Caracterizare personaj -,,Ion”

În literatura interbelică, direcțiile de dezvoltare deosebită a

romanului sunt reprezentate de Mihail Sadoveanu, scriitor epico-liric,
de Hortensia Papadat-Bengescu și de Camil Petrescu – prozatori ce
sondează sufletul, prezentându-l prin analiza psihologică și
introspecție, de George Călinescu, adept al realismului balzacian, și de
Liviu Rebreanu, considerat întemeietorul romanului obiectiv modern.

Reprezentând lumea sub semnul spiritului interbelic, Liviu

Rebreanu se distinge în literatura noastră printr-o opera realistă cu
accente naturaliste. Prin marile sale romane publicate între cele două
razboaie(,,Ion’’, ,,Răscoala’’, ,,Padurea Spânzuraților’’) se impune ca
un reper valoric uriaș într-o istorie a romanului românesc de toate
timpurile.

În ansamblul scrierilor lui Liviu Rebreanu, romanul ,,Ion’’ ocupă

un loc aparte, date fiind reperele, dimensiunile și paradigmele
acesteia. Publicat în 1920, ,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv,
cu tematica rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice.
Considerat de Eugen Lovinescu ,,cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române’’, romanul prezintă drama țaranului ardelean integrat
într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc
de subzistentă, un criteriu al valorii individuale. Nucleul romanului se
află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ și ,,Rușinea’’, iar sursele de
inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate artistic:
gestul țăranului care a sărutat pămantul, vorbele lui Ion și bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, Rodovica, din cauza unui
țăran sărac.

Textul dat se înscrie în realism prin temă, verosimilitatea intrigii

și a personajelor, veridicitatea întamplărilor, obiectivitatea perspectivei
narative, repere spațio-temporale precise, tehnica detaliului în
descriere și portretizare, dialogul viu, autentic.
 Titlul situează în centrul narațiunii personajului eponim care
polarizează interesul epic și mesajul operei, fiind semnificativ pentru
intenția autorului de a face din Ion tipul generic al țăranului ardelean,
dar și de a sugera evoluția lui spre atipic, ca personaj puternic
individualizat.

Tema o constituie prezentarea problematicii pământului,

particularizată în confruntarea devastatoare dintre două pasiuni
puternice văzute ca două jumatăți ale aceluiași întreg: iubirea pentru
pământ și iubirea pentru o singură femeie. Puternic individualizat, Ion,
tăiește cu un patos fără precedent în literatura română, apriga dorința
de a ieși din cercul unui destin pe care îl percepe ca străin și
nesubstanțial ființei lui.

Prin intermediul romanului, Liviu Rebreanu sugerează că

scriitorul nu trebuie să ilustreze teme, ci să oglindeasca tendințe.
Acesta a demonstrat că tematica rurală nu era epuizată, că sufletul
țăranului nu este sărac și simplist, nici lipsit de complexitate, ci
dimpotrivă în spațiul tradițional există conflicte puternice și eroi
complecsi.

Abordarea personajelor ca tipologii este specifică realismului.

Tipică pentru acest curent literar este și prezentarea relației lor cu
mediul social. Conflictul central al pământului este reprezentat de lupta
între Ion și Vasile Baciu, iar conflictul interior apare între ,,glasul
pământului’’ și ,,glasul iubirii’’, simbolizate de Ana și Florica.

Personajul principal eponim al romanului, Ion al Glanetașului,

este o figură simbolică, impresionantă prin iubirea pentru pământ și
prin drama pe care o trăiește. Tipologii realiste în construcția
protagonistului: din punct de vedere social, el este tipul tăranului
sărac; moral, este tipul arivistului fără scrupule; psihologic, este
ambițiosul dezumanizat de lăcomie.

Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: viclenie

și naivitate, gingășie și brutalitate ; în plus, este perseverent și cinic.
La începutul romanului i se face un portret favorabil, dar lăcomia îl
dezumanizează.
 Ceea ce îl definește este dragostea pentru pământ și pentru
muncă. Tânărul sărac și ambițios găsește soluția de a se îmbogăți prin
căsătoria cu Ana, o fată bogată, pe care o seduce. Lăcomia acestuia
se manifestează prima dată cand intră cu plugul pe pământul lui
Simion Lungu.

Este viclean cu Ana, folosindu-se de ea, dar se dovedește naiv la

nuntă, fiindcă nu cere acte pentru pământ. Ana este bătută și alungată
fără milă. La intervenția preotului, Vasile îi dă toate pământurile lui
Ion. Brutalitatea fată de Ana este înlocuită de indiferență. Sinuciderea
ei nu-l tulbură, și nici moartea copilului. Dezumanizarea personajului
se manifestă în atitudinea fată de Ana. Socrului îi ia tot pământul,
dintr-o lăcomie nemăsurată. Apoi o vrea pe Florica. Ion cade victima
lăcomiei și orgoliul său.

Modalitățile de caracterizare sunt multiple, acesta fiind

caracterizat direct de către narator: ,,Avea ceva straniu în privire,
parcă nedumerire și un viclesug neprefăcut’’, de aici ieșind
comportamentul de mai târziu al acestuia, totodată naratorul îi
subliniază calitățile: ,,Era iute și harnic ca mă-sa. Unde pune el mâna,
pune și Dumnezeu milă.’’ Portretul său este trasat și de alte personaje
în diferite momente ale acțiunii: ,,Ion e băiat cumsecade, e muncitor,
e harnic, e săritor, e isteț’’-Maria Herdelea, ,,te ții mai deștept ca toți,
dar umbli numai după blestemații’’- preotul Belciug. Autocaracterizarea
evidențiaza frământările sufletești: ,,Mă moleșesc ca o babă năroadă’’.
Este prezentă și caracterizarea indirectă ce reiese prin faptele
sale: ,,trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, să am pământ mult,
domnișorule’’ definind astfel, condiția materială a existenței sale.

Relația fundamentală din roman se stabilește între protagonist și

un personaj simbolic mai puternic decât el, pământul: conflictul tragic
dintre om și pământul-stihie.

In concluzie, Ion este un personaj monumental, ipostază a

omului care pune dragoste pentru pământ înainte de orice și care are
un destin tragic.