ION de Liviu Rebreanu

CARACTERIZAREA LUI ION

Repere generale Dezvoltarea reperelor

1.Vocaţia profund Continuator al prozei ardeleneşti, Rebreanu rămâne creatorul interbelic care a
realistă a autorului desprins romanul românesc din zodia tradiţionalismului şi l-a propulsat către
şi victoria modernitate. Deşi a debutat cu genul scurt, prin nuvele care anunţă marile teme
obiectivităţii ale creaţiei ulterioare, a simţit foarte curând tentaţia construcţiilor epice de
romanului amploare, astfel încât romanul devine specia către care se îndreaptă şi pe care o
românesc exemplifică prin câteva creaţii monumentale: Ion, un roman modern social-
obiectiv şi realist, Răscoala – prin care va reprezenta realismul dur, Pădurea
spânzuraţilor – operă ce deschide drumul sondajului psihologic obiectiv, Adam
şi Eva, Ciuleandra, Jar. Anul 1920, marcând apariţia primei capodopere, rămâne
o dată de referinţă în istoria romanului românesc, căci acum se poate vorbi de un
triumf deplin al obiectivităţii, prin „cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române” (Lovinescu).
2.Istoria zămislirii Deşi e un prototip al ţăranului, Ion are o descendenţă reală, autorul suprapunând
personajului un grupaj de instantanee desprinse din mediul satului natal sau din imaginile
reperate în călătoriile sale. Dar inspiraţia din realitate nu a omis corectarea şi
transformarea destinului, astfel încât în final să rezulte un erou complex, bine
ancorat într-o lume elementară, căci creaţia covârşeşte de fiecare dată realitatea.
3.Integrarea în Personajul eponim al romanului este un caracter veridic, complex, realist, însă
tipologii cu rădăcini naturaliste (pare marcat de o ereditate nefastă), reprezentând
tipologia ţăranului realizată într-o manieră obiectivă, fără exagerări
idealizatoare.
4. Statutul social, Statutul său social este, am putea spune, determinant. La începutul operei,
moral și psihologic aparţine categoriei ţăranilor săraci, lipsiţi total de mijloace, jignit şi umilit la horă
al eroului de Vasile Baciu, care-l numeşte „sărăntoc” şi „fleandură”. Motivaţia sa de a avea
- Acţiunea pământ devine astfel foarte complexă şi nu poate fi redusă doar la simpla sete de
înavuţire, iar acest lucru este demonstrat prin biografia realizată de narator.
Totodată, statutul moral al personajului este discutabil: judecat strict prin prisma
acțiunilor și a deciziilor luate, Ion încalcă toate legile etice ale satului.
Motivațional, Ion poate fi considerat, până la un punct, victimă a fatalității oarbe
și a societății rurale nedrepte. Copilăria eroului conţine date importante care îi vor
explica alegerile. Pământul dă sens existenţei, iar Ion nu-şi poate accepta o viaţă
în absenţa acestuia. Mai mult chiar, această incursiune biografică devine resortul
pentru situarea personajului într-o frontieră tragică, în lupta cu un destin nedrept,
pe care nu este dispus să îl accepte. Familia lui Ion a avut pământ, dar nu a fost
capabilă să-l păstreze. Zenobia făcea parte dintr-o familie de fruntaşi, drept pentru
care s-ar fi putut mărita cu unul dintre flăcăii înstăriţi ai colectivităţii, dar ea l-a
vrut pe Alexandru Pop zis Glanetaşu, un băiat care ştia să cânte foarte frumos din
trişcă, dar căruia nu-i plăcea munca. A primit o zestre considerabilă, dar faptul că
bărbatul era leneş a condus la înstrăinarea treptată a avutului, astfel încât, la
moartea bătrânilor, abia de mai aveau două porumbişti ciopârţite. Zenobia era
harnică şi răzbătătoare, dar nu a fost suficient ca să sporească sau măcar să

