O scrisoare pierdută

I.L Caragiale

- particularităție de construcție a unui personaj -

- relația dintre două personaje -

Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii
române, cunoscut fiind ca cel mai însemnat dramaturg român, ca autor al
comediilor „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D'ale carnavalului”,
„Conu Leonida față cu Reacțiunea” și al dramei „Năpasta”.
Genul dramatic cuprinde operele literare destinate reprezentării scenice.
Acestea sunt divizate în acte, alcătuite, la rândul lor din scene, prin care se
marchează intrarea sau ieșirea unui personaj ori schimbarea locului acțiunii.
Autorul prezintă în mod inidrect, gândurile și sentimentele, prin intermediul
personajelor, care comunică între ele, dialogul determinând înaintarea acțiunii.
Intervenția indirectă a a autorului este evidentă doar în didascalii.
Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care
provoacă râsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având
un final fericit și cu un rol moralizator. Comicul este o categorie estetică având
drept efect râsul determinat de constrastul dintre aparența și esența naturii
personajelor și manifestat prin mijloace specifice de realizare.
Piesa de teatru „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri,
considerată capodopera scrierilor caragialiene. Aceasta a fost reprezentat secenic
pe 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național din București, fiind publicat în același
an.
Tema comediei este reprezentată de satirizarea moravurilor sociale,
manifestate pe fondul luptei politice, în vederea desemnării unui candidat pentru
Adunarea Constituantă, în anul 1883.
Titlul desemnează un obiect de șantaj politic, o banală scrisoare amoroasă,
care devine un bun de preț pentru cine o deține, atât la centru, în București, cât și în
provincie, în capitala unui județ de munte, acolo unde are loc și acțiunea piesei.
Aceasta este mereu pierdută, semn că niciunul dintre cei care dorește să o
folosească în mod abuziv nu este demn de statutul pe care și-l dorește. În cel mai
fericit caz, se întoarce, într-un final, la „andrisant”.
Piesa de teatru conține patru acte, împărţite pe scene construite pe baza
schimbului de replici dintre personaje; pe parcursul acestora se prezintă în mod
gradat conflictul dramatic principal, de natură politică. Cele două tabere
beligerante sunt reprezentate de două partide, fiecare dintre susținând câte un
candidat. Nae Cațavencu, lider al unei grupări independente, desprinsă din partidul
de guvernământ își dorește să câștige alegerile, deși oficialitățile județului,
prefectul Ștefan Tipătescu și șeful partidului, Zaharia Trahanache, îl susțin pe
Farfuridi. La acest confict principal se adaugă conflicte secundare, cum ar fi
apariția cetățeanului turmentat, revolta cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu,
primirea depeșei cu numele noului candidat impus de la centru, evoluţia inversă a
grupărilor adverse.
Personajele comediei sunt constuite pe baza contrastului dintre esență și
aparență. Acesta se concentrează pe prezentarea triunghiului conjugal soț-soție-
amant, ai cărui membri doresc să pară oameni onești, dar își dovedesc din plin
imoralitatea.
Zaharia Trahanache, „venerabilul neica Zaharia”, cel care întruchipează tipul
încornoratului simpatic, este unul dintre personajele principale ale piesei. Este
caracterizat în mod direct, încă de la începutul comediei, de către autor, în
didascalii, ca fiind „prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral,
Comitetului școlar, Comitetului agricol și al altor comitete și comiții”. Prin
deținerea conducerii atâtor organizații ale statului creează impresia unui model de
comportament uman, dar această idealizare nu este deloc compatibilă cu
personajul.
Atitudinea sa stârnește de multe ori râsul, denotând degradarea prin
senilitate. De astfel, autorul îl caracterizează prin nume, care denotă zahariseală,
ramolisment, dar și capacitatea sporită de a fi modelat după interes. O notă în plus
