O scrisoare pierduta

De Ion Luca Caragiale

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scriitor clasic şi realist, alternând procedeele

tipizante specifice teatrului lui Molière cu observaţia
mediului politic şi social, specifică realismului,
continuând în teatru tradiţia inaugurată de Vasile
Alecsandri, I.L.Caragiale este, în literatura română,
creatorul limbajului dramatic. Opera sa este o sinteză
între viziunea tipologică clasicizantă şi observaţia
minuţioasă, de natură realistă, prefigurând, într-un
anumit sens, teatrul modern. Caragiale rămâne totuşi
un om al epocii lui, atât prin realismul comediilor şi
schiţelor sale, cât şi prin receptivitatea la naturalism,
care se face simţită în drama „Năpasta” şi în nuvele.
Comedia este o specie a genului dramatic, care
stârnește râsul prin satirizarea unor moravuri, unor
tipuri umane sau unor situații neașteptate. Personajele
comice aparțin unor tipologii clasice, iar sursa
principală a comicului este contrastul dintre aparență și
esență. Formele comicului sunt diverse: umorul, ironia
și diferite tipuri de comic (de moravuri, de situație, de
intenție, de caracter, de limbaj, de nume etc.). Fiind un
text dramatic, comedia este destinată reprezentării
scenice, dovadăfiind lista cu „Persoanele” de la
începutul piesei, prezența didascaliilor, compoziția în 4
acte alc. din scene și replici, dialogul și monologul ca
moduri de expunere, precum și limitarea acțiunii în
timp și spațiu.
Reprezentată pe scenă în anul 1884, comedia de
moravuri „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale este
a treia piesă din seria celor 4 scrise de autor,
accentuând și prezentând cu umor limitele condiției
umane, drept pentru care este considerată o
capodoperă a genului dramatic. Opera aparține
REALISMULUI CLASIC prin: satirizarea unor aspecte
sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea obț.
prin tehnica acumulării detaliilor, tipicitatea
personajelor. Caracterul clasic este susținut de
echilibrul compozițional, sursele comicului,
generalitatea situațiilor și a caracterelor(prostul fudul,
canalia, „încornoratul”, cocheta etc.).
Personajul literar reprezintă o instanță narativă
prin intermediul căreia scriitorul își exprimă în mod
indirect ideile, concepțiile în opera literară.
 Stefan Tipatescu este unul din personajele
principale ale comediei de moravuri politice
Statutul său social este surprins încă din „Lista cu
Persoanele”, plasată la începutul piesei. Ștefan
Tipătescu este prefectul județului, așadar, unul dintre
stâlpii puterii locale, cel mai important personaj al
procesului electoral. Poziția sa marcantă este aparentă,
în realitate, caracterul său fiind dominat de
sentimentele pe care le are față de Zoe, soția
partenerului său politic. Din punct de vedere social,
Zoe Trahanache, cea mai distinsă dintre femeile din
comediile lui Caragiale, reprezintă tipul cochetei și al
femeii voluntare. În lista cu Persoanele de la începutul
piesei, autorul îi fixează statutul social prin raportare la
soțul ei, Zaharia Trahanache, cel mai important om
politic al județului: „soția celui de sus”. În ciuda faptului
că femeile nu aveau drept de vot la acea epocă, Zoe
poate manevra pe ceilalți după voința sa ca pe niște
marionete, folosindu-se de poziția de primă doamnă a
orașului de provincie.
Din punct de vedere al statutului moral, Ștefan
are un comportament ce îl plasează în sfera imoralității.
Îmbătat de propria putere, prefectul conduce județul
ca pe propria moșie. În acest sens, el dispune mai întâi
arestarea, apoi eliberarea lui Cațavencu, fără vreun
temei legal. Nu are mustrări de conștiință pentru relația
sa adulterină cu Zoe și niciun gest de-al său nu-i
trădează intenția de a-și corecta comportamentul
imoral. Din punct de vedere al statutului moral, Zoe
intruchipeaza tipul cochetei si al adulterinei, avand o
relatie extraconjugala de 8 ani cu prefectul Tipatescu,
teatrala si prefacuta, preocupata mereu de a-si pastra
imaginea de femeie onorabila.
Psihologic, Ștefan Tipătescu este prezentat în
antiteză cu personajul feminin al comediei, Zoe, acesta
având un caracter slab. În această relație de cuplu,
Tipătescu reprezintă planul afectelor. Caracter ușor
influențabil, prefectul cedează rugăminților femeii pe
care o iubește, acceptând să-l susțină în alegeri pe
contracandidatul politic. Tipătescu se autovictimizează,
susținând că și-a sacrificat o carieră la centru „de dragul
partidului și al lui Zoe”. De fapt, el este un adaptat la
lumea în care trăiește, complăcându-se în confortul pe
care i-l asigură funcția de prefect. Impulsiv, trece de la
o stare la alta, de la una de calm detașat la amenințări
