O scrisoare pierdută Relaţia dintre personaje

I.L. Caragiaie
Zoe Trahanache şi Ştefan Tipătescu sunt personajele centrale din comedia de moravuri O scrisoare
pierdută de I.L. Caragiaie, rezentată pe scenă pentru întâia oară în 1884. Relaţia lor este o dovadă a
falsităţii care domneşte în viaţa politică şi în cea de familie în societatea românească dintotdeauna, prilej
pentru autor de a încerca să îndrepta prin râs aceste moravuri. Zoe reprezintă, ca personaj de comedie, tipul
adulterinei şi a femeii cochete, dar depăşeşte aceste graniţe tipologice prin caracterul ei puternic, voluntar şi
distins. Tipătescu este un ambiţios care are despre sine o imagine foarte favorabilă, dar nu realizează că este
condus de femeia puternică din viaţa lui. Amândoi sunt implicaţi într-un triunghi amoros, unul dintre
moravurile criticate de Caragiale în această piesă.
Temele care se reflectă în construcţia personajelor sunt: tema socială, viaţa politică (lupta pentru
putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi viaţa familială (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe).
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă şi numeşte preţiosul obiect care
antrenează personajele în conflicte şi le pune în faţa unor acţiuni cu proporţii catastrofale, tratate însă în
registru comic. Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea devine „un document" de interes public. Ca
instrument de şantaj, ea deplasează acţiunea de pe scena politică în culisele luptei electorale. Titlul O
scrisoare pierdută are două interpretări. Pe de o parte, „o" poate fi considerat articol nehotărât, deoarece
scrisorica este una oarecare, fără nicio legarură cu politica, dacă nu ar fi fost conjunctura electorală care să o
transforme în instrument de şantaj. Pe de altă parte, „o" poate avea valoare morfologică de numeral, pentru că
scrisorii găsite în capitala unui judeţ de munte i se adaugă o a doua scrisoare, cea găsită de Dandanache în
buzunarul paltonului străin, la petrecerea din capitală.
Textul dramatic este structurat în patru acte cu un număr variabil de scene, fiind construit sub forma
schimbului de replici între personaje.şi păstrează, în mare măsură, unitatea de timp, spaţiu şi acţiune. Pentru
că este destinată reprezentării pe scenă, într-un timp limitat, piesa este supusă necesităţii de a concentra
acţiunea şi de a menţine tensiunea. Aşa se explică faptul că O scrisoare pierdută debutează ex-abrupto, în
plină intrigă, după consumarea expoziţiunii practic în afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de
conflicte se produce rapid, angrenează toate personajele şi se precipită spre un final spectaculos.
Acţiunea piesei constituie o modalitate de a urmări evoluţia relaţiei dintre cele două personaje şi un
mijloc indirect de caracterizare a acestora prin faptele şi trăirile sale, prin dialog şi prin relaţiile cu celelate
personaje. Cele patru acte ale comediei urmăresc traseul sinuos al scri isorii şi, implicit, complicaţiile
confruntării politice pe care bileţelul le generează. Subiectul comediei se deschide cu evocarea raidului
nocturn făcut de Pristanda, care, spionând casa lui Caţavencu, a aflat intenţia acestuia de a publica în
„Răcnetul Carpaţilor" o scrisoare compromiţătoare. Printr-o tactică ingenioasă de gradare a tensiunii
dramatice, autorul sugerează doar un aspect al intrigii, dezvăluirea deplină fiind făcută odată cu apariţia în
scenă a lui Zaharia Trahanache, după vizita matinală la Caţavencu. Pe parcursul primelor cinci scene ale
actului I, spune despre: felul în care a fost pierdută scrisoarea, de către cine şi cui era adresată, conţinutul ei.
Desfăşurarea acţiunii introduce în scenă personaje noi. Farfuridi şi Brânzovenescu dau primele semne de
suspiciune, Cetăţeanul turmentat vine sa ducă scrisoarea andrisantului, dar constată că nu o mai are (îi fusese
sustrasă de d. Nae, pe când „...dă-i cu bere... dă-i cu vin ..."). Zoe utilizează tot arsenalul feminin pentru a-1
convinge pe Fănică să susţină candidatura canaliei, dar acesta nu acceptă, spre deosebire de Trahanache,
care a cedat mult mai uşor (în aparenţă, fiindcă experienţa lui îndelungată în machiaverlâcuri îi spunea că va
găsi instrumentul de contraşantaj).