1
păstreze averea. Ion a moştenit calităţile mamei, dar nu e apreciat. El ştie că ar fi
putut avea un alt destin, şi pogoanele de pământ care i-ar fi adus aprecierea în
lumea satului, i s-ar fi cuvenit chiar toate acestea, dar în realitate este doar un
sărăntoc, iar vinovaţi sunt părinţii şi destinul. Pe măsură ce creşte,
conştientizează că legile colectivităţii sunt foarte aspre, că neavând pământ
împărtăşeşte practic destinul tatălui, iar atitudinea acestuia din scena horei va
trebui să fie însuşită şi de el. Va da şi el târcoale precum câinele de pripas, fără să
fie primit între ceilalţi, tratat de sus, aşa cum este deja tratat de George Bulbuc
sau împroşcat cu insulte de către cei de teapa lui Vasile Baciu. Complexul naşte
ură (și îi marchează statutul psihologic), iar sentimentul s-a înrădăcinat în
sufletul tânărului, acesta urându-i pe cei bogaţi şi înarmându-se în hotărârea de a
avea pământ. Totodată Ion îşi iubeşte existenţa de ţăran, deşi calităţile avute i-ar
fi putut permite să-şi schimbe destinul. Isteţ fiind, în copilărie a devenit cel mai
drag elev al învăţătorului Herdelea, iar acesta l-a bătut mult la cap pe Glanetaşu
să dea băiatul mai departe la şcoala cea mare din Armadia şi să-l facă domn. Până
la urmă a reuşit să-l înduplece, dar după două luni de învăţătură Ion a renunţat, nu
pentru că nu ar fi fost în stare, ci pentru că îi era „mai drag să păzească vacile pe
câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu
pământul”.
Dorinţa de a avea pământ este firească şi justificată prin biografie şi prin
realitatea socială, dar devine nefirească prin dimensiunile pe care le capătă.
Convins că merită un alt statut în lumea satului şi o soartă mai bună, Ion ştie că
doar căsătoria cu o fată bogată i-ar putea împlini visul, iar aceasta nu putea fi
decât Ana lui Vasile Baciu, căci are multă avere, iar tatăl ei nu mai e un om
gospodar, e un beţivan care nu îşi lucrează cum ar trebui pământul. Hotărârea
declanşează un conflict interior destul de puternic, flăcăul dându-şi seama că
trebuie să renunţe la Florica, deşi îi era dragă. Joacă un timp rolul îndrăgostitului,
iar în momentul când fata îi mărturiseşte că a rămas însărcinată, o părăseşte fără
nicio explicaţie. Dezonorată în lumea satului, bătută crâncen de tatăl ei care află
că nu George e părintele copilului ci sărăntocul, fleandura pe care o umilise la
horă şi de câte ori are ocazia, Ana se transformă într-o victimă, căci Ion ştie că
acum poate dispune cum doreşte de soarta ei. Întâlnindu-se întâmplător cu Vasile
Baciu pe uliţele satului, Ion se comportă insolent, afirmând că nu doreşte să se
însoare cu Ana, mizând pe spaima celuilalt de a nu ajunge de râsul lumii şi
forţându-l astfel să cedeze pământurile. Comportamentul acesta nu scapă
colectivităţii, care îşi manifestă dezaprobarea. Ion este însă nepăsător şi uneori
violent, răspunzând obraznic chiar familiei Herdelea. Preotul Belciug îşi asumă
rolul de mediator şi creează contextul unei întâlniri între membrii celor două
familii. După discuţii interminabile, Baciu cedează pe neaşteptate şi stabileşte
nunta care nu reprezintă altceva decât recunoaşterea lui Ion în statutul de
învingător. După nuntă Ion realizează că odată cu pământurile va trebui să o ia şi
pe Ana. Se simte străin de aceasta, dar o acceptă deocamdată, fiind prea fericit cu
noul statut social pe care îl căpătase şi pe care îl afişează acum în toată
înfăţişarea sa. Când Vasile Baciu nu consimte să-i dea pământul, promiţându-i
doar cinci loturi, reacţia lui Ion este violentă şi denotă o fire extrem de impulsivă,
căci o loveşte pe Ana cu sete. Nici copilul care se naşte nu îl umanizează şi nu îl

