Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune este populată de o diversitate de

personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă fiind
înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă: principale,
secundare sau episodice. O notă aparte inedită, în această lume fabuloasă o au numeroasele relaţii
dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale răului. În basmul
cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de 1 august 1877, există
ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi personajul eponim, Harap-Alb, care
stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai importantă este relaţia sa cu
Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o relaţie specifică, tensionată,
întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale oricărui basm: pozitive şi negative.

Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea legăturilor cu celelalte
personaje ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.

Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje

După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două personaje este
prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără o
identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu calităţi şi
defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi
nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.

Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi Spânul, personaj
plat, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor şi
mai târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea feciorului de
crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.

Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai încrezător, mai
stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi devine, de-a lungul acţiunii,
simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar aceste atitudini ale
personajelor le marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt total diferite.

Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la început,
dar care este tolerat în scop formativ: ,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că
fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral
superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb,
zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist, Harap-Alb reprezintă forțele
binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu malignitatea (,,Hei,
hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).

Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje

O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu Spânul în
pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă surprinsă de narator: „Fiul
craiului boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea
tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere,
pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul
paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: om de
onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.

O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de împărat la
Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără, dar onest, își
respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata farmazoană îl demască pe
Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea” Spânului îl
dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul „pedagogului rău’’ s-a încheiat.
Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, el reintră în
posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.

Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru relația între cele
două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj.

Un prim element de structură pentru relația dintre două personaje îl constituie titlul, care atrage
atenţia încă de la început, fiind neobişnuit, căci, conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea
negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin şi Yang: fiu al Craiului şi nepot al
lui Verde Împarat, Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi
ale cercului formează întregul-mitul androginul, căci în plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă
două principii subordonate unul altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu
sunt singurele care pot explica denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob
corespunde din punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului
spiritual: el devine sclavul propriului său păcat, „ fazele prin care trece relaţia de subordonare dintre
Harap-Alb şi omul spân sunt regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul vieţii” (A. Oişteanu, « Grădina
de dincolo »).

De asemenea, modalitățile de caracterizare. Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de

către narator, de către celelalte personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal
este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin
parcurgerea drumului iniţiatic să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de
experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului
mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-și
hotărască și să-şi pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul
are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.

În opoziție cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-Alb, sluga
lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul notează
comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de
vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ,,Spânul, bodrogănind din
gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.

Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație cu alte
personaje respectuos și supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ,,era tovarăș,
era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin acțiunile,
vorbele și relația sa cu ceilalți. Caracterizarea indirectă a lui Harap-Alb reiese din fapte, gânduri,
limbaj, relația cu celelalte personaje sau din nume. Harap-Alb este feciorul cel mic al unui crai și
nepot de împărat, dar devine subordonat Spânului. La început, nu are nume pentru că este neinițiat.
Nu este un erou cu puteri supranaturale, ci o ființă cu defecte și calități, este un erou complex. Se
dovedește a fi un om de cuvânt, devotat Spânului. Este milostiv cu Sfânta Duminică, cu furnicile și cu
albinele. Prietenia este o altă însușire a sa, trăsătură ce reiese din relația cu cele cinci personaje
himerice. ,,Harap’’ înseamnă negru sau rob și ,,alb’’ arată puritate și origine nobilă.
Caracterizarea indirectă a Spânului, prin fapte conturează atitudinea și caracterul bolnăvicios de care
dă dovadă pe parcursul acțiunii. La început, pentru a-și demonstra că merită să fie mai mult decât
era, reușește să-l păcălească pe fiul de crai, dând dovadă de răutate și de vicleșug. Apoi, după ce se dă
bun prieten, oferindu-i ajutor, îl obligă să-i devină slugă printr-un jurământ. Faptul că se preface
nepotul împăratului, crezând că îi va urma tronul arată că el visa de mult la asta, și pentru el era o
scăpare din viața inferioară ce o ducea până atunci. Între timp, încearcă să scape de Harap-Alb, dar nu
reușeste, supunându-l la diferite probe. El începe să-l urască tot mai mult, însă visul îl face să nu-și
piardă cumpătul ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”, ,,Dar Spânul, cu
viclenia sa obișnuită, nu-și pierde cumpătul și, luând vorba, zise”. La sfârșit, când vede că nu a reușit în
niciun chip să îl încurce pe Harap-Alb și că îi dezvăluie adevărata identitate, se repede să îl
omoare ,,se răpede ca un câne turbat la Harap-Alb”. Caracterizarea indirectă prin limbaj face acest
personaj un adevărat calvar. El îi tratează fără respect pe toți, vorbindu-le pe un ton superior ,,Ba să-și
puie pofta-n cui, răspunse Spânul răutacios”. Spânul încerca să-l impresioneze pe împărat de puterea
sa cu care își tratează supușii, dar vorbele sale demonstrează a fi fără valoare ,,Spânului îi mergea
gura ca pupăza, de a ametit pe Împărat, încât a uitat și de Harap Alb, și de cerb, și de tot”. În limbajul
său mai putem observa cum toate poftele trebuiau să-i fie făcute în cel mai scurt timp posibil ,,Hai,
ieși răpede și pornește, că nu-i vreme de pierdut”. În tot acest timp, firea lui lingușitoare și superioară
este prezentă în limbajul lui, tocmai pentru că el deja își ia rolul de Împărat. Caracterizarea indirectă
prin nume are detalii destul de vagi pentru că Spânul nu își spune adevăratul lui nume. Spân, în
calitate de cuvânt, în general, semnifică un bărbat lipsit de barbă și de mustăți, în latină ,,spanus’’.

Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra vieții. Pentru
Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția conform căreia
valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de
nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje, răul va fi
învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea.

Concluzia

Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui Creangă în

opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă mincinoasă, iar la
nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.

Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa că, deşi cele
două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia lor, destinele lor se
împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate. Spânul contribuie la
maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl determină pe Spân să devină
mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb
parcurge un drum al iniţierii, al devenirii, pe când Spânul merge inevitabil pe calea degradării morale,
determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate. Concluzionând asupra celor prezentate putem
constata că relaţia dintre cele două personaje este prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al
acţiunii, indiferent de momentele subiectului într-un conflict permanent şi puternic, deoarece ele
sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.