Zaharia Trahanache

Genul dramatic este cel mai complex dintre genurile literare deoarece
însumează elemente și din genul epic și din genul liric. Textul este gândit pentru a
fi reprezentat scenic, astfel că dramaturgul trebuie să aibă în vedere numite limitări
de spațiu și timp. Totodată, se pierd verigile intermediare, cum ar fi naratorul sau
eul liric, dar se regăsesc intervențiile directe ale autorului, numite indicații scenice
sau didascalii.

Comedia e o specie a genului dramatic, apărută în Grecia Antică. Subiectul

dezvoltă un conflict derizoriu, dar amplificat comic. Tematica este socială, fiindcă
sunt satirizate defecte general umane (viclenia, lăcomia, prostia, imoralitatea). La
nivelul personajelor, cele tragice sunt înlocuite de personaje caricaturale, construite
pe discrepanța dintre esență și aparență, dintre efortul depus și rezultatul obținut.

Textul „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, este o comedie de moravuri

pentru că satirizează defecte general umane și moravurile societății românești de la
sfârșitul secolului 19. Titlul este alcătuit dintr-un articol nehotărât, care sugerează
că nu este o situație particulară, că evenimentele au caracter repetitiv, și din
sintagma „scrisoare pierdută”, care reprezintă documentul compromițător, sursa
declanșării conflictului. Personajele sunt vii, representative pentru societatea
timpului respectiv, fiecare avându-și identitatea proprie bine prezentată, trăsăturiile
sale specifice, modul său de a fi, de a gândi și de a se exprima.

Zaharia Trahanache este unul dintre personajele principale, reprezentative

operei citate. Din didascalia independent plasată la începutul textului aflăm statutul
social al personajului. El este președintele la nivel local al partidului de
guvernământ și președintele a mai multor „comitete și comiții”, ceea ce sugerează
rolul important pe care acesta îl are în viața politică locală. Critica literară îl vede
ca pe un „homo politicus”, adică ca pe un individ perfect adaptabil societății în
care trăiește. Ca șef de partid, el își cunoaște foarte bine rolul, are suficientă
experiență și știe toate manevrele de culise ale politicii. Spre deosebire de
Cațavencu, aspirant la o funcție deținătoare de putere, Zaharia și-a atins deja
țintele, scopul său fiind în prezent doar de a conserva ceea ce deja are.
 Statutul său moral și psihologic se va configure gradat, prin intermediul
modalităților directe și indirect, dar și prin mijloace specific textului dramatic.
Comicul de nume se realizează prin contruirea unor nume caricaturale, care
sugerează trăsăturile fundamentale ale personajelor. Numele lui Zaharia
Trahanache sugereaza zahariseala (ramolismentul) si capacitatea de a se adapta la
orice situatie (trahanaua este o cocă moale). Sufixul „-ache” evidențiază
mentalitatea fanariotă a personajului.

Zaharia Trahanche este foarte atent la imaginea sa de familist și de cetățean

onorabil. El înfățișează tipologia încornoratului(tipologia clasică a soțului înșelat),
fiind conștient de relația extraconjugală pe care o are soția sa, dar pe cre o ignoră
pentru a-și menține reputația.

Viclenia personajului este evident în scena în care se întâlnește cu Ștefan

Tipătescu după ce avusese o discuție cu Cațavencu(actul 1, scena 4).  Zaharia
Trahanache istoriseşte lui Ştefan Tipătescu despre întrevederea cu Nae Caţavencu,
avută în urma cererii acestuia din urmă. Nae Caţavencu îi arată lui Trahanache o
scrisoare adresată de Tipătescu Zoei, cu următorul conţinut, spune Trahanache:
„Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de
alaltăieri seara). – Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la
Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la
telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la
cocoşelul tău, (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori,
Fănică..”. Se remarcă jocul de scenă a lui Trahanache, care se scindează în mai
multe voci (dimensiune trialogică). Astfel, personajul joacă 3 roluri: cel al lui
Cațavencu, propriul rol și cel în care îi citează lui Tipătescu din memorie
conținutul scrisorii. Trahanache reușește să îl pună pe Tipătescu într-o situație
jenantă și savurează acest moment. Replica finală, „Cine-ți poate închipui până
unde merge mișelia omului”, ambiguizează ironia personajului.

Sub aparența încetinelii în gândire(marcată de ticul verbal „Ai puțintică

răbdare!”), el demonstrează un simț pragmatic și o luciditate imbatabile care îl
ajută să reziste în politică și, concret, să descopere punctual vulnerabil al lui
Cațavencu( acesta falsificase niște semnături).
 O altă scenă reprezentativă pentru caracterizarea personajului este chiar
prima scenă din actul al doilea. Trahanache, Farfuridi si Bramzovenescu cerceteaza
listele electorale si calculeaza voturile pe care le vor obtine in apropiatele alegeri.
Ei insemneaza numele fiecarui alegator in parte cu o anumita culoare: rosu pentru
cei care voteaza pentru partidul lo, iar albastru pentru ceilalti, stiind toate detaliile
privitoare la situatia actuala a averii acestora, care le dadea sau nu drept de vot.
Pentru simpatizanti, ei iau in considerare „dreptul de vot”, chiar daca persoanlele
respective nu mai au aceleasi posesiuni si ar trebui stersi de pe listele de alegatori.
Se conturează astfel contrastul dinte aparență și esență, Trahanache dorin să pară
un politician cinstit, dar în realitate el își urmărește doar „enteresul”.

În concluzie, Caragiale îl ironizează puternic pe Zaharia Trahanache,

personaj care înfățișează un tip uman, des întâlnit în lumea politică, caracteristic
atât vremii respective, cât și prezentului : corupt, ticăit și viclean.