Sunteți pe pagina 1din 3

Comedie de moravuri și de caracter, “O scrisoare pierdută”, cea mai cunoscută și mai jucată piesă

de teatru a lui Ion Luca Caragiale, dezvoltă tema degradării vieții politice, sociale și private în
perioada sfârșitului de secol al XIX-lea. Structurile teatrului clasic se îmbină cu unele moderne
care l-au determinat pe Eugen Ionescu sa-l considere pe autor părinte al teatrului absurdului.

Subiectul dramatic se concretizează prin surprinderea unui episod din campania electorală
pentru desemnarea unui candidat la alegerile parlamentare din 1883. Acțiunea se desfășoară “în
capitala unui județ de munte”, iar in luptă intră două grupări politice ale aceluiași partid:
conservatorii, aflați la putere, avându-l în frunte pe Zaharia Trahanache și progresiștii, în opoziție,
grupați în jurul ziaristului și avocatului Nae Cațavencu. Personajele par a fi marionete în această
lume mimetică, fiind tipuri sociale construite pe un defect general uman.

Două personaje ce ilustrează aceste caracteristici sunt Zaharia Trahanache și soția lui, Zoe.
In tabla personajelor, dramaturgul îl prezintă pe Trahanache prezident al Comitetului permanent,
Comitetului electoral și al altor comitete și comiții, iar pe Zoe ca “soția celui de sus”. Amândoi sunt
caracterizați prin mijloace obișnuite genului dramatic: acțiune scenică, dialog, indicațiile scenice ale
autorului, opiniile altor personaje despre ei. Trahanache se definește, de asemenea, prin limbaj, prin
nume. Prin evoluția lor, prin trăsături, ei ilustrează diferite forme al comicului: de situație, de
moravuri, de caracter, de intenție, de limbaj, de nume.

In plan politic, Trahanache este cel mai puternic om din județ și toate actiunile lui au ca scop
menținerea liniștii în plan local, o bună relație cu “centrul”, respectabilitatea de familist.
Când Cațavencu vrea să îl șantajeze, în ciuda aparentei lentori, el este singurul care găsește prompt o
armă pentru contrașantaj: o poliță falsificată de Nae. Nu ezită sa fie obedient față de conducerea
partidului, să-l prefere pe necunoscutul și mai târziu disprețuitul Agamiță Dandanache și să prezideze
cu cinism o adunare electorală în care se bat în discursuri Cațavencu și Farfuridi, chiar dacă știe că îl va
numi pe străin. Are autoritate și este respectat, astfel că Farfuridi și Brânzovenescu, după ce
îndrăzniseră să îl suspecteze de trădare, se repliază și îl declară “tare, solid bărbat”. Chiar si Cațavencu,
dușmanul său politic, îl numește “venerabilul”.

In plan familial, Zaharia este căsătorit de opt ani cu Zoe, dar are un băiat student dintr-o căsătorie
precedentă. Diferența de vârstă este evidențiată prin apelativul “nene” cu care i se adresează Zoe. Cei doi
intră în formula clasică a triunghiului conjugal, ca formă a comicului de situație, împreună cu Stefan
Tipătescu, prefectul județului, despre care Zaharia afirmă: “De opt ani trăim împreună ca frații”. Ceea ce ar
fi trebuit să declanșeze o criză în familia lui este tratat cu superficialitate. Zoe pierde o scrisoare de
dragoste primită de la Tipătescu, aceasta este găsită de un cetățean turmentat, căruia i-o sustrage, la un
pahar, Cațavencu, el folosind-o ca armă de șantaj, principală metodă de luptă politică. Pierderea scrisorii
reprezintă intriga acțiunii, anunțată din titlu și introdusă treptat în primul act. Aceasta ilustrează una dintre
trăsăturile comediei ca specie: o intrigă derizorie, reflectare a inferiorității morale a eroilor.

Zoe este singurul personaj feminin al operei, se încadrează în tipul cochetei și al adulterinei, după
clasificarea lui Pompiliu Constantinescu. Ea are o personalitate voluntară, este lucidă, autoritară, iar drama
ei nu este de natură pasională, ci de ordinul considerației sociale, al conveniențelor. Ridicată la vârful
societății burgheziei provinciale prin căsătoria cu Trahanache, ea nu s-a sfiit să și-l facă amant pe tânărul
prefect imediat după măritiș. Relația lor nu este secretă, Pristanda, ca personaj raisonneur, îi ironizează
complice (“…moșia, moșie, foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica, trai, neneaco, pe banii lui
Trahanache, ai babachii”). Una este însă o situație neclară, bănuită, și alta un scandal public. Publicarea
scrisorii ar fi însemnat o dezonorare definitivă. De aceea, când Fănică îi propune, ca o dovadă a iubirii sale
și ca o soluție de a ieși din scandal, să fugă împreună, ea respinge cu vehemență, oripilată de cronicile
infernale ce s-ar scrie, de scandalul din care nu ar putea ieși decât moartă. Interesantă este grija ei fața de
Trahanache, pe care ar dori să îl cruțe de rușine: “Ești nebun? Dar Zaharia? Dar poziția ta? Dar scandalul și
mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?”.