2
 determină să îşi schimbe comportamentul şi atitudinea faţă de nevasta lui. Bătută
şi umilită de bărbat, Ana devine obsedată de moarte, iar avertismentul Savistiei
cum că Ion o curtează pe Florica îi grăbesc hotărârea de a se spânzura. Moartea
Anei nu provoacă mustrări de conştiinţă lui Ion care pe moment se simte chiar
eliberat, putând acum să se concentreze asupra reluării poveştii de dragoste cu
Florica. O nouă patimă pune stăpânire pe sufletul eroului care înţelege abia
acum că fără iubire viaţa nu are sens. Înarmându-se în hotărârea de a o avea pe
Florica, Ion încalcă din nou legea morală a colectivităţii şi îşi forţează încă o dată
destinul. Pentru un timp pare chiar dezinteresat de pământ şi îşi canalizează toată
atenţia asupra femeii iubite, apoi lupta pentru avere reîncepe, căci Vasile Baciu
pândeşte ocazia de a-şi lua zestrea înapoi. Moartea lui Petrişor, copilul Anei şi al
lui Ion, creează nesiguranţă, definitiv depăşită în momentul în care află că Baciu
nu are nici un drept asupra moştenirii. Abil, sub pretextul prieteniei cu George, o
vizitează adesea pe Florica, numai că Savista, oloaga adăpostită din milă de
familia Bulbuc dă în vileag relaţia dintre cei doi. George se preface că pleacă într-
o noapte după lemne la pădure dar se întoarce neliniştit acasă, aşteptând să vadă
ce se petrece. Ultimul capitol se realizează în jurul acestui episod pivot ce redă
-interpretare scena moartea protagonistului. Acesta era animat de sentimente noi, de fericire şi
morții mulţumire sufletească, căci în sfârşit se putea considera împlinit. Uitase total de
George şi ignora pericolul ce putea să apară. Atunci când i-a auzit glasul, a simţit
că orice capacitate de apărare i-a paralizat şi nu avea puterea de a face nimic,
comportându-se chiar straniu. Fulgerător, îi trece prin minte că i-a venit ceasul
morţii şi nu realizează nici un gest de împotrivire, aşteptând loviturile. Ca într-o
viziune de o clipă îşi revede toată viaţa, şi abia acum constată că totul a fost
zadarnic. Are câteva momente de luciditate, conştientizează că va muri, ceea ce
echivalează cu o pedeapsă, pentru că durerile sunt cumplite, ca şi păcatele grele
pe care le ispăşeşte prin suferinţă. Trupul tânăr şi puternic cedează greu,
prelungindu-i agonia. Prin moartea în chinuri, în plan etic, Ion este absolvit. Chiar
colectivitatea satului este dispusă acum să-l ierte, profund mişcată de tragedia
petrecută. Doar preotul Belciug este mulţumit fiindcă făcuse o înţelegere cu Ion
iar acum toate pământurile reveneau bisericii, drept pentru care acceptă ca
defunctul să fie îngropat în curtea bisericii, ţine o cuvântare frumoasă şi promite
să-i ridice o piatră impunătoare. Mulţumit este şi Vasile Baciu care abia acum se
simte răzbunat, sintetizând întregul destin al lui Ion astfel: Iaca, mi-a furat
pământurile ş-acu’ l-a săturat Dumnezeu de pământ!
5. Arta portretului La nivel de artă a portretului, imaginea acestui erou reuneşte trăsături exterioare
care articulează modelul frumuseţii masculine tipice zonei transilvănene
(specificul ardelenesc evidenţiat şi la Slavici): Ion este chipeş, cu o statură
impozantă, cu o privire expresivă, căci ochii îi trădează trăirile interioare, de
aceea sunt când vicleni, când plini de ură, când sfidători. Vestimentaţia este la
rândul ei tipică zonei şi îi trădează condiţia. Portretul moral situează personajul
sub semnul complexităţii, complexitate demonstrată şi de receptarea critică
diferită de-a lungul timpului. Considerat mai întâi „bruta căreia viclenia îi ţine loc
de deşteptăciune” (Călinescu), un erou stendhalian şi atunci mai curând un
parvenit social fără simţ moral (Lovinescu), ulterior se ajunge la considerarea că
„ A vedea în Ion viclenia ambiţioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de

