ARTA NARATIVĂ.

LIVIU REBREANU

PARTICULARITĂŢI ALE LIMBII ŞI STILULUI

Stilul aspru, colţuros, bolovănos, banal, aşa cum a fost clasificat, este
caracteristic formulei de roman obiectiv pe care o ilustrează „Ion”. Notaţia este sobră,
dintre figurile de stil este preferată comparaţia, apar regionalisme, iar fraza sună, de
multe ori, sec, asemenea unui proces-verbal, putând afirma că stlul lui Rebreanu este
anticalofil: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă,
câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde şi urletul mării.” (George Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini până în prezent). George Călinescu constată
autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc e făcută cu foarte
multă exactitate”, iar Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în
limbajul personajelor, în funcţie de condiţia lor socială: „variaţiile de vocabular în
trecerea de la mediul rural la acela orăşenesc sau la acela intelectual”. În plus,
imagistica urâtului, a grotescului chiar, devine importantă, în manieră naturalistă, un
mijloc de realizare fiind senzaţia organică.
Dincolo de această suprafaţă inexpresivă, a privirii neutre a naratorului, conotaţia
textului creează o simbolistică profundă. Eugen Lovinescu apreciază că romanul este
„fără strălucire artistică, fără stil”, iar George Călinescu vedea în romanul „Ion”, la
nivelul stilului, „o capodoperă de o măreţie liniştită, solemnă ca un fluviu american”.
Această scriitură obiectivă, înceată ca însăşi viaţa, este caracterizată tocmai prin
simplitatea „cu care naraţiunea ajunge să vorbească pe nesimţite despre temele mari ale
existenţei omeneşti” (Ov.S.Crohmălniceanu); din acest moment, stilul lui Liviu Rebreanu
„câştigă solemnitate şi o poezie gravă, proprii tocmai artei marilor scriitori realişti”
(Ov.S.Crohmălniceanu).

Ion de Liviu Rebreanu - temă și viziune

Realismul este un curent literar care a apărut la începutul secolului al
XIX-lea ca o reacție la romantism. Acesta manifesta o concepție simetrica asupra artei,
ambiția sa suprema fiind de a prezenta realitatea la scara redusă. Literatura realistă se
caracterizează prin veridicitate și obiectivitate, stilul fiind neutru, impersonal. Personajul
nu mai este un ins excepțional, ci este unul complex urmărit în evoluția sa pe treptele
ierarhiei sociale. Printre temele realiste se numără averea, paternitatea, moștenirea,
destinul oamenilor fiind construit în strânsă relație cu mediul. Cu toate acestea, "factorul
irațional" este prezent în realizarea personajelor, ceea ce face ca fiecare să acționeze în
felul său.

