Personajul este, așa cum arăta Roland Barthes, „omul de hârtie”, actantul implicat în

acțiunea relatată de opera epică sau dramatică. Termenul provine din fr. personnage (cf. lat. persona
„mască de teatru”, apoi „rol”). Așa cum opera literară, ca și teatrul, a cunoscut de-a lungul
veacurilor mai multe interpretări, la fel și personajul literar a luat înfățișări diferite în epoci diferite.
El își capătă dreptul la viață în tragedia antică, sub înfățișarea „eroului”. În clasicism se confundă cu
„caracterul”, fiind construit în jurul unei singure idei sau calități ( avarul, bigotul, mizantropul).
Intenționând să depășească schematismul anterior, romanticii vor crea personaje bazate pe antiteze
bun-rău, frumos-urât, în conflict cu lumea și cu ei înșiși. Abia realismul, prin dramă și roman
îndeosebi, va marca o adâncire notabilă a cunoașterii omului prin personaje cu o bogată viață
interioară și în continuă evoluție psihologică. În ceea ce privește clasificarea, avem personaje
„plate” (simple) sau „rotunde”(complexe).
Zaharia Trahanache este un personaj cheie al comediei „O scrisoare pierdută ”, de
I.L.Caragiale. Statutul său social ne este prezentat în didascalii: “prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi
comiții”, tot atâtea repere ale poziţiei sale politice privilegiate. E un bonom, lent, opus aroganţei,
violenţei, dar e un mare şiret, disimulat ca un vechi politician.
Garabet Ibrăileanu aprecia că în literatura noastră Caragiale este singurul creator care” face
concurenţă stării civile”. Personajele sale sunt tipuri, în sensul că au o trăsătură de caracter
dominantă, căreia i se subordonează celelalte. Crearea de tipuri ne duce la concluzia clasicismului
lui Caragiale. Criticul Pompiliu Constantinescu identifica diverse tipuri de personaje, printre care
Trahanache reprezenta tipul încornoratului, ticăitul.
Semnificativă este scena IV din primul act, când Zaharia Trahanache îi relatează lui
Tipătescu întâlnirea sa cu Nae Caţavencu. Avocatul îl întâmpină cu o politeţe falsă- “venerabile- n
sus, venerabile- n jos”, “îmi pare rău că ne- am răcit împreună”. Trahanache, în schimb, este distant
şi la obiect, solicitând să-i arate “docomentul” . După ce este forţat să renunţe la dulcegării,
Caţavencu mărturiseşte adevăratul motiv al întâlnirii: intenţia de a- l şantaja cu publicarea scrisorii
de amor, pentru a obţine sprijinul său la viitoarele alegeri. Dar Trahanache nu este impresionat şi
consideră scrisoarea o “plastografie”.
O a doua scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului este cea a discursului
electoral din actul III. Cu o modestie exagerată, Caţavencu cere umil cuvântul. Sub pretextul că face
linişte, Trahanache întrerupe de fapt momentele când candidatul este aclamat. De asemenea, la
sfârșitul actului îl propune cu seninătate pe Dandanache, provocând o bătaie între susținătorii
partidului său, care erau la guvernare și susținătorii lui Cațavencu. Scena scoate în relief duplicitatea
și abilitățile politice ale personajului.
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt specifice genului dramatic: prin acţiune şi
comportament, prin intermediul altor personaje, prin limbaj, dar şi direct, prin indicaţiile scenice.
De asemenea, numele personajelor, foarte sugestive, reprezintă o modalitate de caracterizare.
Numele lui Zaharia Trahanache îmbină zahariseala cu caracterul maleabil al personajului
(trahanaua este o cocă moale, uşor de modelat).
Limbajul este o altă modalitate de caracterizare a personajelor, care scoate în evidenţă
incultura acestora şi lipsa de coerenţă sau de logică. Pentru a defini societatea vremii, Zaharia
Trahanache repetă spusele fiului său: ”unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără
prinţipuri, va să zică că nu le are!” Personajul este incapabil de a sesiza lipsa unui mesaj real,
truismul, tautologia, sau absurdul comunicării. În replicile lui Trahanache este evident amestecul de
registre stilistice. Totodată, pronunţia trădează originea sa greacă: “soţietate”, “prinţip”,
“docoment”, “enteres”.
El tergiversează, nu dă adevărul pe faţă, se preface a nu şti nimic şi mereu afișează vestita
lui formulă ajunsă proverbială: ”Ai puţintică răbdare, stimabile”- truc îndelung verificat, formă a
autoapărării, a încetinelii, element strategic care face parte din arsenalul său politic. Este dispus la
orice pentru a rămâne un “cetăţean onorabil”, un “om venerabil”, echivalentul pentru trăirea
comodă a limitei.