3
 greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un
paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă”, astfel încât eroul e mai curând
„victima măreaţă a fatalităţii biologice” (N. Manolescu). Trăsăturile morale pot
argumenta practic ambele perspective. În copilărie se dovedeşte cuminte, isteţ şi
harnic, deşi refuză şansa de a se rupe de pământ şi a se înscrie pe traiectoria unui
destin de excepţie. Hărnicia pare moştenită de la mama sa, căci îi place să
muncească şi nu fuge de muncă, oricât ar fi de grea. Urăşte pe cei avuţi şi se
înarmează cu multă forţă interioară în decizia de a obţine avere, statut şi
demnitate. Este viclean şi pune la cale un plan de seducere a Anei Baciu, fără a fi
în nici un fel mişcat de suferinţa acesteia. Devine lacom, căci nu se mulţumeşte
cu ceea ce îi dă Baciu ca zestre pentru fata lui, recunoscând că doreşte tot
pământul. Este impulsiv şi brutal în relaţia cu Ana, nici copilul care se naşte nu
îl umanizează, ba chiar s-ar putea spune că nu are instincte paterne.
Demonstrează imoralitate, căci îşi manifestă pasiunea pentru Florica deşi aceasta
este măritată. Destinul finalizat tragic are aşadar şi o valoare moralizatoare.
Și totuși, acest personaj nu poate fi discutat decât în relaţie profundă cu
-scena de la cosit pământul, de care îl leagă sentimente foarte puternice. O scenă relevantă pentru
această relaționare este cea a cositului. A doua zi după horă, dis-de-dimineață, Ion
pornește către petecul său de teren. Trece pe lângă pământul care a fost odinioară
al familiei sale și care aparținea acum familiei Bulbuc, dar pe care el îl consideră
„lotul nostru săracul”, căci relația este de tip afectiv, iar Ion nu-și poate stăpâni
patima. Ajungând la palma de teren deținută, privind la multitudinea loturilor din
jur, flăcăul se simte nevolnic, mic și neputincios ca un vierme, iar pământul i se
-scena sărutării pare un uriaș. În capitolul intitulat Sărutarea, scena-cheie trasează o altă
pământului dimensiune eroului. Imediat după ce intră în posesia pământurilor lui Baciu, Ion
simte nevoia să fie în mijlocul acestora. Se îndreaptă către loturi, purtând straie de
sărbătoare, deși este într-o luni. Toată disponibilitatea sa afectivă, neconsumată
pentru că pe Ana nu o iubeşte iar la Florica tocmai renunţase, se îndreaptă asupra
pământului, o substituire a femeii iubite. Atracţia e acum profund pasională, în
conformitate cu o viziune naturalistă, luând forma aproape patologică a patimii.
Gestul de a săruta pământul denotă o pornire atavică, iar senzaţiile organice
reflectă o oarecare întunecare a umanului în favoarea bestialului.
6. Modalităţi de În proiecţia acestui personaj, caracterizarea directă joacă un rol important.
caracterizare Naratorul îi schiţează dominantele de caracter în reconstituirea biografică de la
începutul romanului, iar celelalte personaje îl receptează în chip diferit, în funcţie
de relaţia pe care o dezvoltă, astfel încât eroul este subordonat tehnicii
pluriperspectivismului: „e băiat cumsecade..., e muncitor, e harnic, e săritor, e
isteţ” (doamna Herdelea), „un stricat şi un bătăuş, ş-un om de nimic” dar mai
târziu un bun creştin (preotul Belciug), un „hoţ”, un „sărăntoc”, „o fleandură”
(Baciu), în vreme ce pentru Ana el este „norocul” ei. Autocaracterizarea prin
monolog interior oferă personajului viaţă interioară: „Mă moleşesc ca o babă
năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las’ că-i bună Anuţa!
Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe...”
Caracterizarea indirectă este predominantă: faptele îi argumentează caracterul,
limbajul îi oferă veridicitate, expresia este simplă, nuanţată în funcţie de
interlocutor: respectuoasă faţă de învăţător, preot sau Titu, ironică faţă de Vasile

