O scrisoare pierdută, I.L.

Caragiaie – particularităţi construcţie personaj

Zoe Trahanache este personajul pricipal femininal comediei de moravuri O scrisoare pierdută de I.L.
Caragiaie, rezentată pe scenă pentru întâia oară în 1884. Ea reprezintă, ca personaj de comedie, tipul
adulterinei şi a femeii cochete, dare depăşeşte aceste graniţe tipologice prin caracterul ei puternic, voluntar şi
distins. Între celelalte personaje ale comediei, ea este singura care scapă ironizării autorului, deşi este
implicată într-un triunghi amoros, unul dintre moravurile criticate de Caragiale în această piesă. Opera se
caracterizează prin: tema socială, prezentând moravurile vremii pentru a le îndrepta, are conflict dintre
aparenţă şi esenţă, personajele sunt tipuri (demagogul, ipocritul, gelosul, servilul, amorezul, cocheta,
încornoratul, confidentul, toate tipurile de comic, deznodământului fericit.
În comedia O scrisoare pierdută viziunea este realistă şi moralizatoare prin spiritul de observaţie acut
şi prin luciditatea analizei moravurilor, prin preocuparea pentru social, prin veridicitate, obiectivitate, prin
plasarea detaliată a acţiunii în timp şi spaţiu, şi prin generalizarea situaţiilor. Personajele tipologice sunt
supuse ridiculizării, râsul fiind un mijloc de ameliorare a moravurilor, atitudine prin care scriitorul este
actual. In acelaşi timp, există şi o vizune moralizatoare pentru că autorul urmăreşte să îndrepte prin râs
aspecte negative ale societăţii româneşti cum ar fi falsitatea în viaţa de familie, ipocrizia, imoralitatea şi
adulterul, toate acestea fiind reflectate şi de evoluţia personajului feminin.
Temele care se reflectă în construcţia personajului sunt: tema socială, viaţa politică (lupta pentru
putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi viaţa familială (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe).
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă şi numeşte preţiosul obiect care
antrenează personajele în conflicte şi le pune în faţa unor acţiuni cu proporţii catastrofale, tratate însă în
registru comic. Din obiect al unei relaţii particulare, scrisoarea devine „un document" de interes public. Ca
instrument de şantaj, ea deplasează acţiunea de pe scena politică în culisele luptei electorale. Titlul O
scrisoare pierdută are două interpretări. Pe de o parte, „o" poate fi considerat articol nehotărât, deoarece
scrisorica este una oarecare, fără nicio legarură cu politica, dacă nu ar fi fost conjunctura electorală care să o
transforme în instrument de şantaj. Pe de altă parte, „o" poate avea valoare morfologică de numeral, pentru că
scrisorii găsite în capitala unui judeţ de munte i se adaugă o a doua scrisoare, cea găsită de Dandanache în
buzunarul paltonului străin, la petrecerea din capitală.
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt dictare de specificul dramatic al operei, impunând concentrarea ca
durată şi loc. Acţiunea se desfăşoară „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, pe durata a trei zile.
Ironia din indicaţia de timp relativizează timpul dramatic, eternizează o situaţie care se activizează ori de
câte piesa se joacă pe scenă. Cele două zile permergătoare alegerilor acoperă primele trei acte, iar actul final
plasează personajele în chiar ziua încheierii „circului electoral". Primele două acte se desfăşoară în decorul
salonului din locuinţa lui Tipătescu, într-o „anticameră bine mobilată” şi cu multe uşi, care permit intrarea şi
ieşirea agitată a personajelor. Actul IlI „înfăţişează sala cea mare a pretoriului primăriei descrisă cu
numeroase detalii, care indică încă o dată viziunea realistă a autorului. Ultimul act se desfăşoară în spaţiu
deschis, în „grădinal lui Trahanache" de unde se întrezăreşte şi „perspectiva orăşelului, pe un fundal de
dealuri".
Textul dramatic este structurat în patru acte cu un număr variabil de scene, fiind construit sub forma
schimbului de replici între personaje.şi păstrează, în mare măsură, unitatea de timp, spaţiu şi acţiune. Pentru
că este destinată reprezentării pe scenă, într-un timp limitat, piesa este supusă necesităţii de a concentra
acţiunea şi de a menţine tensiunea. Aşa se explică faptul că O scrisoare pierdută debutează ex-abrupto, în
plină intrigă, după consumarea expoziţiunii practic în afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de
conflicte se produce rapid, angrenează toate personajele şi se precipită spre un final spectaculos.