Prima scenă în care cei doi apar împreună este la sfârșitul actului I. Zaharia îl prevenise pe Fănică să nu îi
spună nimic Zoei despre scrisoare pentru a o proteja, crezând-o “simțitoare”. Aceasta se trădeaza, se
preface că leșină pentru a scăpa de suspiciuni, îi cere ajutorul, îi cade în brațe. Emoționat, Zaharia o
îngrijește și îi reproșează prefectului indiscreția. Prin indicațiile scenice, mijloc important de caracterizare,
dramaturgul ironizează naivitatea bărbatului și viclenia femeii. Relația lor rămâne mereu aceeași, amândoi
manifestând grijă fată de celălalt, fără ca triunghiul conjugal să fie tulburat în cele din urmă. Când
Trahanache descoperă polița falsificată de Cațavencu, este convins și de falsitatea scrisorii, așa că se
liniștește. Zoe, în schimb, este activă, țese scenarii, îi conduce pe bărbații din jurul ei cu persuasiune. După
ce Tipătescu îl arestează abuziv pe Nae, ea îi ordonă să îl elibereze și îl aduce la o discuție cu prefectul
pentru a-l determina să vândă cumva scrisoarea. Se amăgește că l-a convins pe soțul ei să îl susțină pe
Cațavencu și, cu tânguieli feminine, îl determină și pe Tipătescu să îl promoveze. La sfârșitul actului II, ce
reprezintă o altă “lovitură de teatru” (formă a comicului de situație), când este dezvăluit numele celui
recomandat de “centru” drept candidat, ea reacționează prompt: “Vom lupta contra guvernului!”, la care
Trahanache repetă ticul său verbal: “Ai puțintică răbdare!”. Cele două replici sunt elocvente pentru
temperamentul personajelor, ilustrând și comicul de limbaj. Zoe repetă exclamația “cu energie”, hotărâtă
să lupte “împotriva oricui”, în timp ce soțul ei, cu tact sau pur și simplu din șiretenie și dispus la orice
compromis pentru a menține liniștea familiei sale, a partidului și a județului îi temperează avântul. In actul
III, Zoe recurge la tot farmecul ei, la slăbiciunea lui Zaharia pentru ea spre a-l covinge să îl susțină pe
Cațavencu. El se află însă în posesia celeilalte polițe falsificate și îi cere lui Tipătescu să îi scrie numele lui
Gagamiță.

O altă situație comică în care apar cei doi soți este prima întâlnire cu Dandanache. Acesta îl crede pe
Tipătescu soțul “dumneaei”, îi încurcă în mod repetat, iar Caragiale șarjează comicul de situație când
Trahanache îi povestește lui Agamiță despre “plastografia” lui Cațavencu. Când acesta începe să îi relateze
istoria scrisorii similare pe care el o folosea ca armă politică, Zaharia îl crede amețit de drum, în timp ce
Dandanache îl consideră “slab de tot”.

Finalul este vesel, aspect specific comediei, nimic nu pare să se fi schimbat în viața și în relațiile publice și
private, dar scriitorul folosește ironia până la sarcasm.

Cuplul Zaharia – Trahanache – Zoe ilustrează, așadar, o lume bazată pe mimarea onorabilității, a relațiilor
“lustruite”. Mai mult decât o cochetă, Zoe reprezintă aparențele, fațada, lustrul de onorabilitate. Este
respectată de toți bărbații din jurul său, inclusiv de Cațavencu. După ce amenințase să o compromită,
acesta îi cade în genunchi când este dezarmat și îi declară că este un înger, punându-se în slujba ei. Ea era
hotărâtă să il susțină câtă vreme era în pericol afirmând: “Il sprijin eu, îl aleg eu!”(femeile nu aveau drept
de vot), iar acum îi dă speranțe: “Asta nu e cea din urmă Cameră!”. Zoe nu este caracterizată prin defecte
de limbaj, dar modul ei de exprimare, tonalitatea vocii, replicile prompte sugerează ,indirect,
temperamentul energic, caracterul puternic, stăpânirea de sine, folosirea armelor feminine – se alintă, se
jeluiește, atacă. Nici numele ei nu este ridicol, ci numai foarte sonor, dar este folosit și un nume de alint,
Joițica, ce denotă o familiaritate de mahala. In schimb, Zaharia Trahanache este satirizat atât prin limbaj,
cât și prin nume. El deformează neologismele nefixate încă – prințip, cestiune, plebicist –, are ticuri verbale
(“Ai puțintică răbdare”, “Să n-am parte de Joițica”), preia fraze ale fiului său pe care îl socotește o culme de
intelectualitate (“Unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”),
demonstrând incultura. Numele lui a fost pus în legătură cu zahariseala, îmbătrânirea senilă și cu acea
capacitate de a se plia pe orice situație (trahana, o cocă moale ce se modelează ușor). Totuși, Trahanache
este mai mult decât un tip naiv, un încornorat clasic și un primitiv viclean. El pare să știe exact ce vrea,
conduce cu mână fermă partidul, este eficient, intuiește punctual slab al adversarului, modifică listele și
voturile fără conștiința vreunei greșeli. In ceea ce o privește pe soția lui, spectatorul nu poate ghici cât știa
sau bănuia Zaharia despre adulter. El o protejează, este mândru de ea și ține foarte mult la statutul lui de
familist.

In concluzie, relațiile dintre Zoe și Zaharia Trahanache ilustrează o lume destructurată, pentru care
noțiunile de morală, de respect, de sinceritate, de loialitate își pierd conținutul. Amândoi fac parte din
multimea de personaje prin care Caragiale a luptat, în spiritul junimist, împotriva formelor fară fond.