4
 Baciu, tăioasă în anumite circumstanţe chiar faţă de părinţi, gesturile şi mimica îi
trădează intenţiile (afectuos la început, bajocoritor când e stăpân pe situaţie, cinic,
răbufnind de ură când îl încurcă în planurile sale – atitudinea faţă de Ana devine
relevantă).
7. Relaţia cu Relaţia cu celelalte personaje este predominant conflictuală, pentru că Ion este
celelalte personaje de fapt un răzvrătit împotriva unei ordini inumane a lumii sale şi a unui destin
implacabil.
-relația cu George Relevantă este, din acest punct de vedere, mai ales relația cu George Bulbuc, ce
reia, la modul particular, relaționarea dintre țăranii avuți și cei lipsiți de pământuri
evidențiată în scena horei. Am spune că statutul social total diferit influențează
definitiv raporturile conflictuale. Aparținând categoriei fruntașilor, George
demonstrază aceeași lipsă de considerație față de sărăntoci precum Ion al
Glanetașului. În egală măsură, Ion nu-și acceptă statutul, căci și familia sa a
deținut cândva pământ, iar ura față de bogătași este foarte puternică. Aceste
resorturi interioare sunt demontate de narator în finalul scenei horei, în secvența
-scena bătăii de la încăierării între cei doi flăcăi. În calitatea sa de conducător al cetei flăcăilor
crâșmă avuți, George are privilegiul de a organiza evenimentul, de aceea el a tocmit
lăutarii și tot lui îi revine meritul de a da semnalul de încheiere, caz în care lumea
pleacă, iar petrecerea continuă la crâșmă, dar numai pentru tinerii fruntași. Ca
răzvrătit al lumii satului, Ion este dispus să încalce atât legile morale, cât și pe
cele nescrise, de aceea își arogă acel privilegiu al lui George și poruncește
lăutarilor să-l urmeze. Neîndrăznind să i se opună, aceștia îl urmează către
crâșmă. Observăm că cei doi tineri sunt situați de la început pe poziții antagonice,
fiecare dorind ceea ce celălat deține sau i se cuvine. Ca orice revoltat, Ion
provoacă, iar George pare ceva mai echilibrat ca statut psihologic, căci nu dă
curs înfruntării, se resemnează, dar pornește și el către cârciuma lui Avrum. Aici
însă, atitudinea superioară pe care o afișează chiar ostentativ demonstrază că acel
calm e doar aparent, căci ambii au aceeași esență interioară. Conflictul devine
explicit în momentul în care lăutarii cer plata de la George, iar acesta profită de
situație pentru a-l umili pe Ion. Încăierarea celor doi e transpusă prin mijloacele
naturaliste, secvența devenind astfel foarte violentă și anticipând forma dură a
finalizării relației, din scena uciderii protagonistului. După acest moment, Ion și
George rămân mult timp în acest tip de relaționare conflictuală. Ion o dorește pe
Ana lui Vasile Baciu, fată ce îi era făgăduită lui George. După căsătoria lor,
George o alege pe Florica, tânăra pe care o iubește Ion. După ce feciorul
Glanetașului deține, prin căsătorie, același statut social privilegiat ca și rivalul
său, relația pare a se armoniza, căci cei doi se acceptă, ba chiar par a deveni
prieteni din moment ce Ion merge adesea la George pentru a mai discuta.
Conflictul redevine manifest și la fel de dur în momentul în care George află de la
Savista despre adevăratele motivații ale vizitelor lui Ion. Dorința de răzbunare îi
întunecă rațiunea, demonstrând clar o esență psihologică asemănătoare. Firi
pătimașe, cei doi se transformă în adevărate forțe oarbe atunci când sunt stăpâniți
-scena uciderii lui de o patimă. George se preface că pleacă într-o noapte după lemne la pădure, dar
Ion se întoarce neliniştit acasă, aşteptând să vadă ce se petrece. După un timp aude
paşi în grădină şi se ridică, ia sapa din tindă, porneşte în direcţia zgomotelor. Îl
loveşte pe Ion de trei ori cu toată puterea, asumându-și deliberat statutul imoral