Acţiunea piesei constituie o modalitate indirectă de caracterizare a personajului prin faptele şi trăirile
sale, prin dialog şi prin relaţiile cu celelate personaje. Cele patru acte ale comediei urmăresc traseul sinuos al
scriisorii şi, implicit, complicaţiile confruntării politice pe care bileţelul le generează. Subiectul comediei se
deschide cu evocarea raidului nocturn făcut de Pristanda, care, spionând casa lui Caţavencu, a aflat intenţia
acestuia de a publica în „Răcnetul Carpaţilor" o scrisoare compromiţătoare. Printr-o tactică ingenioasă de
gradare a tensiunii dramatice, autorul sugerează doar un aspect al intrigii, dezvăluirea deplină fiind făcută
odată cu apariţia în scenă a lui Zaharia Trahanache, după vizita matinală la Caţavencu. Pe parcursul primelor
cinci scene ale actului I, spune despre: felul în care a fost pierdută scrisoarea, de către cine şi cui era adresată,
conţinutul ei. Desfăşurarea acţiunii introduce în scenă personaje noi. Farfuridi şi Brânzovenescu dau
primele semne de suspiciune, Cetăţeanul turmentat vine sa ducă scrisoarea andrisantului, dar constată că nu o
mai are (îi fusese sustrasă de d. Nae, pe când „...dă-i cu bere... dă-i cu vin ..."). Zoe utilizează tot arsenalul
feminin pentru a-1 convinge pe Fănică să susţină candidatura canaliei, dar acesta nu acceptă, spre deosebire
1
de Trahanache, care a cedat mult mai uşor (în aparenţă, fiindcă experienţa lui îndelungată în machiaverlâcuri îi
spunea că va găsi instrumentul de contraşantaj).
Actul II se desfăşoară în ritmuri foarte alerte şi adaugă complicaţii bulgărelui de zăpadă creat deja şi
pornit cu viteză pe panta alegerilor. Pristanda este prins între ordine contradictorii: prefectul îi poruncise
percheziţionarea casei lui Caţavencu şi arestarea lui, pe când Zoe solicita eliberarea captivului şi îi promitea
sprijinul electoral. Actul se încheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicită alegerea altui
candidat pentru colegiul al II-lea.
Discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu deschid actul III şi pregătesc punctul culminant:
anunţarea noului candidat, Agamemnon Dandanache. Încercările lui Caţavencu de a vorbi la adunare despre
scrisoare eşuează, pentru că este „săltat” în ambuscada pregătită de Pristanda. În încăierare îşi pierde pălăria,
care ajunge la Cetăţeanul turmentat, împreună cu scrisorica din căptuşeală.
În actul IV continuă în crescendo tensiunea dramatică, pentru că scrisoarea nu a ajuns încă la Zoe, iar
Caţavencu este de negăsit. Între timp, Dandanache deconspiră tertipurile prin care a ajuns candidat (o
scrisoare compromiţătoare a unui becher din capitală) şi anunţă intenţia de a folosi docomentul ca eternă
armă de şantaj. Tocmai când se credea definitiv dezonorată, salvarea coanei Joiţica apare în persoana
simpaticului Cetăţean, care îi restituie scrisoarea. Redevenită puternică, femeia are tăria să îl ierte pe umilul
domn Nae, dar - în deznodământ - îi pretinde să conducă petrecerea în cinstea noului ales.
Conflictele care afectează personajul sunt: conflictul principal politic, ce antrenează cele două
tabere în lupta pentru locul de deputat, în care Zoe este implicată fără voia ei din cauza scrisorii pierdute. În
plus, se poate poate presupune şi un puternic conflict interior al lui Zoe, trăit pe toată perioada celor trei zile,
în timpul în care renumele ei depindea de bunăvoinţa lui Caţavencu.
Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. Se întâlnesc procedee
fundamentale, indirecte: prin acţiune, prin fapte, atitudini, gesturi, personajul îşi defineşte dimensiunea
interioară prin ceea ce fac şi din felul în care fac. Prin intermediul celorlalte personaje: Zoe este
caracterizată de către Pristanda şi de către Cetăţeanul turmentat ca „o damă bună”, de Caţavencu :”eşti un
înger”, iar prin autocaracterizare: „eu sunt o femeie bună”. Chiar dacă numele personajului scapă de
sonorităţile comice ale celorlalte, totuşi diminutivul Joiţica folosit de unele personaje diminuează puţin din
imaginea demnă a femeii.
Zoe Trahanache este între femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsă. N-avem nici un indiciu că ar
fi ignorantă, vulgară ori lipsită de sentiment.