Personajul vorbeşte de morală, face apel la ea, dar în mediul său familial şi social nu există
morală. Trahanache este un “homo politicus”perfect adaptat societăţii sale, dar este un naiv în
relațiile de familie.
Se dovedeşte a fi un expert în “machiaverlâcuri”, ameninţarea şi şantajul lui Caţavencu nu-l
sperie şi primul său gând este acela de a găsi antidotul, ceea ce se şi întâmplă, pentru că în scurt
timp găseşte o poliţă prin care “plastograful” şi-a însuşit cinci mii de lei de la societatea pe care o
conducea.
Pentru Zoe are un adevărat cult şi nimic nu-i ştirbește încrederea în ea, cum nimeni nu-i
clinteşte prietenia pentru Tipătescu: ”Eu n-am prefect! eu am prieten!”
Comedia O scrisoare pierdută, care a fost citită la sedinţa “Junimii”şi s-a jucat în premieră
la Teatrul Naţional din Bucureşti în ziua de 13 noiembrie 1884, este capodopera lui I. L. Caragiale.
Toate cele patru comedii- O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare
pierdută, D-ale carnavalului- îl definesc pe acesta ca moralist şi caracterolog, conturând totodată o
viziune clasică asupra existenţei şi un umor inconfundabil.
Tema comediei principale a lui Caragiale o constituie corupţia din viaţa publică şi de familie
a unor parveniţi ce speculează avantajele unui regim politic. Autorul critică minciuna vieţii politice,
minciuna activităţii electorale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. El condamnă prostia, imoralitatea,
farsa regimului parlamentar, corupţia vieţii pe toate planurile. Mesajul e aşadar umanist, apărând
omul ca valoare superioară. Este o comedie de moravuri.
Cronotopul Acţiunea se desfăşoară în capitala unui judeţ de munte, în timpul unei campanii
electorale şi scoate în relief circumstanţele în care două tabere politice se duşmănesc, se insultă şi în
final se conciliază. In 1883 era de actualitate problema revizuirii Constituţiei, şi acest moment se
reflectă în piesă.
Subiectul Actul I debutează cu o admirabilă scenă expozitivă în care se anunţă pierderea
unei scrisori de dragoste, în jurul căreia se va petrece întreaga acţiune. Caţavencu doreşte cu orice
preţ să câştige alegerile. Pentru aceasta a subtilizat o scrisoare pierdută de Zoe, soţia “prezidentului
“Trahanache şi adresată aceasteia de Tipătescu, prefectul. Punctul culminant îl constituie vestea că
Nae Caţavencu nu vrea să restituie scrisoarea decât în schimbul asigurării că va fi desemnat
candidat pentru un loc de deputat şi apariţia lui Zaharia Trahanache, anunţând că a descoperit o
plastografie a lui Caţavencu.
Actul al II-lea începe cu numărarea voturilor posibile şi cu teama lui Brânzovenescu şi a lui
Farfuridi că vor fi trădaţi, adică partidul din care fac şi ei parte să susţină un alt candidat, al
opoziţiei. Trahanache răspunde cu fel de fel de teorii şi spune că nu ştie nimic, apoi iese. In scena a
IX-a este prezentată întâlnirea dintre prefect şi posesorul scrisorii, o scenă tipică, în care vedem
tehnica şantajului şi a tranzacţiei. Presiunea o sperie pe Zoe şi aceasta obţine promisiunea
candidaturii lui Catavencu.
Actul al III-lea cuprinde două părţi, dominate de beţia de cuvinte, de discursul agramat al lui
Farfuridi (prima parte) şi de discursul demagogic al lui Catavencu (a doua parte), până la punctul
culminanat, când se pronunţă numele candidatului propus de centru; urmează vacarmul şi bătaia,
după obiceiul electoral de zeci de ani, satirizat de mulţi autori.
Actul al IV-lea aduce înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea senilului Agamiţă
Dandanache,”luptător” de la 1848, adevărat maestru al şantajului, de vreme ce o scrisoare bine
păstrată îi poate asigura alegerea perpetuă, în toate legislaturile. In final toată lumea se împacă, iar
Caţavencu va conduce manifestaţia în cinstea noului ales.
În opinia mea, comedia lui Caragiale ironizeză societatea vremii sale, dar imaginea şi
problematica epocii sunt de actualitate. Personajul propuse întruchipează imaginea unei clase
politice pentru care interesul individual este mai puternic decât cel social.