Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, dezvoltand mai multe conflicte, avand un

numar mare de personaje si o actiune ampla, desfasurata in perioade variabile de timp.

La baza romanului lui Liviu Rebreanu stau cateva evenimente reale, autorul zareste un taran care
saruta patimas pamantul, povestea Rodovicai, o fata bogata inselata de un flacau lenes si sarac( ideea
apare si in nuvela ,,Rusinea") si discutia cu Ion al Glanetasului care manifesta o patima bolnavicioasa
pentru pamant.

Tema Romanului o constituie lumea rurala insufletita de dragostea pentru pamant. George Calinescu
remarca structura epopeica a textului bazat pe calendarul naturii si indeletnicirile omului de la tara.
Lovinescu vede in Rebreanu un poet epic al omului teluric iar Nicolae Manolescu remarca miscarea
epopeica, rurala si rituala.

Motivul literar principal este pamantul evocat in citatele,,Glasul pamantului patrunde navalnic in
sufletul flacaului, ca o chemare", ,,Pamantul parea ca respira si traieste" , ,,Toata fiinta lui arde de dorul
de a avea pamant" si ,,Cat pamant, Doamne!".

Rebreanu este un arhitect al romanului, textul este structurat in doua parti avand un numar
aproximatic egal de capitole. Primul se numeste ,,Inceputul" iar ultimul este intitulat ,,Sfarsitul".
Toponimele din incipit sunt reluat in final in ordine inversa. Romanul este, in viziunea lui Liviu Rebreanu,
un corp sferoid.

Naratorul este omniscient, plasmuind traiectoriile existentei personajelor, conform unui destin
prestabilit, cunoscand de la inceput finalul.

Procesul de elaborare a romanului Ion a durat din 1913 pana in 1920, prima varianta a fost
intitulata ,,Zestrea", evidentiind importanta dotei in lumea rurala. Varianta finala poarta titlul Ion
sugerand intantia autorului de a face din personajul sau un tip reprezentativ pentru intreaga colectivitate
din Transilvania. Eugen Lovinescu il considera pe Rebreanu, luandu-si ca reper Ion, creatorul romanului
romanesc obiectiv. Textul este structurat in 2 parti narative ample cu titluri metaforice: Glasul
pamantului si Glasul iubirii. Se evidentiaza astfel dilema din sufletul protagonistului.

Din cauza mentalitatii lumii in care traieste, a unui instinct atavic, Ion opteaza initial pentru pamant.
Exista in roman doua scene simetrice cu smenificatii antitetice care surprind relatia lui Ion cu pamantul.
Prima face parte din capitolul Zvarcolirea si il prezinta pe Ion contempland pamantul ce apartinuse
candva familiei sale, regretul si evlavia fiind exprimate prin afirmatii de tipul ,,Locul nostru, saracul"
si ,,Cat pamant, Doamne". Ion se simte mic si slab, ca un vierme, sau ca o frunza pe care vantul o
valtoreste cum ii place in timp ce pamantul apare in ipostaza unui falnic si neindurator stapan. Personajul
este stapanit de o hotarare patimasa ,,Trebuie sa aiba pamant mult, trebuie". Dragostea pentru teluric l-a
stapanitn inca din copilarie ,,de atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama".

Al doilea fragment face parte din capitolul Sarutarea. Raportul dintre Ion si pamant se inverseaza.
Ion apare in ipostaza unui urias in timp ce pamantul este o ibovnica supusa. Dragostea lui Ion pentru
pamant este corelata cu dorinta de a munci ,,Glasul pamantului patrunde navalnic in sufletul flacaului, ca
o chemare, coplesindu-l. Ion isi doreste pamant pentru a reface prestigiul pierdul al familiei sale, dar si
pentru a se revolta impotriva unei inferioritati sociale, pe care o constientizeaza. In momentul in care
obtine pamantul, prin casatoria cu Ana Baciu, personajul isi da seama ca aceasta posesie materiala nu ii
mai starneste voluptatea initiala, doar afectivitatea implinita confera echilibru fiintei umane. Fara iubire
existenta devine privata de sensul ei fundamental, de aceea Ion si-o doreste inapoi pe Florica, iar vointa
sa care nu admite oprelisti si nici cutume morale ajunge pana la intentia de adulter, care ii va fi fatala.

Romanul debuteaza in maniera realista cu descrierea drumului care intra in pripas si odata cu drumul
si cititorul patrunde din lumea reala in aceea a fictiunii.

Este evocata apoi gora intr-o zi torida de duminica. Toti locuitorii satului sunt stransi la hora, prilej
pentru autor de a evoca personajele, relatiile dintre ele , conflictele latente sau vizibile, ezitarile lui Ion
care isi da intalnire cu Ana sub privirile mustratoare ale Floricai. La fel procedeaza si Calinescu atunci
cand prezinta personajele adunate in casa lui Costache Giurgiuvanu, in jurul mesei de joc, sau Marin
Preda cand evoca discutiile politice din Poiana Iohanului.

