceptabil este modul în care se folosește de ceilalți pentru a-și atinge
visul. De asemenea, acesta încalcă principiul cumpătării, ieșind din sfera moralității. Moartea sa este o corecție pe care i-o aplică destinul
pentru că a încălcat anume principii de viață care trebuie să călăuzească viața omului.
Un alt element de structură relevant pentru particularitățile romanului îl reprezintă modalitățile de caracterizare. Ion este
caracterizat direct, atât de către narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”, ,, munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”,
cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade, e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “(Maria
Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii ”(preotul Belciug).
Privit și enunțat dintr-o perspectivă obiectivă, Ion este introdus în roman cu câteva referințe favorabile, precum silința și cumințenia
demonstrate la școală, care l-au facut cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, sau preferințele sale pentru a-și petrece timpul pe câmp,
fiind ,,veșnic însoțit cu pământul”. Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca o babă
năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Ion este țăranul chipeș, dorit pe ascuns de toate tinerele,
isteț și descurcăreț, iute și harnic când este vorba de muncă, însă sărac, adică fără pământuri pe care să și le lucreze. Prin limbaj, personajul
dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale. Îşi nuanţează limbajul în funcţie de
interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile.
 Ion, de Liviu Rebreanu
Particularitățile textului literar

Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate
în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje
influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Așadar, pentru Ion, pământul reprezintă singura garanție a demnității și a respectului colectivității în care trăiește. Din păcate, pământul
va deveni o obsesie, o patima oarbă. Dintr-un personaj frustrat, el devine un revoltat împotriva ordinii sociale și, de aceea, ignoră glasul
iubirii, concentrându-se asupra glasului pământului, devenind un suprapersonaj. Acesta este drastic sancționat de către autor, deoarece este
vinovat de propria sa decădere, de moartea Anei și a copilului, de liniștea casei și a colectivității. Însușindu-și pe căi necinstite pământul, Ion
nu putea să supraviețuiască, în esența sa, Ion fiind un personaj realist tragic, romanul relatând istoria unui eșec.

ION
Liviu Rebreanu
(particularitati)

Publicat în anul 1920, romanul ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist și obiectiv care înfățișează
universul rural fără a-l idealiza. Geneza romanului este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a vazut-o autorul cu un
țăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un țăran văduv și bogat și-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un
tânăr sărac.
Liviu Rebreanu îndeplinește atribuțiile autorului romanului realist. Astfel se înfățișează ca fiind naratorul obiectiv și omniscient “Ion,
feciorul Glanetașului, ținând pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari rugându-i…” care are acces la toate mecanismele vieții sociale
precum și la intimitatea vieții afective. Autorul, în acest caz, își prpune să reflecte lumea în toată complexitatea ei, oferindu-i cititorului toată
informația de care nevoie.
Romanul “Ion” este o monografie a realităților satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Realismul romanului rezultă din
conflictul generat de lupta aprigă pentru pământ. Într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de pământul pe care îl
posedă, este firesc ca mândria lui Ion să-l ducă spre patima devoratoare pentru pământ. Soluția lui Rebreanu este aceea ca Ion să se
căsătorească cu o fată bogată, Ana, deși nu o iubește, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Lura, fiica învățătorului
 Ion, de Liviu Rebreanu
Particularitățile textului literar

Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu cere zestre. O altă trăsătură a realismului este prezentarea în detaliu a toposului
(sec al XX-al, satul Pripaș: ”Din șoseaua de la Cârlibab, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai
departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armndia…”, dar și prin prezentarea personajelor tipice, în împrejurări tipice: Ion este un
personaj tipic pentru că reprezintă toți țăranii săraci cae vor să se îmbogățescă, Ana reprezintă condiția femeii în societatea rurală a epocii, iar
Zaharia Herdelea reprezintă o ipostază a intelectualității rurale, diferit de preotul Belciug prin criza de conștiință națională împovorat de
grija unei familii numeroase.
Romanul este specia genului epic în proză, de mare întindere, cu acțiune cmplleză, desfășurată pe mai multe planuri cu conflicte epice
multiple, susșinut de un număr mare de personaje. “Ion” este un roman realist și social, deoarece urmărește o societate prin intermediul
destinelor mai multor familii si satul Pripaș, stratificate pe plan social în funcție de cuantumului averii estimate în pământ, astfel există țărani
bogați cum ar fi Vasile Baciu și George Bulbuc și țărani săraci ca Ion și Florica. De asemenea, este prezetată stratificarea intelectualității
satului, accentual fiind pus pe preotul Belciug și învățătorul Herdelea care avea un statut privilegiat în stat. Avem îm față frescă vastă,
cuprinzând, pe lângă viața țărănimii și cea a intelectualității satelor cu unele reflexe din pulsația națională a întregului Ardeal.
Un prin element de structura si compozitie care contureaza particularitatile romanului este titlul.
Titlul este format din numele protagonistului devenit personaj eponim. Din punct de vedere morfologic, titlul “Ion” este un substantiv
propriu. În relație cu textul citat, titlul este sugestiv întrucâ numește personajul principal al romanului, el fiind important în declanșarea și
dezvoltarea acțiunii. Ion este un nume specific zonei Ardealului și reprezintă tipul țăranului din acea vreme, fiind un personaj realist. Autorul
încearcă în acest fel să redea destinul individual al țăranului roman în lupta pentru dobândirea pământului. Este sintetic,alcatuit dintr-un
subtantiv propriu ,simplu,rece si puternic in spatele caruia mocnesc pasiunile.Protagonistul devine exponent al taranimii din dragostea pentru
pamant,individualizat insa prin modul in care il obtine,vulnerabil intre cele doua voci : “ Glasul Pamantului” si “Glasul iubirii”.
Un alt element de structură al romanului este conflictul. Conflictul central al acestui roman realist este determinat de lupta pentr pământ în
satul traditional, ardelenesc în mod special. Drama lui Ion, țăran sărac, este de a nu putea semnifica nimic în ordinea sociala și umană a lumii,
din cauza lipsei averii. Calitățile personale nu sunt luate în calculul acestei ierarhii, de aceea personajul este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica și pământurile Anei. Astfel, se remarcă conflictul exterior, cel social care se manifestă între Ion și celelalte
personaje.Într-o dimineață mohorâtă ieși cu plugul să-și ogorească o porumbiște. Porumbiștea era îngustă, căci Glanetașu vânduse jumătate
lui Dumitru Moarcăș, care a devenit apoi a lui Simion Lungu. Ion se pregătește de muncă, însă se gândea mereu că partea lui Simion a fost
cândva a lor:”Măcar o brazdă să-mi iau ănapoi din pământul meu! ” se gândi atunci flăcăul și înfipse plugul “în peticul vecinului”. Fură trei
brazde din delnița lui Simion, se așeză apoi să mănânce și zărindu-l pe Simion venind, se agită. În încercarea de a-l convinge că nu este
vinovat, “se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas”, Simion amenințându-l că îl va da în judecată. Această secvență conturează pe lângă
conflict, faptul că pasiunea pentru pământ s-a transformat în patimă și că nimic nu îl poate opri pe Ion în atingerea scopului. Adevărata
dimensiune a dramei personajului principal o dă conflictul interior, precizat în structura romanului prin titlurile celor două părți:”Glasul
pământului” și “Glasul iubirii”. Cele două voci rezonează în sufletul lu Ion când succesiv, când simultan până la explozia lor asurzitoare în
situația-limită.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare coronate ale evoluției interioare a personajului
principal:”Glasul pământului” și “Glasul iubirii”. Cele două părți sunt organizate în treisprezece capitole, cifra aducătoare de ghinion pentru
multe dintre personaje, în episoade și secvențe narative totul bine echilibrat. Prin tehnica planurilor narative este prezentată viața țărănimii și
intelectualității rurale. Trecere de la un plan narativ la altul se face prin alternanță, iar succesiunea secvențelor narrative este redată prin
înlănțuire. Romanul este o structură compozițională specific, asemenea unui circuit închis: este o construcție simetrică care aduce la început
și la final aceeași imagine, drumul intrării în satul Pripas.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, particularizată în confruntarea devastatoare între două pasiuni puternice și la fel
de îndreptățite văzute ca două jumătăți ale aceluiaș întreg: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o singură femeie. Puternic indiviualizat,
Ion trăiește apriga dorință de a ieși din cercul unui destin pe care îl percepe ca străin și nesubstabțial ființei lui. Acestei pasiuni care atinge
cote neobișnuite i se adaugă fatalitatea iubirii pentru femeia care, prin legile sociale și morale nu-i mai poate aprține.
Relația protagonistului cu pămânul este puternic evidențiată de două scene simbolice și cu semnificații contrare în roman.
Cea dintâi apare în prima parte ”Glasul pământului”, capitolul ”Zvârcolirea” și îl prezintă pe Ion contempând, în zorii zilei, fostele pământuri
ale familiei. Pământul apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică “glasul pământului pătundrea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o
chemare, copleșindu-l ”, iar Ion, în ipostaza ființei umile “se simțea mic și slab, cât un vierme pe care îl calci în picioare”. Lucrarea
pământului schimbă însă raportul de forțe; omul intă în stăpânire și asemeni divinității primordiale recrează lumea:” se simțea atât de
puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”.
A doua scenă apare în capitolul “Sărutarea” din “Glasul iubirii”. Sărutarea pământului evidențiază momentul în care Ion, posesorul
pământurilor mult râvnite, este acum un uriaș “Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit o ceată de balauri
îngrozitori”, venit la cămp în straie de sărbătoare, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Această scenă, surprinde, de asemenea,
senzualitatea imaginilor:”Lutul negru, lipicios îi fintuia picioarele, îngreunându-le, atingându-l ca brațele unei iubite pătimașe”. Odată ce află
că Florica se mărită cu George, sentimentul de glorie îi dispare, simțtindu-se ca și cum “cineva i-a luat cea mai bună delniță de pământ“.
Așadar, Livu Rebreanu a realizat o monumentală creație epică, o “epopeie a țăranului român“ și o monografie a satului ardelean de la
începutul secolului al XX-lea, punând în prim-plan dorința nefastă pentru dobândirea pământului împletită cu lanul iubirii.
Ion, de Liviu Rebreanu
Particularitățile textului literar