a degradării o reprezint ticul său verbal, „ai puțintică răbdare”, care conferă timpul
necesar pentru a gândi bine ceea ce spune. Limbajul folosit îl caracterizează în
mod direct, încadrându-l în seria semidocților piesei.
Deși dă dovadă de vicenie pe parcursul piesei, prever să se complacă în sitația de
încornorat naiv, nedorin să se strice prietenia cu Tipătescu sau relația de
compromis cu Zoe.
Încă de la prima apariție în scenă își dovedește ipocrizia, spunând că scrisoarea, pe
care i-o arătase Cațavencu este un fals. Este, însă, capabil să i-o reproducă, pentru
că o citise „de zece ori”, semnă că aceasta avea mare importanță pentru el. Este
chiar insinuat când îi povestește prefectului despre documentul citit: „Ei, Fănică, să
vezi imitație de scrisoare! Să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”
Trahanache este cel care îi sugerează impulsivului perfect să aibă „puțintică
diplomație”, ceea ce îi dovedește faptul că este un om politic versat, care știe că
mânia nu este o soluție pentru a obține ceea ce își dorește. La finalul piesei, el
afirmă cu diplomație caracteristică: „eu n-am prefect! e am prieten”.
Viclenia venerabilului este evidentă în sepecial atunci când descoperă
documentul falsificat de Cațavencu, gândindu-se să răspundă șantajului tot cu
șantaj pentru a scăpa cu onoarea nepătată: „Apoi, dacă el umblă cu machiavelicuri,
să-i dau eu machiavelicuri”. Aluzia la dictonul lui Machiavelli, „Scopul scuză
mijloacele”, este evidentă, căci ambii oameni politici se ghidează după învățătura
acestuia, fără a ține cont de valorile moralei.
Trahanache își dovedește imoralitatea în special atunci când, împreună cu Farfuridi
și Brânzovenescu, falsifică lista alegătorilor, îmbogățind-o cu numele unor
simpatizanți, care nu aveau drept de vot.
În aparență, personajul se arată indignat pentru că majoritatea celor din jur se
ghidează numai după „enteres”, raportându-se la cuvintele fiului său, care denotă o
gândire plată, ca a tatălui. În esență însă, și venerabilul procedează la fel, având
două scopuri bine determinate: înăbușirea scandalului cu scrisoarea, pentru a
readuce liniștea femeii iubite și amantului ei și propunerea unui candidat decrepit
pentru a se asigura în continuare de sprijinul guvernului.
Aparent naiv și lent în gândire, el este acela care are soluții concrete pentru orice
situație, plănuind cu calm fiecare decizie pe care o ia. Figura sa este însă puternic
luminată de iubirea pentru Zoițica și de statornicia prieteniei lui Tipătescu.
În relație cu Zoe, „cea mai disinsă prezență feminină”, din opera dramatică a
lui Caragiale, așa cum o numește critica literară, Trahanache este abil în a păstra
aparențele pentru că o iubește foarte mult, sfârșind mereu pentru a-i face pe plac.
Aceasta are încredere deplinăă în farmecele pe care le exercită asupra soțului, căci,
fără a-l consulta decide în numele lui că îl va susține pe Cațavencu. Soțul
încornorat se preocupă permanent de reacțiile emoționale ale soției, pe care o știe
foarte sensibilă și simte nevoia să o ocrotească părintește.
În relație cu Tipătescu, Trahanache este cel care, cu abilitate, îi temperează
ieșirile impulsive, îndemânându-l către o atitudine diplomatic. Prietenia dintre ei
este considerată un bun de preț la care niciunu nu dorește să renunțe. Plimbările
împreună, vizitele reciproce îi apropie, creând o relație bazată pe afecțiune, chiar
dacă, în esență, acesta conține o latură profund ipocrită.
Așadar, semnificațiile comediei se reconstituiesc prin armonizarea
paradoxală a comicului și a tragicului: „îndărătul oricărei comedii se ascunde o
tragedie” (Titu Maiorescu), într-o sinteză modernă ce anticipează - după unii
comentatori - absurdul. Stilul simplu și experimental, care valorifică pe de o parte
liniile clasice ale comediei, dar asimilează, pe de altă parte, și unele tipare moderne
și gazetărești familiare autorului de schițe, alternarea registrului parodic cu acela
grav fac din comedia „O scrisoar pierdută” un text dramatic definitoriu pentru arta
caragialiană.