Protagonistul romanului a suscitat in viziunea criticilor literari 3 interpretari:

Prima apartine lui Eugen Lovinescu si Tudor Vianu. Ei vad in Ion un taran sarac, lacom, siret, capabil de
compromisuri, intrucat renunta la iubirea adevarata si simuleaza ceea ce nu simte din dorinta de a avea
pamant. Ion este un ,,primitiv cu o viata animalica" si a carui existenta se desfasoara la nivel instinctual.
Este asemanat cu Julien Sorel din romanul ,,Rosu si negru" de Stendhal. Exista insa si deosebiri: daca
Sorel o cucerea pe doamna de Renal din dorinta de a accede pe scara sociala dar si pentru ca o iubea, Ion
o dispretuieste pe Ana, o considera urata, stangace lipsita de gratie si abia in momentul nuntii
constientizeaza ca odata cu pamantul lui Vasile Baciu trebuie, ca peun adaos tragic, sa o accepte si pe
Ana.

Lovinescu apreciaza ca in acest roman conflictul este generat de ,,cativa bulgari de pamant, simbol al
zadarniciei omenesti". Perceptia dobedeste o intelegere eronata a valorii pamantului in lumea rurala.
Lovinescu simplifica prea mult viziunea intrucat pentru un taran pamantul este telul suprem al vietii.

A doua perspectiva ii apartine lui George Calinescu. Criticul refuza asezarea romanului Ion in
descendenta ,, ciocoilor vechi si noi" a lui Nicolae Filimon sau a ,,Marei" lui Slavici. In acceptia sa Ion nu
este un Dinu Paturica si nici un Julien Sorel rural, dorinta lui Ion de a avea pamant nu e nici obsesie, nici
ideal , nici vreo forma de misticism , ci o lacomie obscura. De fapt toti flacaii din sat sunt varietati de Ion.
Pentru Calinescu Ion este ,,o bruta careia siretenia ii tine loc de istetime". Nici ideea de a o seduce pe
Ana nu i-a apartinu, ci i-a fost furnizata de Titu Herdelea. Daca ar fi fost un om capabil, Ion s-ar fi
informat asupra procedurilor privind intorcmirea actului dotal si l-ar fi varat pe Vasile Baciu ,,intr-un cerc
de fier procedural". El se multumeste insa cu o promisiune si in momentul in care Baciu nu vrea sa isi
respecte cuvantul dat, ramane perplex. Totul se incheie cu renuntarea celui mia putin rabdator, Vasile
Baciu.

A treia perspectiva apartine criticilor Paul Georgescu si Alexandru Piru. Ei vad in Ion un flacau voinic,
inteligent, care constata ca exista o discrepanta intre statutul social si inzestrarea lui nativa. Incearca sa
iasa din acest cerc tragic, motiv pentru care invata muncile campului, reusind astfel sa o impresioneze pe
Ana si sa intre in disputa cu George, pentru intaietate. Cand Vasile Baciu ii refuza mana Anei numindu-l
sarantoc, Ion experimenteaza un sentiment de frustrare. Om bogat, Vasile Baciu vrea sa isi conserve
averea casatorindu-si fata cu un flacau din aceiasi categorie sociala. Nu il prefera pe George pentru ca i-
ar fi superior lui Ion din punct de vedere fizic, moral sau intelectual ci pentru ca e fecior de chiabur. Setea
de pamant e adanc inradacinata in lumea satului, tatal lui Ion, Alexandu Glanetasu se casatorise cu
Zenobia pentru ca era o fata bogata, la fel procedase si Vasile Baciu care insa isi iubire atat de mult sotia
incat la moartea acesteia, cauzata de nasterea prematura a Anei, isi invinuieste fiica de moartea mamei.
Cei doi critici vad in Ion un personaj care constientizeaza necesitatea de a isi depasi conditia. Mobilul
actiunilor sale este rezonabil, mijloacele alese sunt insa condamnabile.

Preotul Belciug vede o milostivire in aceasta intamplare tragica de vreme ce pamantul, agonisit de
Vasile Baciu, ajunge in final in posesia bisericii, a sfantului lacas. Uitand ca l0a jignit public, ii face lui Ion
cea mai frumoasa inmormantare la care rosteste o cuvantare induiosatoare, ba chiar ia hotararea de a ii
construi o piatra funerara pe socoteala sa. La inmormantare participa tot satul si toti recunosc faptul ca
Ion fusese un om saritor si de isprava.

In concluzie, putem afirma ca romanul Ion este un roman realist, unul dintre cele mai importante
scrieri romanesti, cu o premiza solida si personaje complexe. In final, prin simetrie cu inceputul, drumul
iese din Pripas, evocand reluarea cursului firesc al vietii.