Scena V din actul I , când ea apare pentru prima dată în ochii publicului este reprezentativă
pentru felul ei hotărât de a acţiona. Deşi pare distrusă de vestea pe care tocmai i-o dăduse Caţavencu, ea
are puterea de a lua pe loc o hotărâre, singură, fără să-şi consulte amantul: îl trimite pe Pristanda la
Caţavencu să cumpere scrisoarea. Acest gest demonstrează că este obişnuită cu situaţii limită şi cu mijloace
necinstite de acţiune. Astfel, ea este o femeie voluntară care joacă însă comedia slăbiciunii feminine, este
înecată de plâns, îşi recunoaşte vina de a fi pierdut scrisoarea, dar nu este atât de speriată cât să-i dea
dreptate lui Tipătescu atunci când acesta vine cu soluţii impracticabile: „Vrea să ne omoare, trebuie să-l
omorâm!” În acelaşi timp, se dovedeşte puţin speriată de reacţia lui Trahanache, se simte vinovată faţă de el,
deci are conştiinţa faptului că a greşit: „N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede…”
Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tipătescu să accepte condiţiile avocatului,
făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de alte arme din arsenalul lamentaţiei feminine. Nereuşind, pune piciorul în
prag şi-şi dovedeşte firea autoritară, strigând: „Eu îl aleg, eu şi cu bărbatu-meu!". Singurul personaj feminin
al comediei, Zoe, este paradoxal, femeia-bărbată, voluntară, tenace, puternică. Distinsa doamnă de societate
este stimată de toţi şi a ştiut să intre în graţiile fiecăruia. Singurul ei punct vulnerabil este viaţa secretă, deja
vechea istorie de amor cu prefectul, care şi-a ratat ascensiunea politică şi a rămas în obscura capitală a
judeţului de munte doar de dragul ei. Toată lumea ajunge, mai devreme sau mai târziu, să răspundă
solicitărilor Zoei: onorabilul soţ îi protejează sensibilitatea şi execută fără întârziere toate poruncile ei,
Fănică este gata să renunţe la poziţia socială, pentru a salva reputaţia amantei sale, Ghiţă îşi riscă slujba şi îl
minte pe prefect, pentru a facilita întâlnirea dintre Caţavencu şi coana Joiţica. Până şi şantajistul domn Nae îi
recunoaşte calităţile şi are vagi remuşcări ca tocmai ea a căzut victima şantajului.
Reprezentativă pentru tăria de caracter a personajului şi pentru relaţiile din cuplul de amanţi
este scena VI din actul II, când Zoe desfăşoară tot arsenalul feminin pentru a-1 convinge pe prefect că
soluţia salvatoare este susţinerea candidaturii lui Caţavencu. Iniţial plânge şi este umilă, recunoaşte că a
comis „o nerozie fără seamăn". Trece apoi la persuasiune, cu mijloacele şantajului sentimental: „Fănică,
dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment în viaţa ta, scapă-mă... scapă-mă de ruşine!" In
2
continuare, înşiră argumente logice, într-o tiradă cu mare forţă de evocare, menită să îi creeze lui Tipătescu
imaginea unui carnagiu („cum or să mă sfâşie"), repetat la nesfârşit („o săptămână, o lună, un an de zile").
De pe culmile indignării („Ce vuieţi ce scandal! ce cronică infernală!..."), Zoe se aruncă în braţele disperării:
„Să mor! să mor dacă voieşti... pentru că după asta nu o să mai pot trăi." În faţa acestei apocalipse, Fănică
adoptă atitudinea cavalerului, care sacrifică totul pentru aleasa inimii lui şi, într-un elan de un romantism
melodramatic, îi propune să fugă în lume amândoi. Zoe însă este realistă; pasiunea nu îi întunecă raţiunea şi
nu este deloc dispusă a renunţa la tot pentru iubire: „Eşti nebun? dar Zaharia? dar poziţia ta?". Chiar dacă
epoca romantismului şi-a epuizat elanurile în ceea ce o priveşte, văzându-se refuzată în sprijinirea
candidaturii şantajistului, Zoe joacă o ultimă carte: ameninţă cu sinuciderea. Slăbiciunea aceasta nu
corespunde firii ei voluntare, aşa că amână gestul fatal: „dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate
împrejurările şi am să lupt!"
Comportamentul ei e totuşi surprinzător. Când îşi dă seama că Nae Caţavencu este învins, îl iartă şi-i
câştigă devotamentul, amintindu-i că mai sunt „şi alte Camere", deci alte prilejuri pentru a ajunge deputat,
cu condiţia ca el să-i accepte patronajul. Gestul acesta, săvârşit cu naturaleţe şi fără ranchiună, e una din
armele seducţiei pe care o exercită asupra tuturor bărbaţilor, de la Trahanache la Cetăţeanul turmentat;
ultimul vede în ea „o damă bună".
Finalul fericit reaşterne liniştea peste lumea întreagă, deci şi peste „triunghiul conjugal". În năuceala lui,
Dandanache repetă aceeaşi confuzie şi nu îi poate intra în cap adevărul: îl consideră pe vârstnicul
Trahanache prefect, iar pe Tipătescu - soţul damei. Caragiale ştie cel mai bine câte adevăruri poartă măşti
derutante.
Personajul capătă unele nuanţe comice, puţine în comparaţie cu celelalte din piesă, care sunt puternic
ridiculizate. Astfel, comicul situaţiilor, este rezultat din întâmplările neprevăzute care o afectează (de
exemplu, dispariţia şi apariţia repetate a scrisorii) şi din prezenţa triunghiului conjugal Zoe – Trahanache -
Tipătescu. Comicul de moravuri atrage atenţia asupra unor trăsături negative ale acesteia: adulterul,
corupţia, manipularea celorlalţi.
In concluzie, personajul rămâne unul dintre cele mai reuşite femei din teatrul lui Caragiale,
simpatizată de autor în ciuda defectelor sale.