Construcția epică în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă

la care participa un număr mare de personaje, romanul s-a dezvoltat pe deplin în perioada
realismului. Creator al romanului realist-modern în literatura română, Liviu Rebreanu se
dezice de realismul care " copiază fidel și fotografic" lumea și cere ca romanul să se
îndrepte spre un realism al esențelor. Formula aceasta își găsește expresia în romanul "
Ion" (1920) în care Rebreanu prezintă aspecte semnificative, făcând o selecție a
acestora:" literatura este o creație de oameni și de viață, iar romanul este curgerea vieții, o
oglinda selectivă a realității" (Liviu Rebreanu " Cred" ). Prin obiectivizarea observației și
prin aderarea la estetica de tip naturalist, scriitorul dă o lovitura decisivă idealismului
sămănătorist și poporanist.
În primul rând, din punct de vedere tematic, romanul prezintă
problematica pământului privită din perspectiva relației organice a țăranului ardelean cu
glia și a iubirii pătimașe pentru aceasta. Tema iubirii i se alătură celei a pământului, fapt
relevat chiar din structura romanului
;" Glasul pământului" și " Glasul iubirii" .
Geneza operei apare în strânsă relație cu viziunea despre scriitorului
și cu intenția sa de a prezenta selectiv realitatea. În acest sens, scriitorul mărturisește că la
baza romanului se afla 3 scene importante pe care le-a observat în lumea satului: un țăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenunchiat și a sărutat pământul la marginea satului
Prislop. Apoi, Rodovica, fata unuia dintre cei mai bogați țărani din comunitate, a fost
bătută crunt de tatăl ei fiindcă păcătuise " cu cel mai becișnic" flăcău din sat, fiind nevoit
pentru aceasta să-și dea averea unui prăpădit de fecior. Al treilea eveniment aflat la baza
romanului îl reprezintă discuția cu un tânăr, Ion Pop al Glanetașului, voinic, harnic, dar
foarte sărac. Scriitorul a rămas impresionat de patosul cu care își spunea necazurile și de
dragostea cu care vorbea despre pământ.
În al doilea rând, perspectiva narativă susține caracterului obiectiv al
romanului. Astfel, evenimentele sunt redate de către un narator omniscient, omniprezent,
care relatează într-un stil neutru având o atitudine detașată în descrieri. Stilul este lipsit de
podoabe stilistice, contând mai mult organizarea frazelor în jurul unei metafore centrale,
pământul. Rebreanu se dovedește unul dintre susținătorii anticalofilismului: " prefer sa fie
expresia bolnavă și să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis". Detaliile
toponimice, multe dintr ele identificabile pe hartă (Bârgău, Bistrița, Cârlibaba, Someș)
susțin veridicitatea operei. În plus, secvențele descriptive au valoare simbolică, preferând
evenimentele tragice care vor avea loc în sat. Crucea strâmbă " care-și tremură trupul de
tinichea ruginită" veghează atât la început, cât și la sfârșit, o lume nedrept alcătuita.
În al treilea rând, discursul se structurează pe două planuri narative
mari: un plan al țărănimii cu viata lui Ion în prim plan și unul care surprinde viața
intelectualității satului. Originalitatea romanului constă în surprinderea aceleași teme în
planuri diferite prin tehnica contrapunctului. De exemplu, nunta lui Ion și a Anei în
planul țărănimii își are corespondent în planul intelectualității nunta Laurei cu Pintea.
Apoi conflictului dintre Ion și Vasile Baciu îi corespunde conflictul dintre preot și
învățător.
 Abordată din perspectiva personajului principal, structura
romanului respectă principiul clasic și simetric prin cele 2 părți complementare. -"Glasul
Pământului" și "Glasul iubirii"- în interiorul cărora "se țese" destinul acestuia. Cele 13
capitole - număr fatidic- urmăresc drama lui Ion al cărui destin se conturează în strânsă
relație cu mediul. Într-o lume nedrept alcătuită încearcă să scape de statutul de sărăntoc și
intră într-o serie de conflicte care îl vor duce la dezumanizare și apoi la distrugere.
Modernitatea romanului constă în surprinderea unui conflict interior insistându-se pe
frământările acestuia date de alegerea pe care trebuie să o facă. Încă din scena horei se
anunță acest conflict datorită faptului că, deși o joacă pe Ana, se uită cu dor la Florica.
După ce intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu el își dă seama că "altceva trebuie
sa fie temelia"(Nicolae Balotă) și se îndreaptă spre Florica, măritată între timp cu George
Bulbuc.
În al patrulea rând, specific romanului realist este personajul
monumental, simbolic, reprezentativ pentru categorie socială. Din perspectiva tematicii
este esențială relația lui Ion cu Ana, ambele personaje aparținând aceleiași categorii -
țărănimea- doar că sunt văzute în antiteză: el sărac, ea bogată. Din punct de vedere
psihologic, ambele personaje au un caracter slab, devenind obsedați de ceva. Ion este
obsedat să obțină pământ, iar Ana să obțină iubirea lui. Comportamentul lui în raport cu
aceasta demonstrează viclenie. La hora " o strânge la piept cu mai multă gingășie și mai
prelung decât alți feciori", însă înainte o urmărise având în privire un "vicleșug
neprefăcut". După horă îi dă din ce in ce mai multă atenție până o seduce, apoi se
îndepărtează de ea. Căsătoria o stabilește cu Vasile Baciu după ce Ana ajunge de râsul
satului.
După nunta, devine batjocoritor și violent, o lovește cu "sânge rece"
fiindcă, din naivitate, la nuntă nu cere o foaie de zestre. Atitudinea lui se schimbă în
indiferență după ce obține pământurile, apoi nici nașterea copilului, nici sinuciderea Anei
nu stârnesc vreo urmă de regret, semn al dezumanizării lui.
În opinia mea, personajul nu este de condamnat, fiindcă încearcă să
scape de sărăcie, ci sunt de condamnat mijloacele la care recurge pentru a obține
pământul lui Vasile Baciu. Chiar dacă acțiunile pot fi înțelese până la un anumit punct,
din perspectiva relației cu mediul, Ion se comportă irațional și depășește orice limită
/comportamentul său depășește orice limită. Ion se dovedește a fi parvenitul, înrudit cu
Dinu Păturică din romanul "Ciocoii Vechi și noi", sau cu Julien Sorel din romanul "Roșu
și negru" a lui Stendhal, personaje lipsite de scrupule care fac orice pentru a-și atinge
scopul. Acțiunile sale au încălcat toate valorile morale ale satului fiind aspru pedepsit
pentru aceasta, scriitorul își dovedește astfel viziunea realist-moralizatoare.
Chiar dacă unii critici ii scuză într-un fel acțiunile spunând că "Ion
este un posedat al pământului"(Nicolae Balotă), consider îndreptățită opinia celor care îl
acuza: "Ion este o brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune"(George Călinescu)
În concluzie, "Ion" este un roman realist prin perspectiva narativă
obiectivă , prin stilului neutru impersonal, prin impresia de veridicitate, pe care o creează
detaliile toponimice, prin circularitate, prin tematică și prin realizarea personajelor ca
tipologii.