Actul II se desfăşoară în ritmuri foarte alerte şi adaugă complicaţii bulgărelui de zăpadă creat deja şi
pornit cu viteză pe panta alegerilor. Pristanda este prins între ordine contradictorii: prefectul îi poruncise
percheziţionarea casei lui Caţavencu şi arestarea lui, pe când Zoe solicita eliberarea captivului şi îi promitea
sprijinul electoral. Actul se încheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicită alegerea altui
candidat pentru colegiul al II-lea.
Discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu deschid actul III şi pregătesc punctul culminant:
anunţarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Încercările lui Caţavencu de a vorbi la adunare despre
scrisoare eşuează, pentru că este „săltat” în ambuscada pregătită de Pristanda. În încăierare îşi pierde pălăria,
care ajunge la Cetăţeanul turmentat, împreună cu scrisorica din căptuşeală.
În actul IV continuă în crescendo tensiunea dramatică, pentru că scrisoarea nu a ajuns încă la Zoe, iar
Caţavencu este de negăsit. Între timp, Dandanache deconspiră tertipurile prin care a ajuns candidat (o
scrisoare compromiţătoare a unui becher din capitală) şi anunţă intenţia de a folosi docomentul ca eternă
armă de şantaj. Tocmai când se credea definitiv dezonorată, salvarea coanei Joiţica apare în persoana
1
simpaticului Cetăţean, care îi restituie scrisoarea. Redevenită puternică, femeia are tăria să îl ierte pe umilul
domn Nae, dar - în deznodământ - îi pretinde să conducă petrecerea în cinstea noului ales.
Conflictele care afectează cele două personaje sunt: conflictul principal politic, ce antrenează cele
două tabere în lupta pentru locul de deputat, în care Zoe este implicată fără voia ei din cauza scrisorii
pierdute. În plus, se poate poate presupune şi un puternic conflict interior al lui Zoe, trăit pe toată perioada
celor trei zile, în timpul în care renumele ei depindea de bunăvoinţa lui Caţavencu.
Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. Se întâlnesc procedee
fundamentale, indirecte: prin acţiune, prin fapte, atitudini, gesturi, personajul îşi defineşte dimensiunea
interioară prin ceea ce fac şi din felul în care fac. Prin intermediul celorlalte personaje: Zoe este
caracterizată de către Pristanda şi de către Cetăţeanul turmentat ca „o damă bună”, de Caţavencu :”eşti un
înger”, iar prin autocaracterizare: „eu sunt o femeie bună”. Chiar dacă numele personajului scapă de
sonorităţile comice ale celorlalte, totuşi diminutivul Joiţica folosit de unele personaje diminuează puţin din
imaginea demnă a femeii. În mod direct, Trahanache îl caracterizează pe Titătescu spunând despre el că este
un amic bun, dar cam iute, pentru că îşi iese uşor din fire.
Zoe Trahanache este între femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsă. N-avem nici un indiciu că ar
fi ignorantă, vulgară ori lipsită de sentiment.
Scena V din actul I, când ea apare pentru prima dată în ochii publicului este reprezentativă
pentru modul în care evoluează relaţia dintre ea şi Tipătescu. Deşi pare distrusă de vestea pe care tocmai
i-o dăduse Caţavencu, ea are puterea de a lua pe loc o hotărâre, singură, fără să-şi consulte amantul: îl trimite
pe Pristanda la Caţavencu să cumpere scrisoarea. Acest gest demonstrează că este obişnuită cu situaţii limită
şi cu mijloace necinstite de acţiune. Astfel, ea este o femeie voluntară care joacă însă comedia slăbiciunii
feminine, este înecată de plâns, îşi recunoaşte vina de a fi pierdut scrisoarea, dar nu este atât de speriată cât
să-i dea dreptate lui Tipătescu atunci când acesta vine cu soluţii impracticabile: „Vrea să ne omoare, trebuie
să-l omorâm!” În acelaşi timp, se dovedeşte puţin speriată de reacţia lui Trahanache, se simte vinovată faţă
de el, deci are conştiinţa faptului că a greşit: „N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede…”
Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile avocatului,
făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de alte arme din arsenalul lamentaţiei feminine. Nereuşind, pune piciorul în
prag şi-şi dovedeşte firea autoritară, strigând: „Eu îl aleg, eu şi cu bărbatu-meu!". Singurul personaj feminin
al comediei, Zoe, este paradoxal, femeia-bărbată, voluntară, tenace, puternică. Distinsa doamnă de societate
este stimată de toţi şi a ştiut să intre în graţiile fiecăruia. Singurul ei punct vulnerabil este viaţa secretă, deja
vechea istorie de amor cu prefectul, care şi-a ratat ascensiunea politică şi a rămas în obscura capitală a
judeţului de munte doar de dragul ei. Toată lumea ajunge, mai devreme sau mai târziu, să răspundă
solicitărilor Zoei: onorabilul soţ îi protejează sensibilitatea şi execută fără întârziere toate poruncile ei,
Fănică este gata să renunţe la poziţia socială, pentru a salva reputaţia amantei sale, Ghiţă îşi riscă slujba şi îl
minte pe prefect, pentru a facilita întâlnirea dintre Caţavencu şi coana Joiţica. Până şi şantajistul domn Nae îi
recunoaşte calităţile şi are vagi remuşcări ca tocmai ea a căzut victima şantajului.
