Colegiul Tehnic „Gh.

Asachi”, Iași

Prof. Dr. Ioana Madi Dumitrescu

O scrisoare pierdută
de I. L. Caragiale

- schemă recapitulativă –

1. Date despre autor: I. L. Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii
române, alături de Ion Creangă, Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Este cunoscut mai ales
pentru comediile sale: O noapte furtunoasă, Conu Leonida față cu reacțiunea, O
scrisoare pierdută și pentru Momente și schițe. Scriitor realist, Caragiale folosește cu
măiestrie satira și sarcasmul pentru a ilustra moravurile societății românești și a contura
personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul și caracterul
uman.
2. Definirea speciei/genului: Genul dramatic cuprinde piese de teatru, opere destinate a fi
jucate pe scenă. Strămoșul teatrului este ditirambul, poem liric prin care grecii
preamăreau pe zeul Dionysos, care se prezenta la început ca o improvizație în onoarea
vinului. Odată cu apariția corului, acesta devine o lecție lirică de morală și de gândire
filosofică, având două personaje: naratorul și corul. Cu timpul, apar mai multe personaje
și spectacolele de teatru devin adevărate sărbători ale cetăților. Grecia antică propune
două specii dramatice, care se păstrează până astăzi: comedia și tragedia. Comedia este
specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care satirizează întâmplări, aspecte
sociale, moravuri, prin intermediul pesonajelor ridicole și are ca modalități de realizare a
comicului ironia, satira și sarcasmul. Finalul este fericit, conflictele se sting fără urmări
neplăcute sau schimbări în viața personajelor. Așadar, comedia se bazează pe un
pseudoconflict (un conflict aparent), pe realizarea de personaje ce reprezintă tipuri umane
(definite printr-o singură trăsătură dominantă de caracter) și pe mijloace de realizare a
comicului care subliniază diferența dintre esență și aparență.
3. Titlul operei: ilustrează situația ridicolă în care se află personajele pentru că o simplă
„scrisorică de amor” ajunge să decidă soarta politică a unui întreg județ, aceasta fiind, de
altfel, și intriga piesei, ea se constituie în armă politică și obiect de șantaj.
4. Tema operei: o constituie satirizarea moravurilor sociale și politice ale societății,
demonstrația că viața politică depinde, uneori, de capriciile celor din lumea „bună”, de
interesele și nevoile lor personale. S-a vorbit în critica literară și despre posibilul rol
moralizator pe care, poate, Caragiale l-a vizat, dar nu se știe sigur dacă el chiar a sperat
cu adevărat ca ironia să salveze ceva din conștiința privitorilor, să producă o schimbare la
nivel social.
5. Structura operei: piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuită din
mai multe scene. Personajele, numite de autor „persoane”, sunt menționate cu numele și
 statutul social. Perspectiva spațială este reală și deschisă („În capitala unui județ de
munte”), iar timpul în care se petrec întâmplările este real, plasat la sfârșitul secolului al
XIX-lea („în zilele noastre”).
6. Subiectul operei: Ghiță Pristanda, polițaiul orașului, îl anunță pe Ștefan Tipătescu,
prefectul, că adversarul politic, Nae Cațavencu, susține că are un „docoment”, cu care va
obliga pe cei de la putere să îl susțină în alegeri. În casă la Tipătescu vin, pe rând, Zaharia
Trahanache, prieten și președinte al filialei locale a partidului de guvernământ și Zoe,
soția acestuia, de la care aflăm că „docomentul” e „o scrisorică de amor”, pe care
prefectul o trimisese amantei sale și pe care aceasta o pierduse, ajungând în mâinile lui
Cațavencu. Acesta o folosește ca armă de șantaj, susținând că o va publica în ziarul
personal, Răcnetul Carpaților, în cazul în care nu e votat în alegeri. Interesant este faptul
că Trahanache consideră scrisoarea un „plastograf”, adică o imitație a scrisului
prefectului și nu pare deloc afectat de trădarea acestuia. Tipătescu și Zoe caută soluții să
obțină scrisoarea, prefectul își exercită puterea și încalcă drepturi elementare, îl trimite pe
Pristanda să aresteze pe Cațavencu și să găsească scrisoarea cu orice preț. Urmează o
negociere, în care Tipătescu îi oferă adversarului funcții și averi în schimbul scrisorii și,
după ce acesta refuză categoric, consimte, presat de insistențele amantei, să îl susțină în
alegeri. Punctul culminant este întâlnirea celor două partide pentru discursurile
candidaților, la care Trahanache, mai abil decât toți și aflându-se în posesia unor polițe