la adresa lui Cațavencu. Psihologic, Zoe are capacități
disimulatoare, având o relație în paralel cu Ștefan
Tipătescu, fără ca soțul ei, Zaharia, să bănuiască ceva.
Aceasta disimulează, de asemenea, fragilitatea tipic
feminină, dorind să pară sensibilă și neajutorată, însă
dovedindu-se a fi o luptătoare aprigă, impunătoare și
amenințătoare: „Am să lupt cu tine, om ingrat și fără
inimă”. Da dovada de o personalitate puternica prin
care subordeneaza totul interselor personale.
Un prim episod sugestiv pentru relația celor doi
este cel în care Zoe, speriată de șantajul lui Cațavencu,
încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte
condițiile acestuia. Aceasta trece de la lacrimi și
invocarea vulnerabilității poziției sale de femeie expusă
blamării la energice amenințări, jucând cu abilitate
cartea șantajului. Tipătescu este dominat psihologic de
la început până la sfârșit. Mai mult, are o atitudine
oscilantă, adresându-i-se amantei sale fie cu apelative
sensibile( ,,iubita mea”), fie cu jigniri ( ,,femeie
nebună”), indicii clare ale pierderii echilibrului
emoțional și psihic. Soluțiile sale (fuga în lume,
amenințările adresate lui Cațavencu) sunt lipsite de
consistența realismului și ignorate de Zoe. Cu o mai
lucidă viziune asupra „blestematei de politică”, ea
ajunge ușor la concluzia „- Ei! ș-apoi! mai la urmă,
Cațavencu poate fi tot așa de bun deputat ca oricare
altul!...”. Folosindu-se de sentimentele cele mai
sensibile ale prefectului, dar fără a-și clinti hotărârea,
Zoe îi învinge orgoliul și îl determină să accepte
compromisul: „Poți fi tu dușmanul liniștii mele?
Fănică...”
O altă scenă reprezentativă este cea din actul IV,
în care Tipătescu și Zoe îl întâmpină pe Agamiță
Dandanache, sosit pentru a-și vizita colegiul. Cu
orgoliul încă alterat de încercarea de a se fi supus lui
Cațavencu, Tipătescu îl apără pe Dandanache, care se
dovedește decrepit în fața lui Zoe: „E simplu, dar e
onest.” Femeia nu l-a iertat pentru îndărătnicia lui și îl
face să se simtă vinovat, simțind încă amenințarea
scrisorii. Când Dandanache mărturisește fără rețineri
periplul scrisorii de amor devenită armă de șantaj, cei
doi sunt bulversați. Dandanache e, în limitarea lui, mai
canalie decât Cațavencu pentru că nu și-a pus nicio
clipă problema înapoierii scrisorii. După ce o liniștește
pe Zoe de dragul aparențelor, Tipătescu are un
monolog în care conștientizează deșertăciunea luptei
sale cu Cațavencu: „Iaca pentru cine sacrific atâta
vreme liniștea mea și a femeii pe care o iubesc…”. El
recunoaște, astfel, superioritatea intuiției feminine
chiar în chestiunile de „politică”.
Un prim element de structură și compoziție
relevant este titlul. Acesta are un rol rezumativ,
numind prețiosul obiect („O scrisoare pierdută”), care
antrenează personajele în conflicte carnavelești.
Pretext dramatic, scrisoarea este un suprapersonaj care
împarte participanții la diegeză în slabi și puternici,
putând distruge cariere ori destine. Scrisoarea își pierde
funcția de instrument de comunicare, devenind unul de
șantaj (Cațavencu cere susținerea candidaturii sale în
schimbul nepublicării ei). Mai mult, forma
neaccentuată a substantivului ar putea sugera
repetabilitatea situației, ilustrată prin paralelismul din
final (șantajul reușit al lui Dandanache).
Un alt element de structură și compoziție relevant
este conflictul. În comedie, conflictele sunt exterioare,
lipsite de substanță, au o evoluție rapidă pentru cei
care se confruntă în plan politic: membrii partidului
aflat la putere opoziția formată din ,,dăscălime și
popime”, care susține candidatura lui Cațavencu.
Obstacolul reluat periodic este pierderea biletului de
amor trimis de Fănică amantei sale, Zoe, iar acesta
creează o ciocnire între cele două tabere generatoare
de tensiune dramatică. Pierderea scrisorii
compromițătoare generează un conflict interior al celor
doi amanți. Tipătescu se remarcă prin intenția de
asumare a relației (,,să fugim împreună”), chiar dacă
acest gest ar fi însemnat anularea poziției politice și
sociale, spre deosebire de Zoe pentru care realismul
pragmatism umbrește pasiunea („Esti nebun? Dar
Zaharia? Dar poziția ta?...”).
Cuplul Ștefan Tipătescu-Zoe Trahanache reprezintă
un etalon al moravurilor în înalta burghezie provincială.
Prin intermediul acestui cuplu, Caragiale satirizează
moravurile societății, vidul moral, imoralitatea din
planul vieții conjugale, consonantă cu cea din planul
politic. Dacă în comedia tradițională conflictul se
rezolva prin reinstituirea unor valori care triumfă în
disputa bine-rău, adevăr-minciună, în comedia
modernă finalul nu mai reinstituie valori autentice.