Reprezentativă pentru relaţiile din cuplul de amanţi este scena VI din actul II, când Zoe desfăşoară
tot arsenalul feminin pentru a-1 convinge pe prefect că soluţia salvatoare este susţinerea candidaturii lui
Caţavencu. Iniţial plânge şi este umilă, recunoaşte că a comis „o nerozie fără seamăn". Trece apoi la
persuasiune, cu mijloacele şantajului sentimental: „Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un
moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine!" In continuare, înşiră argumente logice, într-o tiradă cu
mare forţă de evocare, menită să îi creeze lui Tipătescu imaginea unui carnagiu („cum or să mă sfâşie"),
repetat la nesfârşit („o săptămână, o lună, un an de zile"). De pe culmile indignării („Ce vuieţi ce scandal! ce
cronică infernală!..."), Zoe se aruncă în braţele disperării: „Să mor! să mor dacă voieşti... pentru că după asta
nu o să mai pot trăi." În faţa acestei apocalipse, Fănică adoptă atitudinea cavalerului, care sacrifică totul
pentru aleasa inimii lui şi, într-un elan de un romantism melodramatic, îi propune să fugă în lume amândoi.
Zoe însă este realistă; pasiunea nu îi întunecă raţiunea şi nu este deloc dispusă a renunţa la tot pentru iubire:
„Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta?". Chiar dacă epoca romantismului şi-a epuizat elanurile în ceea ce
o priveşte, văzându-se refuzată în sprijinirea candidaturii şantajistului, Zoe joacă o ultimă carte: ameninţă cu
sinuciderea. Slăbiciunea aceasta nu corespunde firii ei voluntare, aşa că amână gestul fatal: „dar nu voi să
mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările şi am să lupt!"
Comportamentul ei e totuşi surprinzător. Când îşi dă seama că Nae Caţavencu este învins, îl iartă şi-i
câştigă devotamentul, amintindu-i că mai sunt „şi alte Camere", deci alte prilejuri pentru a ajunge deputat,
cu condiţia ca el să-i accepte patronajul. Gestul acesta, săvârşit cu naturaleţe şi fără ranchiună, e una din
armele seducţiei pe care o exercită asupra tuturor bărbaţilor, de la Trahanache la Cetăţeanul turmentat;
2
ultimul vede în ea „o damă bună".
Finalul fericit reaşterne liniştea peste lumea întreagă, deci şi peste „triunghiul conjugal". În năuceala lui,
Dandanache repetă aceeaşi confuzie şi nu îi poate intra în cap adevărul: îl consideră pe vârstnicul
Trahanache prefect, iar pe Tipătescu - soţul damei. Caragiale ştie cel mai bine câte adevăruri poartă măşti
derutante.
Ştefan Tipătescu este un personaj de echilibru dramatic, ferit de caricatură şi având acces la anumite calităţi
intelectuale şi afective. Tipătescu, prefectul judeţului, corespunde junelui-prim din teatrul clasic, fixat însă - prin
pasionalitatea femeii care îl iubeşte şi prin abandonarea propriei voinţe - într-un triunghi conjugal banal şi tihnit,
bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. Numele său este o modaliatate indirectă de a reliefa
această trăsătură: este omul tiparului, a cărui comoditate îl reţine să evolueze. Panica din reacţiile sale vine din teama
de a-şi compromite, prin scandal, o situaţie politică (aceea de prefect) şi una afectivă (slăbiciunea pentru Zoe), deci de
a ieşi din tipar.