falsificate de Cațavencu, cu care poate obține, la schimb, scrisoarea, anunță numele
candidatului, respectiv pe Agamemnon Dandanache. Are loc o încăierare în care
Cațavencu pierde scrisoarea, pe care o gesește pentru a doua oară Cetățeanul turmentat și
i-o înmânează, de această dată, Zoei, care îl iartă pe Cațavencu, dar îl obligă să conducă
manifestările în cinstea noului ales, pentru a-l umili. Ironia de final este că și
Agamemnon Dandanache a ajuns să fie propus tot în urma unui șantaj, culmea, cu aceeași
armă, o scrisoare de amor, pe care, însă, nu intenționează să o restituie persoanei. În final,
toată lumea este fericită, ca în orice comedie și nimic nu se schimbă, Zoe și Tipătescu se
simt acum liberi să continue amorul lor extraconjugal și să îl păcălească fără scrupule pe
Trahanache.
7. Personajele: În orice comedie personajele se încadrează în tipuri umane, sunt dominate
de o singură trăsătură de caracter. Astfel, Ștefan Tipătescu este junele prim, cel care
deține puterea, ca prefect și administrează județul ca pe propria moșie. Zaharia
Trahanache este tipul încornoratului, al celui înșelat de soție, s-a vorbit în critică
despre situația lui, întrebarea rămânând dacă el chiar nu știe de relația dintre Zoe și
Tipătescu, părând un naiv absolut sau se preface că nu știe, acceptând situația ca fiind
convenabilă. Zoe Trahanache este tipul cochetei adulterine, singurul personaj feminin
al piesei, este cea care manipulează, din umbră, destinul județului. Ghiță Pristanda este
tipul serivitorului umil, al slugarnicului, cel care servește pe oricine ar fi la putere,
ținând cont doar de interesul personal, „familie mare, remunerație, după buget, mică”.
Nae Cațavencu este tipul demagogului și al parvenitului, el vorbește mereu cu emfază
despre interesul „țărișoarei sale”, de care, evident, nu îi pasă deloc. Frafuridi și
 Brânzovenescu sunt doi membri marcanți ai partidului de guvernământ, un cuplu de
imbecilitate, întruchipare a ramolismentului politic. Agamemnon Dandanache „mai
prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”, acumulează defectele tuturor
celorlalte personnaje: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia,
ramolismentul. Cetățeanul turmentat, reprezentantul omului simplu, nu este turmentat
atât de băutură cât mai ales de faptul că cei din clasa politică sunt toți la fel, el nu știe cu
cine să voteze pentru că nimeni nu se remarcă prin ceva bun, deosebit, care să merite
votul său. Eugen Ionescu spune despre personajele lui Caragiale: „Pornind de la oamenii
vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăți. Personajele sale sunt niște
exemplare umane în așa măsură degradate, încât nu ne lasă nici o speranță. Niciodată
stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo
altă idee, aceste personaje cu conștiința uimitor de liniștită sunt cele mai josnice din
literatura universală.”
8. Mijloace de realizare a comicului: comicul de moravuri este primul despre care
vorbim deoarece este cel mai evident în această comedie, el se referă la imoralitatea
personajelor, la modul în care percep viața conjugală și pe cea politică, la lipsa de
conștiință și la impresia că pot manipula totul în propriul interes. Comicul de caracter
reiese din felul în care personajele se încadrează în tiparele amintite, din modul în care
privesc județul, politica, viața socială, din diferența dintre esență și aparență. Comicul de
limbaj se realizează prin diferite ticuri verbale pe care le au personajele, Pristanda repetă
în neștire cuvântul „curat” și îl asociază tot mai hilar, Trahanache cere mereu „puțintică
răbdare”, dar și din fraze fără sens pe care le folosesc mai ales Cațavencu și Farfuridi în
discursurile lor sforăitoare. Comicul de nume este evident, mai ales prin personaje ca
Farfuridi și Brânzovenescu, cu trimiteri culinare și care apar mereu împreună, ca
Dandandache care ajunge să fie votat tot printr-o scirsoare de amor. Comicul de situație
reiese din momente care stârnesc râsul privitorilor ca cel al numărării steagurilor, de
exemplu, din care se vede clar că Pristanda trage din banii statului pentru el, cu
încuviințarea tacită a prefectului.
9. Concluzii: O scrisoare pierdută este una dintre ele mai cunoscute și mai jucate piese ale
literaturii române și stârnește râsul și astăzi prin ironizarea unor aspecte ale vieții politice
și sociale care nu s-au schimbat și nu par să se schimbe vreodată.