5
 al unui ucigaș. Ultimul capitol se realizează în jurul acestui episod pivot ce redă
moartea protagonistului. Acesta era animat de sentimente noi, de fericire şi
mulţumire sufletească, căci în sfârşit se putea considera împlinit. Trecuse pe la
cârciumă iar acum se îndrepta spre casa Floricăi, fluierând vesel. Uitase total de
George şi atunci când i-a auzit glasul, a simţit că orice capacitate de apărare i-a
paralizat şi nu avea puterea de a face nimic, comportându-se chiar straniu.
Fulgerător, îi trece prin minte că i-a venit ceasul morţii şi nu realizează niciun
gest de împotrivire, aşteptând loviturile. Ca într-o viziune de o clipă, îşi revede
toată viaţa, şi abia acum constată că totul a fost zadarnic. Are câteva momente de
luciditate, conştientizează că va muri, ceea ce echivalează cu o pedeapsă, pentru
că durerile sunt cumplite, ca şi păcatele grele pe care le ispăşeşte prin suferinţă.
Trupul tânăr şi puternic cedează greu, prelungindu-i agonia. Prin moartea în
chinuri, în plan etic, Ion este absolvit. Chiar colectivitatea satului este dispusă
acum să-l ierte, profund mişcată de tragedia petrecută.

8. Concluzie Dincolo de orice consideraţii morale (căci arta, în esenţa ei, este amorală), Ion
argumentează devenirea specifică unui erou realist, căci, aşa cum considera E.M.
Forster, „... romanul realist este istoria unui eşec”.

Referințe critice

 Ion simţea o vocaţiune obscură , înrădăcinată pentru pământ. Şi era lacom…E o

vocaţiune, o portretizare, o idolatrie. O asemenea chemare profundă simte şi Ion pentru
posesiunea pământului. Neapărat, personajul e idealizat, el serveşte un simbol. Nimic
nu face acest ţăran mai răsărit, care să nu poată fi explicat prin şiretenie sau
încăpăţânare. E o natură stăruitoare, premeditativă. Ion are o viaţă animalică
puternică, plină de ecou. Pasiunea lui e o senzualitate. Siguranţa şi unitatea gestului cu
care îşi conduce viaţa prin pasiune la posesiunea pământului, şi la posesiunea femeii
are o măreţie reprezentativă; e poate sinteza celor două instincte cardinale, care au
asigurat persistenţa rasei.
(T. Vianu, Arta prozatorilor români)

 Am greşi dacă am face din Ion un arivist, dacă l-am judeca în afara mobilului
acţiunii sale, pământul. Prin căsătoria sa cu Ana, Ion vrea să obţină pământ. E vorba de
un ideal fundamental, care, în condiţiile respective, reprezenta cu mult mai mult decât
înavuţirea. Pământul, pentru Ion, însemna şi situaţie socială, demnitate umană,
posibilitatea de a munci cu folos.
(Paul Georgescu)