Pus în situaţia limită a şantajului, el se apără dezvăluindu-şi mentalitatea şi firea. Este un orgolios fără măsură, un
arogant, cu o gândire de stăpân medieval, care îşi consideră funcţia politică drept un act de misionarism, trăind
sentimentul abandonării unei cariere strălucite. În realitate, este un bărbat ţinut din scurt de o femeie voluntară; are
unele accese de independenţă, dar, în fond, se mulţumeşte cu tihna burgheză pe care i-o asigură Zoe. Încadrarea cea
mai exactă a personajului o face subalternul său, Pristanda: „moşia-moşie, foncţia-foncţie, coana Joiţica-coana Joiţica:
trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii". Este unul dintre stâlpii puterii locale, căruia îi aparţine totul, de
aceea face abuz de ea şi dovedeşte imoralitate: îi ordonă lui Pristanda să-l aresteze fără motiv pe Caţavencu (acestuia
îi va promite în schimbul scrisorii funcţii şi moşii), interceptează telegrama trimisă de farfuridi şi Brânzovenescu la
Bucureşti). Foloseşte avantajele funcţiei pentru propriile interese, acceptând micile „ciupeli” ale lui Pristanda nu din
înţelegere pentru situaţia materială grea a familiei sale, cât mai ales pentru că este un om de credinţă, „omul nostru”.
Tot faptele îi caracterizează ca fiind un om impulsiv, nestăpânit, chiar violent uneori, aşa cum se întâmplă în
confruntarea cu Nae Caţavencu. Aceste însuşiri sunt evidenţiate direct de către Trahanache, care precizează că este
„bun băiat, cu carte, dar iute”. Oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi dragostea pentru Zoe; pierzându-şi
capul pe moment, îi propune chiar să fugă împreună, dar ea refuză net această propunere. Nu trăieşte situaţia în care
este pus de şantaj cu un profund dramatism, ci mai degrabă melodramatic, patetic, cababil de scene tensionate. De
fapt, el stăpâneşte foarte bine arta disimulării, care îl salvează din situaţiile dificile: faţă deTrahanache se preface că nu
ştie nimic despre scrisoare, faţă de farfuridi şi Brânzovenescu pozează în victimă, faţă de Caţavencu este de o reţinere
perfectă, pentru a-l impresiona, ca apoi să-şi schimbe brusc atitudinea, devenind violent. Se dovedeşte a fi un om
orgolios refuzând candidatura lui Caţavencu nu dintr-un sentiment de fidelitate faţă de partidul său, ci din convingerea
că aria sa de influenţă ar putea fi ştirbită atâta timp cât nu va fi deputat un om care îi va fi fidel şi pe care să-l poată
manevra. Acceptarea acestui compromis ar însemna o învrângere dureroasă a orgoliilui său.
Ştefan Tipătescu este printre puţinele personaje din comediile lui Caragiale care se caracterizează prin
sensibilitate. Pasiunea lui pentru Zoe pare sinceră, poate şi de aceea cuplul este ferit de ridicol, farmecul ei îl atrage şi
simte o reală afecţiune pentru ea. Totuşi nu-şi face scrupule la ideea că ea este soţia celui mai bun amic al său, ceea ce
este condamnabil.
O altă trăsătură aparte a personajului care se desprinde din reacţiile lui este fina ironie de care dă dovadă, părând
singurul capabil de a judeca la modul critic această societate coruptă: „la alegători ca dumneata, cuminte, cu judecată
impede, cu simţ puternic politic nu se poate mai bun reprezentant ca d. Caţavencu, (apăsând) onorabilul domn
Caţavencu!” şi „Ce lume! Ce lume! Ce lume!” Are conştiinţa inechităţii sociale şi a falsităţii sistemului electoral, dar
nu are puterea de a i se opune şi acceptă resemnat numirea candidatului de la centru, în ciuda mijloacelor folosite de
acesta: „Iată pentru cine sacrific de atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc!”
Personajul capătă unele nuanţe comice, puţine în comparaţie cu celelalte din piesă, care sunt puternic ridiculizate.
Astfel, comicul situaţiilor, este rezultat din întâmplările neprevăzute care o afectează (de exemplu, dispariţia şi
apariţia repetate a scrisorii) şi din prezenţa triunghiului conjugal Zoe – Trahanache - Tipătescu. Comicul de moravuri
atrage atenţia asupra unor trăsături negative ale acesteia: adulterul, corupţia, manipularea celorlalţi.
In concluzie, relaţia dintre cele două personaje atrage atenţia asupra unor moravuri ale societăţii româneşti
dintotdeauna, cu o ironie necruţătoare, stârnind un râs molipsitor. Falsitatea vieţii politice şi a celei de familie sunt
magistral ilustrate de această aparentă tragedie a pierderii scrisorii şi a pericolului ca toată lumea să afle oficial ceea ce
ştia deja. Muşamalizarea, negocierea, înţelegerea sunt procedee folosite nu doar de personajele piesei, ci şi de mai-
marii lumii de azi, care întotdeauna găsesc un mijloc de a scăpa din astfel de situaţii. În acest fel, Caragiale neatrage
atenţia la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, atitudinea implicată, atentă şi critică a tuturor fiind un mod de a îndrepta
răul din societate.